Cu
siguranță că unii cititori vor fi surprinși că am pus termenul democratic între
ghilimele. Da, căci el, care reprezintă coloana vertebrală a aparențialei democrații
moderne, este în fond o imensă păcăleală pentru cei mulți și o necontenită
aflare în treabă pentru catindații,
din ce în ce mai numeroși și mai necalificați, la funcțiile decizionale din
comunități (comune, orașe, municipii, județe, landuri), state și conglomerate
suprastatale de tipul Uniunii Europene.
Mai
întâi că democrația sau puterea poporului nu este invenția occidentalilor
(englezi, francezi, germani, italieni), ci a minților luminate din
orașele-state antice grecești, unde se aplica în mod direct: aspirantul la
puterea politico-juridică din respectivul stătuleț (Atena, Sparta etc.) își
expunea ideile în auzul concetățenilor din agoră, care pe loc îl confirmau în
postul vizat prin aplauze sau, dimpotrivă, îl izgoneau prin huiduieli.
Desigur,
marile entități sociale de felul popoarelor și națiunilor moderne, care cuprind
zeci și sute de milioane de indivizi, nu pot beneficia de avantajele
democrației directe, ci de multiplele dezavantaje (demagogie, minciună,
necinste, impostură) ale democrației reprezentative, masele de
cetățeni-alegători (și nu numai) fiind prezente în forurile legislative și
executive ale comunității (președinți de consilii județene, primari,
consilieri) și ale statului la vedere (președintele țării, senatori, deputați,
miniștri) prin componenta eminamente cantitativă a împuternicirii dată de votul
cetățenesc. Fiind vorba de o delegare pe perioada unui mandat de patru sau
cinci ani, se subînțelege că alesul sau împuternicitul politic ar trebui să fie
trup și suflet de partea și la dispoziția comunității care l-a onorat cu
încrederea ei, pentru că din taxele și impozitele plătite de anonimi, el și
familia/clanul de care ține are/au parte de un trai pe picior mare: leafă
ciocoiască, mașină bengoasă, casă fățoasă, vacanțe pe meleaguri exotice, lanț
de aur la gât de taur ș.a.m.d.
Numai că
aproape toți ăștia, cu studii la plesneală și incultură direct proporțională cu
neomenia parvenitismului, în foarte scurt timp se dau pe brazda
mizerabilismului politic: știu doar de drepturile lor și ale ciracilor (noi
avantaje financiare și materiale, votate la iuțeală și în unanimitate), însă –
până la viitoarea campanie – prea puțin le pasă de drepturile constituționale
și trebuințele firești ale concetățenilor resemnați. De-abia atunci își
amintesc că nedemnul lor viitor depinde de votul maselor de oropsiți, așa că
fac rost de bani ca să le dea niște firimituri, precum la începutul
arhiplinului an electoral 2024, când, spre deosebire de „rotativii” liberali, pesediștii le-au dat o parte din ceea ce
prevede Legea indexării (creșterea pensiilor și lefurilor cu rata reală a
inflației). De altminteri, acest mizilic (evident, comparativ cu nerușinatele
venituri ale baștanilor) și promisiunea ciolacilor de recalculare, implicit de
creștere a celor mai multe pensii de la 1 septembrie, constituie logica
explicație că, la alegerile din 9 iunie a.c., formațiunea pesedistă a
înregistrat un semnificativ spor de voturi și trofee politice față de anul
2020.
În
pofida acestor lucruri arhidezbătute în presă (chiar eu am scris mai multe
texte) și lesne deductibile de tot omul cu niscaiva discernământ, mulți dintre
semenii noștri nu numai că susțin cu înverșunare că „votul este mai tare ca
glonțul” și că ei, ca exemplari cetățeni (sic!), n-au ratat niciun scrutin
postdecembrist (cu rezultatele pe care le vedem, adaug eu), dar –
nesinchisindu-se de struțo-cămila rostită (veritabilă contradictio in adjecto) – pretind că votul trebuie văzut și tratat
de toți alegătorii ca un drept
obligatoriu! Căci, afirmă alde ăștia, din cauza absenteiștilor treburile
merg ca naiba pe meleagurile noastre, nicidecum din vina aleșilor mari și mici,
care, în cele peste trei decenii, au fost schimbați cu mult zel „democratic”,
așa încât boborul să-și poată
continua bătuta pe loc. Iar eu spun că la bolșevici prezența la vot obligatoriu
(!) a fost întotdeauna peste 90%, însă n-am știre ca treburile să fi mers șnur
măcar într-un compartiment de activitate!...
Mă rog, de
ce respect față de vot se poate vorbi la noi, când – la referendumul din 2009 –
românii (circa opt milioane) au dorit un parlament unicameral cu maximum 300 de
aleși, iar voința lor (autoritatea supremă și indiscutabilă într-o democrație
neoriginală) nu s-a pus în practică nici măcar după 15 ani?!
Dar iată
ce ne spun doi oameni de cultură și doi lideri politici despre vot și
democrație:
1)Marele
scriitor american Mark Twain: „Dacă prin votul nostru am putea să schimbăm
ceva, nimeni nu ne-ar lăsa să votăm”;
2)Filosoful
francez Henri Bergson apreciază democrația ca fiind „Singura formă de
guvernământ compatibilă cu libertatea și demnitatea umană”, însă cu următorul
viciu incurabil: „N-are criterii de selecțiune a valorilor”;
3)Winston
Churchill, premierul Marii Britanii, știa că democrația este o formă grozav de
imperfectă de guvernământ, dar cerea de la cusurgii una mai bună în care să
creadă;
4)Iosif
Vissarionovici Stalin: „Nu contează câți cetățeni votează, ci doar cine numără
voturile”.
N.B.:
Nu-i așa că toate alegerile noastre postdecembriste, cu prezența la vot în jur
de 50% și – deci – cu aleși cu o legitimitate discutabilă, se conduc după
cinicul principiu stalinist? În plus, alegerile comasate din 9 iunie confirmă
zisa cu „Aceeași Mărie, dar cu altă pălărie” (schimbări formale pe un fond
intact).
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
10 iunie 2024
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu