Lucian Sârbu: “Fac parte dintre cei care pot face la modul obiectiv diferența dintre a avea un copil și a avea o pisică”

Mă consider că fac parte dintre cei care pot face la modul obiectiv diferența dintre a avea un copil și a avea o pisică. Pentru că eu le am pe ambele.

De vreun an de zile, de când sănătatea mea e în cădere liberă (dar – aviz curioșilor! – am început, în fine, să merg susținut pe la doctori de tot felul, e drept, cu o lună de întârziere față de cum îmi propusesem, fiindcă luna martie a fost absolut groaznică din cauza decesului complet neașteptat și în condiții cvasi-ireale al socrului meu, ceea ce a necesitat o mulțime de drumuri și de bătăi de cap cu toate cele necesare) pot face o comparație mai profundă între a avea un copil și a avea o pisică.

În câteva luni se vor împlini 50 de ani de când am devenit un grăuncior în burta mamei mele și peste vreun an voi împlini realmente 50 de ani de când am devenit, oficial, o bucățică de materie din această lume. Se poate zice că 1% din existența scrisă a umanității e concentrată în viața mea.

După aproape 50 de ani de existență pe această planetă, așadar, pot spune cu mâna pe inimă că regretul meu nr. 1 e că nu am făcut 5 copii (cel puțin!). Întotdeauna a fost „ceva”: ba că nu avem o locuință stabilă, ba că locuința pe care o avem e prea mică, ba că nu avem suficienți bani, ba că unuia dintre noi îi merge rău la job, ba că n-o să ne permitem o vacanță în 4, ba că suntem deja prea bătrâni, ba… ba… ba…

Nu regret că nu mi-am strâns textele în mai multe cărți (dacă vor interesa pe cineva, ele vor fi ele găsite cumva!), nu regret că nu am ajuns niciodată să profesez ceea ce îmi doream cu adevărat în tinerețe (am o meserie foarte bună, mulțumesc lui Dumnezeu), nu regret că nu am o casă cu 7 etaje sau că nu conduc un Bentley, nu regret că nu am ajuns parlamentar sau că partidulețul din care am făcut parte în scurta mea carieră politică a făcut rahatul praf, eșuând pe toate planurile.

Regret însă, cu sinceritate, că nu am făcut măcar 5 copii. Deși în viață nu m-am lăsat păcălit de multe chestii, treaba asta cu copiii care „se cresc greu” am înghițit-o ca idiotul cu tot cu nadă și cârlig.

Ca să nu avem vorbe cu feministele: și nevastă-mea e 100% de acord cu mine și crede, la fel ca mine (dar o crede acum, ajunsă și ea la jumătate de veac de existență), că Răul cel mai mare care li putea întâmpla femeilor a fost transformarea lor, asemenea bărbaților, în sclave salariate. Pentru capitaliști nu era de ajuns un sclav salariat de familie: foamea lor de brațe de muncă îi cerea pe amândoi.

Când tragi linie îți dai seama că nu există bucurie mai mare în viață decât să vezi cum crește sub ochii tăi floricica aia de viață care e copilul tău. Nu e nimic mai frumos să-l vezi evoluând de la primele gângureli la învățat calcule complexe de matematică. De la a fi un mic boț egoist care nu vrea să împartă cu nimeni o ciocolată sau niște bomboane, la o ființă cu propriile sentimente, capabilă de simpatie, tristețe, iubire și gesturi neașteptat de frumoase (deși încă puține, deh, copilul-unic fiind tot copil-rege…).

Pe de altă parte, mă uit la tembelul ăsta de Roli, pisoiul: n-are în cap decât joacă, haleală, litieră. Totul e „pă tranzacționare” cu dumnealui. Se pisicește și mă drăgălește numai când vrea ceva de la mine. După ce obține ceea ce vrea, eu devin un obiect cu o anumită funcție. Câteodată am chef să stau în pat și să dorm, sunt obosit, el trage de mine și mă miorlăie să mă joc cu el fiindcă, deh, după ce și-a halit pliculețul se cere jucat dumnealui… și numai subsemnatul îi satisface corespunzător toate metehnele!

Parcă-i tâmpit, zău așa. De fapt, nu „parcă”. E animal. Nu te înţelege. Dacă aș muri mâine singur cu el în casă, cred că nu ar avea nici o jenă să-mi găsească o nouă utilizare de obiect care să-i satisfacă necesitățile: ar hali din mine ca să-și potolească foamea.

Societatea de azi îi bombardează pe tineri cu informații despre cum să pună pe primul plan „cariera” în detrimentul familiei, și cât de „împlinită” e o viață de singurătate, înconjurați de pisici și alte animăluțe (simpatice, nu zic nu).

Eu vă zic: dați-o lui Sarsailă de carieră, că din muncă nu a devenit nimeni bogat (din munca altora, da!). Puneți-vă întrebarea: când veţi avea nevoie de un pahar de apă, cine o să vi-l aducă, pisoiul sau copilul?

Ocupați-vă în primul rând de familie, faceți copii – cât mai mulți – și vă dau în scris că nu veți muri de foame.

Pisicuțele și cățeii luați-i ca bonus, dacă vă face plăcere. Sunt și ei niște suflețele care merită să trăiască pe lângă noi, dar animăluțul nu va înlocui niciodată un copil adevărat așa cum o floare de plastic nu va înlocui niciodată o floare vie.

Autor: Lucian Sârbu