DUMINICA A 5-A DUPĂ PAȘTI (A SAMARINENCEI) IOAN 4, 5-42
În vremea aceea a venit Iisus la o cetate a
Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul
său. Şi era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a
aşezat lângă fântână şi era ca la al şaselea ceas. Atunci a venit o femeie din
Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau!, fiindcă ucenicii Lui se
duseseră în cetate ca să cumpere de mâncare. Femeia samarineancă I-a zis: Cum
Tu, care eşti iudeu, ceri să bei apă de la mine, care sunt femeie samarineancă?
Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii. Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă
ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu
ai fi cerut de la El şi ţi-ar fi dat apă vie. Femeia I-a zis: Doamne, nici
găleată nu ai şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva eşti
Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână şi au
băut din ea el însuşi şi fiii lui şi turmele lui? Iisus a răspuns şi i-a zis:
Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi, dar cel ce va bea din apa pe care
i-o voi da Eu, în veac nu va mai înseta, căci apa pe care i-o voi da Eu se va
face în el izvor de apă curgătoare, spre viaţă veşnică. Femeia a zis către El:
Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot.
Iisus i-a zis: Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici. Femeia a răspuns
şi a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat, căci cinci
bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai
spus. Femeia I-a zis: Doamne, văd că Tu eşti Proroc. Părinţii noştri s-au
închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie
să ne închinăm. Şi Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe
muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi
căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei
este. Dar vine ceasul, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina
Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători Îşi doreşte. Duh
este Dumnezeu, şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în
adevăr. I-a zis femeia: Ştim că va veni Mesia, Care Se cheamă Hristos; când va
veni, Acela ne va vesti nouă toate. Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu
tine. Dar atunci au sosit ucenicii Lui. Şi se mirau că vorbea cu o femeie. Însă
nimeni n-a zis: Ce o întrebi? sau: Ce vorbeşti cu ea? Iar femeia şi-a lăsat
găleata şi s-a dus în cetate şi a zis oamenilor: Veniţi să vedeţi un om care
mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva acesta este Hristos? Şi au ieşit din
cetate şi veneau către El. Între timp, ucenicii Lui Îl rugau, zicând:
Învăţătorule, mănâncă. Iar El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care voi
nu o ştiţi. Ziceau, deci, ucenicii între ei: Nu cumva I-a adus cineva să
mănânce? Iisus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui Care M-a trimis pe
Mine şi să săvârşesc lucrul Lui. Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine
secerişul? Iată, zic vouă: Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele, că sunt
albe pentru seceriş. Iar cel ce seceră primeşte plată şi adună roade spre viaţă
veşnică, pentru ca împreună să se bucure şi cel ce seamănă şi cel ce seceră.
Căci în aceasta se adevereşte cuvântul: Că unul este semănătorul şi altul
secerătorul. Eu v-am trimis să seceraţi ceea ce voi n-aţi muncit; alţii au
muncit şi voi aţi intrat în munca lor. Şi mulţi samarineni din cetatea aceea au
crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea: Mi-a spus toate câte am
făcut. Deci, după ce au venit la El, samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Şi a
rămas acolo două zile. Şi mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul Lui. Iar
femeii îi ziceau: Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit
şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii.
Un popas al Mântuitorului împreună cu ucenicii în
hotarul samarinean, și anume la fântâna lui Iacob, unul dintre patriarhii
biblici, are o însemnătate aparte în rândurile istorisirilor Sfintei
Evanghelii. Sfinții Apostoli care-L însoțeau s-au abătut până la cetatea Sihar,
spre a cumpăra cele ale hranei, fiind vremea de amiază. Aveau desigur în vedere
și cele trebuitoare pentru a scoate apa dintr-o fântână adâncă fără găleata și
funia pe care le aducea cu sine fiecare locuitor din cetate pentru a beneficia
de apa necesară gospodăriei. În așteptarea ucenicilor, întrucât s-a întâmplat
ca o samarineancă să vină la fântână, Mântuitorul a apelat la bunăvoința ei:
să-I dea să bea din apa scoasă. Mirarea femeii față de o atare adresare
neobișnuită, deoarece între iudei și samarineni s-a ivit în cursul vremii o
înstrăinare observată cu strictețe pe temeiuri religioase, a provocat și
prilejul de a se înjgheba o convorbire pe măsura bogatei istorii a fântânii,
legată de viața oamenilor din jur. Dialogul încropit, în parte desfășurat și în
prezența ucenicilor și încheiat în ceea ce a dus la poftirea celor de la
fântână în cetate pentru două zile, a adus o roadă bogată a misiunii propuse,
prin recunoașterea Mântuitorului ca Mesia.
O
întâlnire pentru Împărăţia cerurilor
Tâlcuirea tradițională a Sfintei Evanghelii, ca și
Cazania sau predica la Duminica Samarinencei, pune în lumina evlaviei creștine
meritul celor împlinite de samarineancă prin devotamentul păstrat Mântuitorului
până la moartea mucenicească, trecând în rândul sfinților sub numele de Fotini,
însemnând lumină, împreună cu surorile și fiii săi, calendarul ortodox
făcându-le pomenirea la 26 februarie. Sinaxarul zilei respective edifică pe
cititor în cuvinte alese asupra vieții și personalității samarinencei, care
până atunci nu s-a bucurat de considerația celor din jur în măsura însușirilor
bune pe care le-a întrunit și care au îngăduit îmbunătățirea continuă a vieții
ei printr-o vădită transformare, prin har ceresc și care a impus-o în fața
contemporaneității și generațiilor următoare. Astfel, sub titlul „Dumnezeu
voiește ca toți să se mântuiască”, se amintesc următoarele: „Samarineanca a
venit ca să scoată apă, însă aici a aflat mântuirea sufletului său. Ea n-a
știut mai dinainte și nici nu s-a gândit că acolo va afla pe Mântuitorul lumii.
Altceva a căutat și altceva a aflat. A căutat apă stricăcioasă și a aflat
Împărăția cerească. Dumnezeu a vrut să miluiască pe samarineancă, de aceea a
rânduit ca în ceasul în care Cel Unul Născut, Fiul Lui, a ajuns la fântână, să
vie și ea acolo, ca să scoată apă, și crezând în Iisus, să se mântuiască. A
rânduit Dumnezeu mântuirea ei, a chemat-o prin învățătura Fiului Său și a
făcut-o dreaptă și sfântă prin credință și pocăință, slăvind și încununând
sufletul ei, așa cum ne încredințează Apostolul Pavel că Dumnezeu cinstește pe
toți cei aleși și chemați zicând: «Iar pe cei care mai înainte i-a rânduit pe
aceia i-a și chemat; și pe care i-a chemat, pe aceia i-a și îndreptat; iar pe
care i-a îndreptat, pe aceia i-a și preamărit…» Mai dinainte rânduiește,
cheamă, îndreptează și preamărește, însă numai pe aceia pe care mai dinainte
i-a cunoscut că sunt vrednici, cum ne încredințează Sfânta Scriptură zicând:
«Căci pe cei care mai dinainte i-a cunoscut pe aceia mai dinainte i-a și
rânduit să fie asemenea Fiului Său” (cf. Rom. 8, 29-30; citat din „Tâlcuirea
Evangheliilor și Cazaniile duminicilor de peste an”, alcătuite de Preafericitul
† Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române – după Kiriacodromionul lui
Nikifor Teotoke, Arhiepiscopul Astrahanului, trad. de mitrop Grigore, tipărită
pentru prima dată în anul 1801 de Mitropolitul Dositei și retipărită în 1867 de
Mitropolitul Nifon, București, 1960, pp. 76-77).
Apa
şi curăţirea lăuntrică a omului
În acest context este de subliniat faptul că viața
sufletească are trebuințele ei care se cer respectate precum cele trupești, ca
de pildă mâncarea și băutura. Or, convorbirea Mântuitorului cu samarineanca
relevă proprietățile apei vii care se oferă celor credincioși, precum și
întreaga osteneală ce li se cere pentru dobândirea ei. Aceasta nu e privită
doar ca o apă tămăduitoare pământească, ci și una spirituală, întăritoare
pentru lucrarea învrednicirii de veșnicie, cerând desigur atât curățenia
trupească, cât și cea sufletească, adică aplecarea spre tot ceea ce este bun și
sfințitor, răsfrânt asupra tuturor și asupra întregii firi înconjurătoare.
Citirile evanghelice din perioada postpascală se referă la apele minunate din
Țara Sfântă, ca de pildă Vitezda, nume ce înseamnă „casa milei” și care se
tulbură la coborârea îngerului Domnului spre vindecarea de orice boală, sau
Siloam, tâlcuit „trimis”, pentru redarea vederii orbului din naștere. Este
ilustrativ, în ceea ce înseamnă sănătatea sau bunăstarea omului, numărul mare
al izvoarelor sau apelor tămăduitoare la care aleargă cu încrederea în
revărsarea darurilor dumnezeiești prin ele, în țara noastră, precum și în alte
locuri de pe glob, toți cei care simt trebuința de a fi folositori societății.
Cei întremați prin darurile naturale mijlocite prin apă își îndreaptă spre
Dumnezeu recunoștința lor împletită cu mulțumirea duhovnicească printr-o
legătură firească, în folosul binelui comun. Se știe că circulația apei în
natură asigură climatul potrivit roadelor pământului și normalității traiului
tuturor viețuitoarelor. Apa înlesnește astfel și pregătirea pâinii necesare
vieții oamenilor și nu numai real sau simbolic, ci legată de toate rânduielile
Bisericii, începând cu Botezul. Iar aceasta dând nădejdea dobândirii mântuirii,
înveșnicirii în Împărăția lui Dumnezeu. Spre o mai limpede lămurire, preluând
un text al tâlcuirii Evangheliei zilei, se precizează următoarele: „Zicând
Iisus Domnul că cel ce va bea din apa aceasta a lui Iacov va înseta iarăși, iar
cel ce va bea din apa care o dă El nu va înseta în veac, a arătat că apa pe
care o dă El este cu mult mai curată decât cea din fântâna patriarhului Iacov,
învățând astfel că harurile proprii sunt cu mult mai înalte decât ale aceluia,
lăsând pe femeia samarineancă să înțeleagă că este mai mare decât Iacov. Dar
apa, despre care vorbește Domnul nostru, este harul Preasfântului Duh și cel ce
se va învrednici de acest har niciodată nu va înseta de cunoștința
dumnezeieștilor învățături, căci el se face izvor al învățăturii care
izvorăște și iese din gura lui, adăpând și povățuind spre viața cea veșnică pe
toți cei ce ascultă. În acest chip au fost grăitorii de Dumnezeu apostoli care,
luând harul Preasfântului Duh, s-au luminat cu toată cunoștința adevărului
tainelor dumnezeiești, după cum însuși Iisus Domnul le-a făgăduit, zicând: «Iar
când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va povățui pe voi spre tot adevărul».
Astfel s-au făcut ei izvoare ale dumnezeieștilor învățături, adăpând toată
lumea însetată de cunoașterea lui Dumnezeu și povățuind pe oameni pe calea
mântuirii. Și auzind samarineanca răspunsul Mântuitorului, nici nu s-a mirat,
nici nu s-a arătat neîncrezătoare, ci i-a spus: «Doamne, dă-mi această apă, ca
să nu mai însetez și nici să mai vin aici să scot…» Fiindcă mintea ei nu a putut
să prindă înțelesul cel înalt al cuvintelor Domnului în legătură cu apa cea
vie” (Tâlcuiri…, pp. 66-67).
„Darul
de viaţă făcător al Duhului”
Samarineanca, înțelegând că-i grăiește un proroc,
cerând această apă, a continuat convorbirea cu întrebarea despre adevărata
închinare, adică cea din Vechiul Testament, din care samarinenii primeau doar
Pentateuhul, adică cele cinci cărți ale lui Moise, sau cea proprie lor de pe
muntele Garizim; Domnul lămurind-o că ea este la Templul din Ierusalim. Între
timp, ucenicii reveniți din cetate Îl rugau să mănânce din cele aduse, la care
îmbiere Mântuitorul răspunde astfel: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce
M-a trimis și să-I împlinesc lucrarea. Nu ziceți voi că mai sunt patru luni și
vine secerișul? Iată, vă spun: ridicați-vă ochii și priviți holdele, că sunt
albe pentru seceriș… Eu v-am trimis să secerați unde voi nu v-ați ostenit;
alții s-au ostenit, și voi ați intrat în osteneala lor”. Textul tâlcuirii
amintite de noi mai sus, referindu-se la cuvintele Mântuitorului către apostoli
potrivit zicalei: „Că unul este cel ce seamănă și altul cel ce seceră”,
continuă așa: „Pentru că patriarhii și prorocii au semănat mai înainte în
inimile oamenilor semințele credinței în Dumnezeu, învățând dogmele despre
adevăratul Dumnezeu și despre întruparea Mea; iar voi secerați roada
învățăturii lor, care s-a desăvârșit prin propovăduirea Evangheliei, aducând în
Împărăția cerurilor pe cei ce au crezut… Apostolii au intrat în osteneala
prorocilor și au secerat spicele credinței celor mântuiți… Din învățăturile
cărților prorocilor dovedeau, în adunări, că Hristos este Mesia Cel așteptat,
Care trebuia să pătimească și să învieze din morți” (Tâlcuiri…, pp. 73-74).
Sfinții Părinți ai Bisericii lămuresc pe larg înțelesul pericopei evanghelice.
Între aceștia, în Comentariul la Evanghelia Sfântului Ioan, Sfântul Chiril al
Alexandriei scrie: „Iar apă vie numește darul de viață făcător al Duhului,
singurul prin care umanul, deși asemănător buturugilor din păduri, ca unul ce
este uscat și neroditor de virtute, predate relelor uneltiri ale diavolului,
revine la frumusețea de la început a firii și, adăpându-se din harul de viață
făcător, se împodobește cu florile variate ale bunătăților și face să crească
vlăstarele deprinderilor iubitoare de virtute și se înalță în ramurile bine
hrănite ale iubirii de Dumnezeu” (Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri,
partea a patra, Cartea a doua, traducere, introducere și note de pr. prof.
Dumitru Stăniloae, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 41, București,
2000, pp. 210-211).
Apa
Duhului pe care dorim să o cerem de la Dumnezeu
Ca o explicare în acest cadru redăm și cugetarea
părintelui Dumitru Stăniloae: „Aceasta e apa Duhului, pe care ar fi dorit
Hristos Domnul să I-o ceară femeia samarineancă. Spunând că i-ar fi putut da
această apă, se dă de înțeles ca fiind Dumnezeu. Dar apa aceasta nu se dă fără
dorirea ei de către om, nu I se dă cu sila, fără ca omul să simtă trebuința ei,
fără să nu simtă uscăciunea greu de suportat a setei de o viață rodnică în cele
bune, care sunt una cu virtuțile. Adăpându-se cu apa Duhului, omul se
înfrumusețează, crește în tăria duhovnicească, în roade plăcute și se înalță
spre Dumnezeu. Numai prin Dumnezeu omul se actualizează în ceea ce poate ajunge
el precum un pom, se actualizează în ceea ce e chemat să fie prin apa cu care
se adapă” (Idem, nota 366). Desigur că trimiterile la însemnările despre
Samaria și samarineni apar și în alte locuri din Sfânta Scriptură și Sfânta
Tradiție, ca de exemplu la Sfântul Ioan Gură de Aur (Sfântul Ioan Gură de Aur,
Scrieri, partea a treia, traducere, introducere, indici și note de pr. D.
Fecioru, în PSB, vol 23, București, 1994, pp. 763 și 905, Omilii la Matei, cf.
Omilia 66, 2 și 80, 1; cf. Ioan, 4, 7; 4, 5-42).
Ascultând și cântările bisericești ale Duminicii
Samarinencei, înțelegem în amănunțime însemnătatea convorbirii de referință,
ca de exemplu în următoarea: „Cel ce ești Viață și Izvor al nemuririi, ai șezut
lângă fântână, Îndurate și ai săturat cu preaînțeleptele Tale ape pe samarineanca,
cea care a cerut de la Tine și care Te lăuda” (Canonul Duminicii Samarinencei,
cântarea III) sau alta: „Înjumătățindu-se Praznicul Legii, Făcătorule a toate
și Stăpâne, ziceai către cei care erau de față, Hristoase Dumnezeule: Veniți și
scoateți apa nemuririi! Pentru aceasta la Tine cădem și cu credință strigăm:
dăruiește nouă îndurările Tale, că Tu ești izvorul vieții noastre” (Condacul
Înjumătățirii praznicului). De remarcat că apropiata înjumătățire a
praznicului Cincizecimii întărește recurgerea alcătuitorilor imnurilor și la
însemnătatea sărbătorilor Sfintelor Paști și Rusaliilor tocmai punând în lumină
măreția lor și locul apei vii. De adăugat aici pentru răstimpul menționat și
locul praznicului Izvorului Tămăduirii din Vinerea Săptămânii Luminate,
consacrat Maicii Domnului. La fel, altă cântare sună așa: „Apa vie, cea
săltătoare, apa nemuririi ai făgăduit să dai, Izvorule cel pururea viu, celor
ce primesc cu credință Duhul Tău, Mântuitorule, Care din Tatăl purcede”
(Canonul Duminicii Samarinencei, cântarea VII). Iar de slujba Învierii reținem
chemarea imnului: „Veniți să bem băutură nouă, nu din piatră stearpă, făcută
cu minuni, ci din izvorul nestricăciunii, cel izvorât din mormântul lui
Hristos, întru care ne întărim” (Canonul Învierii, cântarea III, Irmos).
În prezent, deasupra străvechii fântâni a lui Iacov,
numită de unii și a samarinencei, străjuiește o biserică în care pelerinii,
ascultând citirile duminicale la care s-a făcut referire, se împărtășesc din
băutura ce trezește sufletele spre primirea darurilor pământești și cerești
care au îmbogățit sufletește pe fiecare (Ierom. Ioanichie Bălan, Mărturii
românești la locurile sfinte, București, 1986, pp. 109-112). Pelerinii desigur
că poartă și rugăciunile celor care i-au încredințat să-i pomenească la
locurile sfinte cu gândul că oricând cumpăna vieții se înclină în fața
încercărilor, fântâna darului să le dea apa vie izbăvitoare. Tocmai pentru
aceasta rugăciunile zilei se înalță în vederea primirii darului dumnezeiesc,
luând aminte la cuvintele Domnului: „Celui ce însetează Eu îi voi da să bea, în
dar, din izvorul apei vieții” (Apocalipsa 21, 6). Nădăjduim ca această
binecuvântare să fie spre mulțumire creștinească și slava lui Dumnezeu Tatăl și
Fiul și Sfântul Duh.
Autor:
† Timotei, Arhiepiscopul Aradului – 02 Iunie 2024
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu