Cele trei principate medievale românești au avut de luptat nu doar împotriva tendințelor expansioniste ale unor regate creștine (Ungaria, Polonia, ulterior Rusia și Austria), ci și împotriva islamicului colos otoman, care în secolul al XIV-lea ajunge la Dunăre și – după transformarea tuturor ținuturilor sud-dunărene (sârbești, bulgărești, albaneze, grecești) în vilaiete – începe lungul asalt asupra provinciilor locuite de românii nord-dunăreni (Țara Românească, Moldova, Transilvania), singurele piedici politico-militare, îndeosebi după bătălia de la Mohacs (1526) și transformarea Ungariei în pașalâc, în calea ambiției sultanilor de a-și întinde (la început) stăpânirea pustiitoare până în centrul Europei, mai apoi spre apusul continentului.
Norocul
românilor, prin extensie al tuturor europenilor din centrul și vestul
bătrânului continent (Eusebiu Camilar, și nu numai, atribuie provinciilor
românești îndreptățitul rol istoric de Poartă
a furtunilor!), a fost acela că, la momentul oportun (a se citi „de maximă
importanță pentru creștinătatea medievală europeană”), din divina lor sevă s-au
născut voievozii referențiali ai acestui neam omenos și neagresiv, însă
îndelung urgisit de liftele vecine și de mai departe: Mircea cel Bătrân, Iancu
de Hunedoara, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul.
Toate
aceste „vârfuri” ale furtunosului nostru trecut, la fel ca enorma mulțime a
luptătorilor și martirilor (știuți sau neștiuți) de pe aceste meleaguri, se
caracterizează prin statornicul devotament, urcat în mod conștient până la
sacrificiul suprem (Ioan Vodă cel Cumplit, Constantin Brâncoveanu, Horia,
Cloșca și Crișan, Tudor Vladimirescu, Ecaterina Teodoroiu, sutele de mii de
soldați-țărani din prima conflagrație mondială, mareșalul Ion Antonescu și
milioanele de jertfe românești din cea de-a doua conflagrație mondială, precum
și din atrocele semiveac bolșevic), toate aceste simboluri/embleme ale
românismului, prin urmare, și-au dat viața ca să apere mult îndrăgita noastră
„sărăcie” (teritoriul, limba, credința, tradițiile, obiceiurile), fireștile
noastre nevoi (de ridicare a traiului la rangul de exemplară existență) și mult
răbdătorul nostru neam (miraculoasa ființă a acestui popor multimilenar).
Însă,
iar acest lucru îi face cu adevărat memorabili, toți marii corifei ai
comunităților medievale românești, pe care i-am amintit mai sus, nu și-au
asigurat eterna prețuire a istoricilor și urmașilor doar prin catalizatorul
curaj de care dădeau dovadă în momentele de cumpănă ale încleștărilor cu
dușmanii (cronicarul Grigore Ureche ni-l înfățișează pe Ștefan cel Mare ca
fiind „La lucruri de războaie meșter, unde era nevoie însuși se vâra, ca
văzându-l ai săi să nu se îndărăptieze”, iar Petre P. Panaitescu ne spune în Istoria românilor – Editura Didactică și
Pedagogică, București, 1990, cum – în lupta de la Călugăreni – viteazul voievod
Mihai, „văzând că oastea lui șovăie în fața mulțimii turcești, se aruncă
personal în luptă călare, luând o secure din mâna unui oștean”, restabilind
prin acest atac „lupta în favoarea românilor”), ci și prin remarcabilele
abilități diplomatice de care au dat dovadă pe multiple planuri (politic,
militar, comercial) cu puterile creștine învecinate (în principal Ungaria și
Polonia), dar și cu alți vecini (celelalte provincii românești, Serbia, Albania
etc.), astfel izbutind atât anihilarea tendințelor expansioniste ale regatelor
central-nordice, cât și încheierea unor alianțe antiotomane, îndeosebi de către
Iancu de Hunedoara, cu rang de cruciade.
De
pildă, ne înștiințează același P. P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân a încheiat
în 1395 un tratat de alianță antiotomană cu Sigismund, regele Ungariei, că –
prin intermediul Moldovei (se știe că Alexandru cel Bun ajunge pe tron cu
ajutorul domnitorului muntean) – încheie cu Polonia un tratat comercial și o
alianță politică („să fim împreună” în cazul unei agresiuni turcești), că
voievodul Țării Românești era înrudit și aliat cu Lazăr, despotul sârbilor, și
că, desigur, strânsele relații moldo-valahe s-au menținut până la moartea lui
Mircea în anul 1418.
La
rândul lor, astfel de alianțe antiotomane multinaționale (sau, mă rog,
multicomunitare, pentru că la acea vreme nu se poate vorbi de națiuni) au
căutat să înjghebeze Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul, dar numai Iancu de
Hunedoara, în uriașa încercare de-a alunga turcii din Europa, a reușit (parțial
și Mihai prin „Liga Sfântă”) să unească toți românii cu armatele țărilor
amenințate sau deja subjugate de otomani (unguri, sârbi, albanezi, bulgari),
cruciade din care, pe lângă înfrângerile datorate nechibzuinței altor factori
decizionali (ex. lupta disproporționată numeric din 1444 de la Varna, în care își
pierde viața tânărul rege maghiar Vladislav), au rezultat strălucitele victorii
de pe Ialomița (1442) și de la Belgrad (1456).
Cine a fost
Iancu, numit Johan Hunniad în documentele latinizate ale epocii, Ioan Corvin de
către P.P. Panaitescu, Ioan Huniade de către Neagu Djuvara (O scurtă istorie a românilor, Editura
Humanitas, București, 1999), Iancu de Hunedoara de către Constantin C. Giurescu
și Dinu C. Giurescu (Istoria românilor
din cele mai vechi timpuri până astăzi, Editura Albatros, București, 1975)
și tot Iancu de Hunedoara de către Camil Mureșan (opusculul Iancu de Hunedoara, Editura Militară,
București, 1976)?
Din
toate aceste surse aflăm că Iancu se trăgea dintr-o familie de ostași din mica
nobilimea mijlocie și că tatăl său Voicu, împreună cu frații Mogoș și Radu, distingându-se
în luptele cu turcii, este răsplătit de regele Ungariei cu moșia Inidoara,
lăsată moștenire viitorului mare conducător de oști; că pe la 1428-1430 se
căsătorește cu aristocrata Elisabeta Szilagyi, căsătorie din care se nasc
Ladislau (1431) și viitorul rege Matia (Cluj, 24 februarie 1443), iar în anul
1438, împreună cu un frate al său, Iancu devine ban al Severinului, unde își
formează o armată de lefegii (majoritatea erau români), cu care „respinge
turcii ce încercau să pătrundă în Ungaria” (P.P. Panaitescu); că izbânda lui
este răsplătită în 1441 cu funcția de voievod al Transilvaniei, calitate în care
s-a ocupat atât de baza materială a administrației (de pildă, pune în ordine
administrația săprii), cât și de „organizarea mai largă a armatei” (C. Mureșan),
cu cele două componente fundamentale: recrutarea
oștenilor, la fel ca în Moldova și Muntenia, din rândul țăranilor liberi și
armata de lefegii, pe care – ne
informează același istoric – „o plătea din veniturile funcției sale și din
acelea ale moșiilor lui personale”; că, pe lângă funcțiile de voievod, comite
al Timișoarei și căpitan al șinuturilor de la răsărit de Tisa, Iancu o
dobândește și pe aceea de guvernator al Ungariei, până la majoratul lui
Ladislau Postumul.
Întrucât
marii baroni maghiari îi erau ostili, deși el însuși ajunsese între timp unul
dintre cei mai mari nobili (domeniile sale însuma câteva milioane de iugăre),
în politica de centralizare a statului, Iancu se bazează pe armată, pe mica
nobilime și pe masele populare (iobagi, orășeni, tăietori de sare), toate
aceste categorii sociale primind de la el semnificative danii: „Libera mutare a
țăranului, în condițiile obișnuite, adică plătindu-și în prealabil darea după
pământ”, înzestratul cârmuitor fiind conștient că fără munca acestuia „nu se
poate susține nici clasa din care făcea parte, nici poziția personală și a
statului întreg” (C. Mureșan); „Dreptul de târg” nu numai pentru orașele libere
regale, ci și pentru unele orașe de pe moșiile sale, Iancu manifestându-și
totodată intenția „de-a repune orașul Cluj în drepturile sale”, drepturi
pierdute pentru faptul că „ținuse partea țăranilor răsculați în 1437-1438” (C.
Mureșan); preocuparea într-o atare măsură de soarta lucrătorilor din ocnele de
sare maramureșene și dejene, încât – ne face cunoscut istoricul Mureșan –
„Nicicând, până la sfârșitul secolului al XV-lea, tăietorii de sare n-au avut o
retribuție mai bună decât în vremea guvernării sale”.
Totodată,
numeroasele danii prin care înțeleptul cârmuitor răsplătește slujbele militare
ale țăranilor liberi și ale micilor nobili, atestă strânsele și rodnicele sale
legături cu multe familii de cnezi români din Banat, Crișana, Maramureș și
Transilvania propriu-zisă: Bizerea, Ciorna, Măcicaș, Densuș, Turdaș, Ilia,
Geoagiu, Sălașul de Sus, Lugoj, Ciuciș, Temeșel, Dolha Maramureșului.
N.B.:
Legătura specială a lui Iancu cu Maramureșul este confirmată de reședința pe
care începe să o construiască în Baia Mare pentru soția sa Elisabeta
(construcția începută de el a fost terminată de regele Matia/Matei Corvin)...
În ceea
ce privește politica externă, coloana vertebrală a acesteia o constituie
necurmatul efort depus de Iancu întru constituirea și întărirea frontului antiotoman, front din care fac
parte nu numai Ungaria și toate provinciile românești (iată de ce, după căderea
Constantinopolului în anul 1453, el l-a ajutat pe Vlad Țepeș să urce pe tronul
Țării Românești, iar în Moldova pe Bogdan II, tatăl lui Ștefan cel Mare), ci
toate popoarele balcanice doritoare de libertate, fie amenințate de turci, fie
deja cotropite de ei: bulgarii, sârbii lui Gheorghe Brancovici, albanezii lui
Scanderberg.
Și încă
ceva. Victoria lui Iancu la Belgrad (din păcate, eroul moare de ciumă la câteva
zile după izbândă!) este cu atât mai importantă, cu cât învinsul este însuși
Mohamed II, cuceritorul Constantinopolului, astfel făcându-se dovada că orice
naș își are nașul lui...
La
final, iată inspiratele „portrete” pe care i le fac lui Iancu doi dintre
istoricii români citați mai sus:
a) Petre
P. Panaitescu: „El este un șef național al tuturor românilor și un apărător al
civilizației europene”;
b) Camil
Mureșan: „Acesta a fost Iancu de Hunedoara: cea mai proeminentă personalitate
pe care poporul român a ridicat-o, până la sfârșitul veacului al XV-lea, din
mijlocul său pe marea scenă a istoriei universale”.
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
1 aprilie 2025
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu