I.Discutabila științificitate a istoriei
Celebra afirmație socratiană „Știu că nu știu nimic” (sigur, adaug eu, G.P) este mereu actuală în
ceea ce privește istoria, care taman din acest motiv n-ar trebui să facă parte
din rândul științelor umaniste, ci – eventual - să fie considerată „principalul
instrument politico-ideologic întru prostirea și manevrarea maselor”. Adică
ceea ce au făcut din totdeauna învingătorii și despoții (istoria scrisă la
comanda lor), ceea ce a devenit o regulă în toate țările bolșevizate (de pildă,
în România cumpliților ani ’50, istoria oficială
era scrisă de necalificatul alogen
Mihail Roller, la comanda moscoviților) și, după cum vedem, ceea ce se întâmplă
în actualele mari pepiniere ale autocrației de tip asiatic – Coreea de Nord,
China și Rusia: Kim Jong-un și Xi Jinping câștigă funcțiile supreme în statele
lor bolșevizate de câte ori vor, iar haramul de Putin, după ce și-a eliminat
fizic toți potențialii contracandidați (Aleksei Navalnîi a fost ucis în
închisoare cu câteva săptămâni înainte de „alegeri”), a câștigat un nou mandat
necușer de președinte criminal cu halucinantul scor de peste 87%, scor
planificat (sic!) încă de anul trecut (că, de, în detestabila „democrație”
putinisto-kremlinistă totul se planifică, mai puțin moartea
sforarilor-planificatori!) și cu 10% peste găselnița din 2018...
Așa cum
am arătat și în alte articole, istoria poate să fie considerată „învățătorul
vieții” (Historia magistra vitae),
dar – lipsită de legi călăuzitoare (mult invocata obiectivitate a istoricului
este și va rămâne la stadiul de recomandare și potențialitate) – nu-i corect să
aibă statutul de știință, ci de „Concepție generală, neunitară și aproximativă
despre trecutul omenirii”. Din următoarele motive:
1)Din frecventa
lipsă a izvoarelor/documentelor (arheologice, literare, epigrafice,
numismatice, sigilografice, etno-folclorice, diplomatice), istoria oferă
informații incerte despre un crâmpei (câteva mii de ani) din existența de zeci
de mii de ani a omenirii;
2)Lumina
aruncată de arheologie asupra trecutului este atât de neclară (cu nesfârșite
interpretări și contraziceri), încât chiar arheologii recunosc că știința lor
este precară: „Dovezile arheologice sunt, din nefericire, fragmentare și, prin
urmare, limitate” (Revista de Arheologie
Biblică, ianuarie/februarie 1988);
3)Întrucât
nu numai monarhilor din vechime, ci și cârmuitorilor din perioada modernă nu le
făcea/nu le face plăcere să consemneze eșecurile și înfrângerile (istoriografii
oficiali aveau/au poruncă să dea o mare amploare doar reușitelor și
victoriilor), multe dintre inscripțiile antice și dintre documentele emise
chiar în zilele noastre, ne înștiințează comentatorii onești și cu judecată,
„aparțin mai degrabă unei propagande oficiale decât istoriei”;
4)Dat fiind
faptul că literatura istorică este în cea mai mare parte patetică și
subiectivă, iar personalitățile (monarhi, conducători de oști, reformatori
religioși etc.) sunt încărcate de legende și ne apar ca supraoameni (semizei,
ființe providențiale), nu e de mirare că profesorul D. Tudor face în opusculul Alexandru Macedon (Editura Științifică,
București, 1968, Colecția Orizonturi)
această precizare: „Reconstituim azi istoria lui Alexandru Macedon pe baza
celor ce s-au scris despre el, trei și chiar cinci secole mai târziu, de către
istoricii din Imperiul roman, ca Diodor din Sicilia, Iustinus, Quintus Curtius,
Plutarh și mai ales Arrianus, ca și pe baza informațiilor culese din
numismatică, epigrafie și papirologie”.
Mai poți
să fii obiectiv când, în urmă cu aproape două mii de ani și cu precarele
informații de la vreme respectivă (mai degrabă legende și ipoteze decât
certitudini), te apuci să scrii, cinci sute de ani în urma evenimentelor,
despre acela care, după vizita în Egipt la templul lui Ammon-Ra se autozeifică
(se adresează mamei sale cu formula: „Regele Alexandru, fiul lui Zeus Ammon,
către mama sa Olimpiada, salutare”), iar după cucerirea Imperiului persan, nu
ezită să-l crucifice pe Calistene, istoriograful curții și nepotul lui
Aristotel, pentru absurda vină că a refuzat să i se închine ca unui zeu, dar
s-a apropiat de regele tiran și l-a sărutat pe obraz?!...
Noi, oamenii
secolului 21, deși avem alte mijloace de documentare rapidă și temeinică
(documente istorice, cărți, calculatoare), dacă ar fi să ne alegem un personaj
istoric din urmă cu 4-5 secole (Ștefan cel Mare, Elisabeta I, Carol Quintul,
cardinalul Richelieu, Ivan cel Groaznic) și am încerca să-l înfățișăm exact așa
cum a fost în realitate, n-am reuși decât un aproximativ portret
moral-spiritual, funcție de cultura, talentul și sursele de inspirație ale
fiecăruia, nu în ultimul rând funcție de sentimentele pe care deja le nutrim
sau ni le formăm treptat față de acel individ, potrivit scopului urmărit.
De
exemplu, istoria ni-l prezintă pe Don Carlos, fiul cel mare al teribilului rege
Filip al II-lea, ca fiind un degenerat sadea: instabil psihic, sadic, chinuitor
de servitori și animale. Asta nu l-a împiedicat pe Friedrich Schiller să scrie
drama Don Carlos, unde – ne
înștiințează prefațatoarea Zoe Dumitrescu-Bușulenga (Hoții*Don Carlos, BPT, Editura Pentru Literatură, București, 1965) –
nefericitul infante ne este înfățișat ca o „natură nobilă, generoasă, care
oricând ar putea, din punctul de vedere al tatălui său, al ducelui de Alba și
al Inchiziției, compromite «opera» lor, slăbind frânele grozave ale
absolutismului”.
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
24-30 martie 2024
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu