II.Reconstituirea trecutului pe bâjbâite
Informațiile despre Cartagina, familia Barcas și Hannibal sunt atât de
sărace și îndoielnice (au dispărut toate izvoarele istorice cartagineze, precum
și operele istoricilor din tabăra adversă Romei!), încât în Cuvânt înainte la opusculul Hannibal (Editura Științifică,
București, 1966, Colecția Orizonturi),
principala mea sursă de documentare pentru acest capitol, profesorul D. Tudor
se vede nevoit să facă precizarea: „În paginile ce urmează, fiul lui Hamilcar
Barcas apare numai în lumina informațiilor romane și a celor grecești favorabile Romei (subl. mea, G.P.), singurele de care dispunem azi”.
Adică din nou informații subiective, nesigure și interpretabile, care
contribuie la întețirea discuțiilor despre caracterul (ne)științific al
istorie...
Mă rog,
nu sunt singurele pierderi de documente. Iată câteva dovezi în acest sens:
a)Există
mai multe manuscrise în ceea ce privește Războiul
galilor (lucrare elaborată de Iuliu Cezar între 58-50 î.e.n.), dar numai
vreo 9 sau 10 prezintă încredere, cele
mai vechi dintre ele fiind scrise 900 de ani după Cezar;
b)Din
cele 142 de cărți care compun Ab Urbe
condita (De la fundarea Romei) de Titus Livius (59 î.e.n.-17 e.n.), ne-au
parvenit numai 35, acestea sunt cunoscute din vreo 20 de manuscrise de o
oarecare importanță, dintre care doar
unul singur (care conține fragmente din cărțile III-VI) datează din secolul al IV-lea;
c)Din
cele 14 cărți care formează Istoriile lui Tacitus (în jurul anului 100 e.n.), au
supraviețuit doar patru și jumătate, iar din cele 16 cărți ale Analelor sale, ne-au parvenit zece în
întregime și două parțial (toate textele din cele două mari opere istorice se
sprijină în totalitate pe două manuscrise – unul
din secolul al IX-lea, celălalt din secolul al XI-lea);
d)Istoria lui Tucidide (aprox, 460-400
î.e.n.) ne-a parvenit prin opt manuscrise (cel
mai vechi datează din anul 900 e.n.) și prin fragmente de papirus de la
începutul erei creștine;
e)Cam la
fel stau lucrurile și cu istoriile lui Herodot (aprox. 488 î.e.n.-428 î.e.n.).
După cum
ne înștiințează Constantin C. Giurescu și Dinu C. Giurescu în Istoria românilor din cele mai vechi timpuri
până astăzi (Editura Albatros, București, 1975), pierderile noastre de
documente antice se cheamă Versurile
getice ale lui Ovidiu, De bello
dacico (comentariile împăratului Traian despre războaiele cu dacii) și Getica lui Criton, medicul grec ce l-a
însoțit pe cezar în campaniile nord-dunărene.
Unde mai
punem enormele pierderi prin incendierea Bibliotecii din Alexandria!...
Revenind
la chestiunea de fond, sigur că totul începe cu Cartagina, colonia feniciană –
ne spune D. Tudor – „pe coasta de nord a Africii, în vecinătatea actualului
oraș Tunis”, ai cărei zori istorici „au fost învăluiți în frumoasa legendă
despre Didona, o fugară din Tyr”, colonie care se va numi Kart–Hadașt sau
Orașul Nou și va fi „regină între cele 300 de asemenea întemeieri de pe
coastele Mediteranei occidentale”.
În
secolul al VI-lea î.e.n., după cucerirea Tyrului de babilonieni, Cartagina
devine independentă, iar sub Mago cel Bătrân, „prin cucerirea unor importante
teritorii situate pe coastele Siciliei, Sardiniei și Spaniei”, își formează
propriul imperiu, ba chiar (pe la anul 300 î.e.n.) devine „cel mai puternic
stat din vestul Mediteranei” și, alături de Tyr și Alexandria, unul dintre cele
mai înfloritoare centre comerciale din lumea antică.
Chiar
dacă aproape 300 de ani (din secolul al VI-lea și până la mijlocul sec, al
III-lea î.e.n.) „între Cartagina și Roma au existat cele mai bune relații politice
și economice, întărite prin încheierea a cel puțin cinci tratate de alianță și
de împărțire reciprocă a sferelor de influență” (D. Tudor), inclusiv prin
ajutorul pe care și-l dădeau în luptele purtate împotriva unor dușmani comuni,
din rivalitatea economică se nasc cele trei războaie punice (romanii le spuneau
cartaginezilor puni), tipice – ne
informează același autor – „pentru politica agresivă și pentru tendințele de
cotropire reciprocă”.
La
izbucnirea războaielor punice, pe lângă rivalitatea economică (noi surse de
aprovizionare și piețe de desfacere) au mai contribuit doi factori: (1)Puterea
militară a celor două rivale (Roma avea o excelentă armată de uscat, dar
Cartagina îi era superioară la flota de război și la experiența luptelor
navale); (2)Cele trei defecte/păcate capitale pe care istoricii Polybios și
Titus Livius le atribuie cartaginezilor, inclusiv lui Hannibal: cruzimea,
lăcomia (autorul o numește „pasiunea pentru acumularea de bani”) și lipsa de
respect față de jurămintele făcute.
Nota
1: Uitându-ne în istorie și în jurul nostru, lesne ne dăm seama că
aceste păcate nu erau monopolul punilor (dovadă că n-au dispărut odată cu
mătrășirea lor), ci sunt specifice omului și comunităților umane din totdeauna
(mă tem că pentru totdeauna): poate nu la fel de pronunțate, ele existau în
lumea elenistică și romană de-atunci, au fost prezente în lumea medievală
(crunta exploatare a șerbilor și cruzimea cu care potentații înăbușeau
revoltele oropsiților, războaiele de cucerire și cele religioase, cruciadele,
Inchiziția, măcelărirea amerindienilor și a avansatelor lor civilizații de
către conchistadori ș.a.m.d.), pentru ca toate formele monstruosului (lăcomie,
minciună, cruzime, ipocrizie, destrăbălare, dispreț față de Creator, semeni,
promisiuni, angajamente diplomatice și acorduri încheiate, numite de Hitler
„simple petice de hârtie”) să devină dominante în aceste vremuri de coșmar,
prin lungi războaie nimicitoare, frecvente atacuri teroriste, înarmare până-n
dinți, poluare, sodomie, satanism, aprige bătălii politice pentru dobândirea de
noi sfere economice și geostrategice.
Pentru
că tot l-am pomenit mai sus pe Hannibal, trebuie menționat faptul că mulți
autori antici nu au văzut în el numai pe genialul strateg (a sudiat cu multă
atenție campaniile Macedoneanului spre Indii), inteligent și cultivat,
„răbdător la frig și la arșiță, cumpătat la mâncare și băutură, după care nu
jinduia niciodată” (Titus Livius), ci și pe omul dur, lacom de aur, instabil, „neomenos și crud, în ființa
lui sălășluind o perfidie mai mult decât punică” și pentru care „nu exista
niciun adevăr și nimic sfânt” (același T. Livius).
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
24-30
martie 2024
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu