de Gheorghe Pârja
Deși nu mă trag din neam mineresc, am avut, și mai
am, pentru acești bărbați un respect deosebit. Mai ales pentru minerii din
Maramureș. Nu cei din poezia lui Dan Deșliu, ci pentru cei care au fost forța
industriei extractive din acest Nord de țară. Care au schimbat, în mare parte,
înfățișarea Maramureșului. Poate alții au alte păreri, dar eu cred în ceea ce
am trăit. Nici până în clipa în care scriu aceste rânduri nu mă dumiresc până
la capăt de ce s-a pus cruce acestei ramuri a economiei românești. Lăsați-mă să
rămân nedumirit. Se invocă eficiența economică, mai nou problema tranziției
spre energia verde, care pe la noi abia mijește. Iar unii încep să renunțe la
idee. Fel și fel de argumente se aduceau atunci când se punea la cale
închiderea minelor. Printre ele, cum spuneam, că mineritul de la noi este puțin
profitabil și consumator de subvenții, care au înghițit multe milioane de euro,
ce puteau fi de folos altor activități.
Ne aducem aminte și cum minerii din Vale au fost,
adesea, masă de manevră pentru politicieni, pentru a-și speria adversarii. Cei
din Maramureș și-au păstrat atunci, demnitatea. De aceea, pentru mine,
mineriadele au fost lamentabile mișcări sociale. Evident cu ecuson politic. Ni
s-au dat pilde din alte țări europene, care au căutat rezolvări în privința
energiei. În Marea Britanie, în Germania, ori Polonia, guvernele au înțeles
care este viitorul și s-au pregătit cu politici inteligente de reconversie
profesională și susținere de investiții în fostele zone miniere. S-a încercat o
tranziție suportabilă și graduală. În Polonia s-au construit termocentrale la
înalte standarde tehnologice, puțin poluante, care au permis amânarea
termenului de lichidare a mineritului de cărbune.
La noi, s-a aplicat un cinism politic, care ne-a
făcut și ne face mult necaz. Cu suferință pentru această meserie, iar pentru
restartare am pierdut… startul. Mai răzbate un aspect dăunător. Guvernanții
care s-au perindat nu le-au spus adevărul, lăsându-i pe mineri pe mâna unor
populiști care au confiscat sentimente nobile, în interes propriu. Să revin la
Maramureș. Din minerit a rămas doar amintirea. Mai dăinuie niște ruine, care
cască gura la cer. Când trec pe lângă fosta Flotație din Baia Sprie tresar,
gândindu-mă la ce a fost. Ori alte flotații din județ. În fiecare dimineață mă
întristez când trec prin fața clădirii care a fost sediul Centralei
Minereurilor din Baia Mare, din care, periodic, cad bucăți mari de tencuială.
Cum s-a întâmplat și în aceste zile. În subsol și-au găsit adăpost un botei de
mâțe.
O clădire emblematică pentru istoria municipiului se
degradează sub ochii noștri. Deși vin din lumea satului, eu sunt legat de
minerit. Primul miner pe care l-am cunoscut era vecinul, Pătru Pintenoaie, care
lucra la Mina Șuior. Dimineața la ora 4, cobora pe uliță, luminându-și calea cu
lampa de miner. În drum îl lua mașina care-l ducea la șut. Apoi, ca jurnalist,
am coborât în multe mine din Maramureș. La Cavnic, inginerul, viitor ministru
Nicolae Dicu, la Nistru, inginerul Ioan Dulf, la Baia Borșa m-a însoțit
inginerul Iuliu Lungu, la Herja, inginerul Liviu Pop, la Băiuț, m-a însoțit
geologul Vasile Bologa. Trecuți peste apa cea mare. Începusem să deprind
vocabularul mineresc, să-i cunosc bine pe mineri. Unii mi-au devenit buni
prieteni.
Și acum mă mai întâlnesc, pe străzile din Baia Mare,
cu inginerul Aurelian Brâncuș, fost inginer șef al Centralei, ori cu inginerul
Aurel Pantea, care a scris cu tristețe despre minerit. Inginerul Nicolae Bud
scrie cărți de referință, care ne mai dau speranță că mineritul poate reveni în
Maramureș. Eu mă aleg cu visarea, el cu certitudini de specialist. Eu nu cred
să apuc acele vremuri. Da, amintiri cu mineri. Mi-a rămas în minte Imnul
minerilor din repertoriul lui Nicolae Sabău. Vă spun o strofă: „În mină –
Dumnezeu cu noi,/ Afară – grijă și nevoi,/Deasupra noastră n-avem cer,/C-așa e
viața de miner.” Și cei care munceau la suprafață erau pătrunși de spiritul
adâncurilor. Nu cel labișian, ci al unor valori de cunoaștere, care au marcat
vremea. Mai zilele trecute am vorbit la telefon cu distinsul martor și veghetor
al mineritului maramureșean, inginerul Aurelian Brâncuș. Am vorbit despre vreme
și ce ne mai poate bucura în această lume. Data viitoare, pe o terasă
băimăreană, poate vom evoca și spiritul adâncurilor. Rămâne de neegalat ideea
singulară a regretatului meu prieten Victor Gorduza, care a întemeiat Muzeul de
Mineralogie din Baia Mare. Acolo se aud vocile de sub pământ.
P.S. Fotografiile care însoțesc acest text mi-au
fost dăruite, cu mulți ani în urmă, de inginerul Liviu Pop, pe atunci director
al E.M. Herja, o mină-fanion în Maramureș. Care s-a calificat, ani în șir, pe
primele locuri la întrecerea minerească DIAMANT DE MARAMUREȘ.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu