Evanghelia de Duminică: Iertare și împăcare pentru săvârșirea Postului Mare cu folos duhovnicesc

Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (a Lăsatului sec de brânză); (Învățătură despre iertare, post și neagonisire) Matei 6, 14-21

Că de veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; Iar de nu veţi ierta oamenilor greşealele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşealele voastre. Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta.

Parcurgerea Postului Mare și apoi sărbătorirea Sfintei Învieri a Mântuitorului nostru Iisus Hristos necesită pentru fiecare dintre noi o perioadă de pregătire sufletească și trupească, de aceea Părinții Bisericii au rânduit ca la Sfintele Liturghii să se citească texte din Sfânta Evanghelie, care prin conținutul lor ne călăuzesc pe calea dobândirii vieții veșnice.

Trăim într-o lume cu oameni buni și mai puțin buni, cu oameni iertători și alții neiertători, greșind de multe ori unii față de alții în familie, în societate și în Biserică.

Evanghelia care se citește la Sfânta Liturghie din Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (Matei 6, 14-21) ne amintește învățătura despre iertare, post și neagonisire de bogății.

În perioada Postului Mare sau al Sfintelor Paști auzim mai mult în jurul nostru pomenindu-se cuvintele „iertare”, „iertați-mă”, „Dumnezeu să te ierte”.

Desigur, ca popor creștin botezat în numele Sfintei Treimi de Sfântul Apostol Andrei și urmașii săi, am primit iertarea păcatului strămoșesc prin Taina Sfântului Botez, urmând ca prin Taina Spovedaniei să primim iertarea păcatelor săvârșite în timpul vieții pământești. Se poate crede că poporul nostru, având dezvoltat un cult al pomenirii răposaților, se îngrijește mai mult de iertarea păcatelor celor mutați la cele veșnice decât de iertarea propriilor păcate. Grija trebuie să fie împărțită și față de cei plecați la cer, și față de sufletele noastre.

 Iertarea a apărut ca necesitate după ce primul om, Adam, a greșit față de Dumnezeu. Mai mult, Adam nu și-a cerut iertare, a aruncat vina pe Eva și ea pe șarpe. Dacă își cerea iertare de la Bunul Dumnezeu, altfel ar fi fost lucrurile cu noi astăzi.

Însă, în dragostea și bunătatea Sa, Dumnezeu ne-a iertat păcatele, ba mai mult, pentru a ne împăca cu El, a trimis pe Fiul Său, Iisus Hristos, Care a luat trup uman din Fecioara Maria, a pătimit, a fost răstignit, a murit și a înviat. Încât celor care ascultă cuvintele Lui, cred în El și se botează în numele Sfintei Treimi (cf. Matei 28, 19-20) le dă puterea de a deveni fii ai lui Dumnezeu (cf. Ioan 1, 12-13) și chiar prieteni (cf. Ioan 15, 14-15) și casnici ai Împărăției Sale. De aceea, noi, creștinii, suntem îndemnați la iertare în virtutea staturii noastre de creștini, adică purtători de Hristos.

Înțelegem că iertarea implică multă dragoste. Și vedem cum Dumnezeu, care este Dragoste (cf. 1 Ioan 4, 8), Bunătate, Dreptate, ne îndeamnă și pe noi să fim ca El, adică iertători, buni și milostivi. Aceste virtuți le învățăm din Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție, Sfintele Taine, sfintele slujbe, adică din Sfânta Biserică, cea care le păstrează și le transmite din generație în generație.

În Vechiul Testament este scris că iertarea păcatelor se primește de la Dumnezeu, după cum spune și profetul Isaia: „Eu sunt cel care șterg păcatele tale și îmi aduc aminte de fărădelegile tale” (Isaia 43, 25).

În Noul Testament, Hristos, Fiul Lui Dumnezeu, iartă păcatele oamenilor și apoi vindecă bolile lor. Avem multe mărturii în acest sens, și chiar Domnul Hristos atrage atenția mulțimii, zicând: „ca să știți că Fiul Omului are puterea de a ierta păcatele” (Marcu 2, 10), fapt ce deranja mentalitatea închisă și falsă a unora dintre interlocutori.

Dar, mai întâi de toate, El învață ucenicii și mulțimile care îl ascultau să trăiască în pace: „Deci, dacă îți vei aduce darul tău la altar și acolo îți vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, și mergi întâi și împacă-te cu fratele tău și apoi, venind, adu darul tău” (Matei 5, 23-24); apoi îi învață să se roage și să ierte pentru a fi iertați de Dumnezeu, îndemnuri cuprinse în Rugăciunea Domnească (cf. Matei 6, 9-13).

Mântuitorul Hristos a legat în mod indisolubil iertarea lui Dumnezeu de cea pe care noi trebuie să o dăm semenilor care ne-au greșit: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri” (Matei 5, 12).

De fapt, de cele mai multe ori, păcatele pentru care cerem iertare lui Dumnezeu sunt greșeli făcute oamenilor. Încât noi trebuie să cerem iertare nu numai lui Dumnezeu, ci și semenilor noștri cărora le-am greșit. Altfel, Dumnezeu nu ne va ierta.

Cu privire la iertarea din rugăciunea „Tatăl nostru”, Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază distincția dintre actul iertării lui Dumnezeu și cel al omului: „Cu toate că nu se potrivește o iertare cu alta! Tu ierți pentru că ai nevoie de iertare; Dumnezeu, însă, n-are nevoie de nimic; tu ierți pe om de aceeași fire cu tine; Dumnezeu, însă, iartă un rob; tu ești vinovat de nenumărate păcate; Dumnezeu, însă, este fără de păcat”1.

Spuneam că Hristos Domnul înainte de a-i vindeca pe oameni, în unele cazuri, ierta și păcatele. Așa l-a iertat și vindecat pe slăbănogul din Capernaum când a zis: „Îndrăznește fiule! Iertate sunt păcatele tale!” (cf. Matei 9, 2). Mântuitorul Hristos nu l-a certat pentru păcatele lui, dimpotrivă, îl numește „fiu”. Învățăm din această atitudine divino-umană că nu trebuie să certăm atunci când iertăm un om, cel mult să-l sfătuim, să-l ajutăm să înțeleagă rațiunile iertării noastre. Pilda „Fiului risipitor” este o mărturie vie a bunătății Tatălui ceresc în a ierta atunci când omul își revine în fire (cf. Luca 15, 11-32).

Se pune întrebarea, și de câte ori trebuie să iertăm? Răspunsul îl aflăm tot de la Domnul Hristos, Care l-a lămurit mai întâi pe Sfântul Apostol Petru cu privire la această întrebare, zicându-i: „Până de șaptezeci de ori câte șapte” (Matei 18, 21-22), exemplificând prin Parabola celor doi datornici (cf. Matei 18, 23-35).

În centrul tuturor vindecărilor, minunilor și pildelor relatate de Sfinții Evangheliști care au ca bază „iertarea” se află Învierea Domnului Hristos din morți. Iubirea jertfelnică a Mântuitorului Hristos cuprinde în ea puterea iertării păcatelor și învierea. La Cina cea de Taină, Hristos Domnul a spus ucenicilor Săi că Se jertfește pentru noi, „spre iertarea păcatelor”: „Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu”, „Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 26-28).

 Înălțimea dragostei dum­nezeiești cu privire la iertarea oamenilor a fost arătată de Mântuitorul Hristos, care i-a iertat pe cei ce-L răstigneau: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac” (Luca 23, 24).

După învierea Sa din morți, Hristos dăruiește ucenicilor deodată puterea de-a ierta păcatele și pacea Sa sfântă (cf. Ioan 20, 21-23), arătând prin aceasta că „taina iertării păcatelor este și taina împăcării noastre cu Dumnezeu, cu semenii și cu noi înșine”. De asemenea, o preafrumoasă cântare pascală ne îndeamnă la iertare: „Ziua învierii, și să ne luminăm cu prăznuirea, și unul pe altul să ne îmbrățișăm, să zicem: fraților! și celor ce ne urăsc pe noi, să iertăm toate pentru înviere!”. În atmosfera pascală, după o perioadă de post și nevoință, mulți dintre noi simt nevoia iertării și a împăcării cu semenii. Lumina și bucuria Învierii îi determină pe mulți frați de-ai noștri să ierte și să caute împăcarea. Cu toate că o altă parte însemnată, nici măcar de dragul „Învierii lui Hristos”, nu iartă și nu îngroapă sabia dușmăniei și a răutății.

Mucenicii și martirii creștini, după cum citim din viețile lor, au avut atâta dragoste față de Hristos încât i-au iertat cu seninătate pe toți prigonitorii lor, biruind cu iubirea răutatea umană.

Sfintele Taine (Botezul, Spovedania, Euharistia și Maslul) ne sunt împărtășite spre iertarea păcatelor și dobândirea vieții veșnice.

Prin Sfântul Botez primim iertarea păcatului strămoșesc, dar și a păcatelor săvârșite până la administrarea tainei: „Cel ce a doua oară ai născut pe robul Tău acesta nou luminat prin apă și prin Duh și i-ai dăruit lui iertarea păcatelor celor de voie și a celor fără de voie (…)”2.

Taina Spovedaniei este prin excelență așezată în Biserică pentru iertarea păcatelor săvârșite după Sfântul Botez. Formula liturgică de iertare este: „Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul și cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine fiule (N), și să-ți lase ție toate păcatele (…)”3.

În strânsă legătură cu spovedania este Taina Euharistiei prin care primim Trupul și Sângele Domnului Hristos spre iertarea păcatelor. Realizăm o mărturisire de credință particulară și publică prin rostirea rugăciunii: „Cred, Doamne, și mărturisesc că Tu ești cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu (…). Și mă învrednicește, fără de osândă, să mă împărtășesc cu Preacuratele Tale Taine spre iertarea păcatelor și spre viața de veci. Amin!”4.

Atunci când suntem bolnavi trupește și sufletește din cauza păcatelor, apelăm la Taina Sfântului Maslu care ni se administrează spre iertarea păcatelor și vindecare: „În bunătatea Ta, Însuți slăbește, lasă, iartă, Dumnezeule, fărădelegile și păcatele robului Tău (N) și greșelile lui cele de voie și cele fără de voie, cele cu știință și cele cu neștiință (…)”5.

Biserica, prin sfintele ei slujbe și Sfânta Liturghie, ne îndeamnă la iertare și iubire: „Să ne iubim unii pe alții ca într-un gând să mărturisim pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh”. Condiția esen­țială pentru obținerea harului iertării este pocăința (părerea de rău) sinceră și hotărâtoare de a nu mai păcătui.

Concluzionăm faptul că, pentru a primi de la Dumnezeu iertarea, avem nevoie deopotrivă să iertăm oamenilor care ne-au greșit și să cerem iertare celor cărora noi le-am făcut vreun rău. Constatăm că ne este mai ușor să cerem iertare lui Dumnezeu și ne este foarte greu să iertăm și să cerem iertare de la oameni. Este dificil din cauza egoismului, a mândriei și a lipsei de dragoste sinceră. Noi, când iertăm, înviem în sufletul nostru dragostea față de persoana iertată. Lipsa dragostei și înmulțirea răutăților (păcatului) fac ca, atât în Biserică, cât și în familie și societate, iertarea și împăcarea să fie greu de împlinit.

De multe ori mergem la biserică și nu suntem împăcați unii cu alții, ba mai mult, ne urâm, invidiem sau dușmănim pentru lucruri de nimic. Și aceasta se întâmplă în cele mai dese situații din cauza lăcomiei materiale, a mândriei, a legării în mod păti­maș și idolatru de lucrurile limitate și trecătoare ale acestei lumi.

Familia creștină (în general) astăzi nu mai are ca bază dragostea, armonia și comuniunea cu Dumnezeu. Egoismul și dorința de împlinire personală duc adesea la divorț. Judecățile dintre soț și soție, dintre părinți și copii dovedesc incapacitatea acestora de a ierta, de a dărui, de a se împăca și de a renunța la manifestările violente, la iubirea numai de sine și mândrie.

Societatea umană este îmbolnăvită de oameni neîmpăcați, certați și izolați. Pe lângă exemplele din comunitatea în care trăim, mijloacele de informare ne descoperă zi de zi o mulțime de oameni împietriți, întunecați de ură și orgolioși, incapabili de dragoste și iertare. Cauzele producerii acestor „boli” sunt diverse. Refuzul iertării sau al cererii iertării ne ține inima rece și neînduplecată.

Așadar, fiind îndreptați cu privirea spre Învierea Domnului, să îndrăznim în a rosti cuvintele: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm gre­șiților noștri”, ascultând și de îndemnul Sfântului Apostol Pavel, care, prin pericopa citită astăzi, ne învață: „Să lepădăm dar lucrurile întunericului și să ne îmbrăcăm cu armele luminii” (Romani 13, 12).

 

Autor: † Emilian Crișanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Aradului – 02 Martie 2025

 

Note:

1 Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri, partea a treia, Omilii la Matei, în colecția „Părinți și Scriitori Bisericești”, trad., introducere și note de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 254.

2 Molitfelnic, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992, p. 40.

3 Ibidem, p. 67.

4 Liturghier, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000, p. 176.

5 Moliftelnic, p. 147.