Învierea Domnului este cea mai mare sărbătoare a creştinismului, dogma fundamentală a credinţei creştine. Este o sărbătoare a bucuriei depline, a luminii divine, a comuniunii, a sufletului. În noaptea Învierii creştinii se bucură de o stare harică deosebită, de o părtăşie specială cu semenii şi cu Dumnezeu. Putem vorbi de o ţâşnire deplină a vieţii dumnezeieşti în sufletul nostru, în existenta noastră creştină.
Pe de o parte, această bucurie amestecată cu o uimire desăvârşită o putem percepe cel mai bine privind cu atenţie la două din icoanele ortodoxiei şi anume cele care se numesc „Coborârea de pe Cruce" şi „Plângerea de Îngropare". De ce aceasta? Pentru că nu putem înţelege deplin bucuria ucenicilor fără a cunoaşte drama lor, fără a pătrunde în atmosfera acelor zile întunecate, când „mirele s-a luat de la ei".
Pe de altă parte, Învierea este bucuria sufletului care nu e nici trecătoare, nici ne-deplină. E bucuria prin excelenţă, pentru că e bucuria eternă şi deplină. De aceea, în noaptea Învierii nimeni nu ar trebui să fie trist. Nimeni nu ar trebui să plângă. Căci toate motivele de întristare apar acum fără însemnătate faţă de biruirea morţii.
Învăţătura centrală şi pivotul de susţinere a religiei creştine este, fără îndoială, Învierea Domnului. De aceea, Apostolul Pavel spune: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră" (I Cor. 15, 14). Fără Înviere n-ar fi fost nici altar, nici preoţi, nici credinţă, iar botezul nu ar fi avut nici o semnificaţie.
Mare taină este această dogmă, cu greu se poate pătrunde în înţelesurile adânci ale Învierii. „Judecați voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm de voi mai mult decât de Dumnezeu: noi nu putem să nu vorbim despre ceea ce am văzut şi am auzit. Dumnezeul părinţilor noştri a înviat pe Iisus pe care voi l-aţi omorât, spânzurându-L pe lemn. Noi suntem martorii acestor lucruri" (F. Ap.), aşa le răspundea apostolii membrilor tribunalului evreiesc de atunci.
Cu greu au înţeles ucenicii lui Hristos, deşi, unii dintre aceştia au fost martori oculari la eveniment. Cu o şi mai mare greutate au pătruns în tainele dogmei cei care au primit darul iubirii şi au văzut Învierea cu „ochii credinței”.
Majoritatea creştinilor acceptă taina Învierii, l-au primit pe Iisus ca mântuitor personal, dar puţin sunt cei care şi vieţuiesc creştineşte, care îl iau drept model în viaţă pe Hristos. În schimb, sunt mulţi oameni care nu acceptă adevărurile Învierii, iar unii dintre aceştia, în special iudeii, nici nu vor să comunice pe această temă.
Or, Învierea este, fără doar şi poate, un fapt istoric, real şi irevocabil, o siguranţă absolută a creştinilor că Iisus a murit, luând cu el păcatele lumii, a înviat şi este în Ceruri de-a dreapta Tatălui. Învierea devenind temelia de nezdruncinat, piatra de temelie a unei noi concepţii despre lume şi viaţă, sâmburele viu din care s-a născut uriaşul copac al creştinătăţii în lume.
Redescoperirea şi retrăirea de către fiecare generaţie de oameni a acestui fapt colosal şi irevocabil al Învierii Domnului explică durata creştinătăţii de acum două mii de ani şi până astăzi şi care va dura până la sfârşitul veacurilor.
Dar Învierea Domnului nu este numai un adevăr irevocabil. El este totodată „un semn al semnelor lui Dumnezeu" tot atât de real în faţa lumii întregi. Cu alte cuvinte, Învierea este semnul puternic, evident şi clar pentru toţi, că Dumnezeu cel viu a intervenit în iconomia şi istoria omenirii.
Mai mult, acest lucru capătă o semnificaţie aparte, pentru faptul că Învierea Domnului nu este numai o simplă readucere a unui mort la viaţă, aşa cum a fost cazul lui Lazăr, prietenul Domnului, cu fiica lui Iair sau cu fiul văduvei din Nain. Este vorba de o altfel de moarte, pentru păcatele lumii şi o altfel de înviere, de un altfel de trup al lui Iisus, de un trup transfigurat.
Învierea Domnului este modelul şi forţa învierii tuturor oamenilor, la a doua venire a Sa: „Eu sunt Învierea şi viaţa, în adevăr, a zis El” (In. 11, 25). Învierea face referiri nu numai la fiinţa umană, ci este vorba de toată creaţia lui Dumnezeu: „Iată, Eu toate le fac noi…, şi va fi un cer nou şi un pământ nou", zice Mântuitorul.
„Mântuitorul a refăcut chipul divin din om, lepădând în mormânt, în dimineaţa Învierii, trăsătura pătimitoare. Din momentul morţii şi a Învierii Domnului, istoria omenirii intră în perioada eshatologică, iar Împărăţia, aflată deocamdată în transcendent, tinde să înglobeze treptat toată creaţia. În Hristos cel înviat începe transfigurarea lumii, dar aceasta transfigurare nu se descoperă decât prin mijlocirea acelora care au atins culmile sfinţeniei”, ne spune Sfântul Maxim Mărturisitorul.
Învierea Domnului ne dăruiește, pe de o parte, o victorie asupra păcatului, pe de altă parte, o biruinţă asupra morţii însăşi. Mai mult, această mare taină ne aduce la o stare harică de trăire cu Dumnezeu care este fără de păcat şi fără de moarte. Cu Hristos, noi păşim în veşnicie!
Așadar, Învierea Domnului este, prin excelență, acela al îndumnezeirii naturii noastre omenești și al participării trupului nostru trecător la bunurile veșnice, mai presus de fire, o călătorie în lumina lăuntrică a sufletelor noastre, iar în viziunea unor părinți ai Bisericii nu e altceva decât „o trăire a luminii dumnezeiești și o pregustare a Împărăției Cerurilor, o transfigurare anticipată”. Este acel „față către față” îndreptat spre eternitate, când „Dumnezeu coboară în suflet, iar sufletul urcă la Dumnezeu“.
Hristos a Înviat!
Ştefan Popa
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu