Probabil în Evul Mediu, știrile ce ne șochează pe noi de o vreme încoace ar fi părut firești. Nici măcar n-ar fi fost știri. Numai că de atunci am trecut prin epocă victoriană, am ajuns pe Lună, avem la dispoziție o bibliotecă universală-Internetul, pe care, e drept, unii o folosesc total greșit. Cum ar trebui însă să reacționăm?
Având în față un caz cum e al morților forțate de la
spitalul Sfântul Pantelimon, ai reacții neașteptate. Cum ar fi să pui mâna pe
Constituția României. Articolul 34.
Dreptul la ocrotirea sănătății este garantat.
Articolul 22 e și mai interesant, deși e contradictoriu. Dreptul la viață
precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt
garantate. Pedeapsa cu moartea este interzisă. Cum? Și pentru cel ce aduce
Moarte? Altfel spus, reamintim de ucigașul acela în serie, taximetrist sau ce
era, ce ucidea fete și le tăia, apoi le ardea. E șef de celulă cică, face
ordine, imediat iese pentru bună purtare. Dar de ce să nu venim în prezent să
vorbim de românul cuțitar din Londra? Ce a ucis o fetiță. El ce merită? Nu, nu
căutăm argumente talibane pentru pedeapsa cu moartea, nici măcar pentru
pedeapsa cea biblică – Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte.
Totuși, Națiunea doarme și/sau e adormită cu povești
cu Feți Frumoși politici, cu intelectuali gen Ciolacu sau scriitori de marcă
gen Ciucă, cu alde Șoșoacă apărătoare a dreptăţii românilor, pornită în
Cruciadă inversă împotriva Occidentului. În timpul acesta, nici o reacție
divină, deși Sfântul Pantelimon este considerat ocrotitorul medicilor și
tămăduitor al bolnavilor, el este un model de doctor, slujitor și creștin al
lui Hristos. Nicio reacție majoră și autoritară până la duritate a Statului,
deși un întreg sistem medical e pus în cumpănă, e privit cu teamă. Sigur, mai
are țara bube și le ascunde sau așteaptă să fie acoperite cu bube mai mari sau
mai zgomotoase. Căminul ilegal de bătrâni din Ilfov, anterioarele centre din
București, cu bătrâni ținuți în condiții mizere, deși banii primiți erau
frumoși, de la 5.000 lei/lună în sus. Nimic? Nimic.
Dar de ce să nu vorbim la atentatul la sănătate? Ce
altceva ar fi să imporți un tren cu 1500 tone de deșeuri de undeva de aiurea ca
să-l arunci aici în țară? Deșeurile altora? De ce să nu vorbim de atentatul la
siguranța națională, cu clanurile țigănești și mafiile ce fac trafic de
persoane, prostituție la nivel industrial în Europa cu fete de aici, din
Ucraina şi din Moldova, trafic de droguri sau delincvență informațională?
Doarme rațiunea? Doarme. Doarme națiunea? Doarme. Se nasc monștri? Iată-i.
E ceva de făcut? Pentru că povestea are reverb în
toată societatea mondială, nu se petrec de-astea doar la noi. Vorbim de fostul
președinte american (și poate viitor) ce tocmai a dat în judecată FBI și
Departamentul de Justiție și le cere 100 milioane de dolari. Vorbim de
refugiații ucraineni care au demonstrat în capitală (la noi…) nemulțumiți de
sprijinul primit în România. Ei, cei care trebuiau să-și apere țara, sunt
nemulțumiți la noi că stau.
Deci care e soluția? După cum observ, Statul e
ocupat. Are treabă cu alegerile, cu transferul sau nu al Puterii. E blocat în
angoasa aceea, în lupta măruntă a unor neconvingători lideri politici. Și nu,
nu revenim la Constituție, deși un anume paragraf putea da lovitura de grație.
Ci la Nicolae Steinhardt, în Jurnalul Fericirii. Una din soluții? Avem/suntem
poporul potrivit?
„(…) în prezenţa tiraniei, asupririi, mizeriei,
nenorocirilor, urgiilor, năpastelor, primejdiilor nu numai că nu te dai bătut,
ci dimpotrivă scoţi din ele pofta nebună de a trăi şi de a lupta. În martie
1939, Churchill îi spune Marthei Bibescu: „Va fi război. Praf şi pulbere se va
alege din imperiul britanic. Moartea ne pândeşte pe toţi. Iar eu simt că
întineresc cu douăzeci de ani”. Cu cât îţi merge mai rău, cu cât sunt greutăţile
mai imense, cu cât eşti mai lovit, mai împresurat ori mai supus atacurilor, cu
cât nu mai întrevezi vreo nădejde probabilistică şi raţională, cu cât cenuşiul,
întunericul şi vâscosul se intensifică, se puhăvesc şi se încolăcesc mai
inextricabil, cu cât pericolul te sfruntează mai direct, cu atât eşti mai
dornic de luptă şi cunoşti un simţământ (crescând) de inexplicabilă şi
covârşitoare euforie. Eşti asaltat din toate părţile, cu forţe infinit mai tari
ca ale tale: lupţi. Te înfrâng: le sfidezi. Eşti pierdut: ataci. (Aşa vorbea
Churchill în 1940). Râzi, îţi ascuţi dinţii şi cuţitul, întinereşti. Te furnică
fericirea, nespusa fericire de a lovi şi tu, fie chiar infinit mai puţin. Nu
numai că nu deznădăjduieşti, că nu te declari învins şi răpus, dar şi guşti din
plin bucuria rezistenţei, a împotrivirii şi încerci o senzaţie de năvalnică,
dementă voioşie.
Soluţia aceasta, fireşte, presupune o tărie de
caracter excepţională, o concepţie militară a vieţii, o formidabilă îndârjire
morală a trupului, o voinţă de oţel înnobilat şi o sănătate spirituală
adamantină. E probabil că presupune şi un duh sportiv: să-ţi placă bătălia în
sine – încăierarea – mai mult decât succesul”(Nicolae Steinhardt).
Autor:
Alexandru Ruja
Sursa:
Graiul
Maramureșului
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu