La despărțirea de Alexandru Bantoș

                                                     de Gheorghe Pârja

Sub ochiul istoric al Unirii Basarabiei cu România – 27 martie – s-a stins din viață cărturarul din Chișinău, profesorul Alexandru Bantoș. La sfârșitul lunii martie, în dreptul marelui ceas care a marcat astral împlinirea istoriei românilor. Am bătut de multe ori drumul din Maramureș la Chișinău, aceste călătorii având și o benefică dimensiune documentară. Am cunoscut oameni, locuri, fapte reale. Cu prilejul Centenarului, domnul Teodor Ardelean m-a trecut Prutul cu numele meu scris pe o carte despre Basarabia (Ochii Basarabiei, Biblioteca Județeană „Petre Dulfu”, Baia Mare, 2018).

De neuitat rămâne invitația la Târgul de Carte de la Chișinău, avându-i în preajmă pe Alexandru și Ana Bantoș. Pe bună dreptate, suntem generoși cu evenimentele, dar vorbim mai puțin despre oamenii care le stârnesc. Care le pun aura. De aceea, în acest text doresc a decupa, din suita de manifestări, o întâmplare românească, petrecută la etajul patru al unui bloc din Chișinău. Ca un omagiu adus marelui prieten–cărturar, Alexandru Bantoș. Pelerinii din Maramureș (Gheorghe Mihai Bârlea, Terezia Filip, Alexandru Peterliceanu și cel care scrie), cărora ni s-a alăturat poetul Arcadie Suceveanu, pe atunci președintele Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, am fost invitați de distinsa familie de intelectuali Ana și Alexandru Bantoș să le trecem pragul.

Știam că sunt repere sigure și profunde în unirea culturală de pe cele două maluri ale Prutului. Acolo, la etajul patru al unui bloc, au simțit nevoia să facă un fel de aeroport, unde să aterizeze și să-și ia zborul ideile. Din acest spațiu, prielnic pentru dialog, se deschide spre lume o viziune sănătoasă despre cultura română. Nu sunt vorbe de ospeție, ci asumări riguroase pentru destinul frământat al acestui neam. Pentru mine, Ana și Alexandru Bantoș sunt întruchiparea unui proiect la care alții doar visează. Cel mult îl enunță la ceremonii trecătoare. Ana este universitar, doctor în filologie, având direcții de cercetare care s-au convertit în cărți remarcabile, comentate favorabil pentru curajul abordării și modernitatea dialogului intercultural. Direcții de cercetare: literatura română, literatura universală și comparată, estetica. Bate cărări noi și suple în abordarea unor teme, cum ar fi: literatura română din Basarabia postbelică și deschiderea ei spre universalism. Ori despre literatura basarabeană și modelele literare europene. Ana este o voce puternică a Basarabiei, a culturii românești!

Alexandru Bantoș a fost, și a rămas prin cărțile scrise, un redutabil publicist, editor, redactor-șef al celebrei reviste „Limba Română”, director al Casei Limbii Române „Nichita Stănescu” din Chișinău. Câtă zbatere a avut regretatul nostru prieten pentru a ține în viață prestigioasa publicație. Numai Gheorghe Mihai Bârlea, membru în consiliul de redacție al revistei, știe. Pe alocuri și eu. Articolele și studiile lui Alexandru Bantoș abordează teme de o fierbinte actualitate. De la denumirea corectă a limbii române, la istoria noastră adevărată, la integrarea culturală a Basarabiei în spațiul românesc și european. A contribuit la limpezirea multor aspecte de identitate națională a populației majoritare din Republica Moldova.

Alexandru și Ana au fost și demni ziditori la răspântia destinului acestui pământ românesc. Entuziasmul lui Alexandru nu a obosit până în ultima clipă de viață, deoarece avea credință, avea cultură. Și-a legat numele de soarta limbii române. Intelectual rafinat, caracter hotărât, a navigat prin vreme cu luciditate, cu porția de euforie și elan, necesare mersului înainte. Fratele Alexandru nu a dus lipsă de încrâncenare și zbucium. Mai ales la grija financiară pentru tipărirea revistei. A avut o calitate care luminează lumea: prietenia sinceră, căreia i-a pus durată și culoare românească. Numai cu un astfel de om ne puteam afla, pe terasa de la etajul patru al blocului în care locuia cu distinsa Doamnă Ana.

Nu uit generozitatea și prietenia cu care ne-au deschis ușa. Eram acolo trei poeți. Cred în poemul spus de autor. Arcadie este un poet cu pecete proprie, viguroasă în poezia românească. Ne-am cunoscut la Cernăuți, în anul 1990. Iată, prietenia noastră se măsoară în decenii. Poezia lui este dramatică, un neuitat spectacol interior. Gheorghe Mihai Bârlea, cu un stagiu mult mai lung de prietenie decât cu Arcadie, a avut prilejul să iasă din crisalida atâtor demnități și a respirat în voie, ca în vremea timpului liric care ne-a înfrățit. Eu m-am ocupat de învierea poemului atât de prielnică libertății. Alături, prietenii din Maramureș, care ne-au luminat drumul.

Mi s-a părut o seară cu efigia culturii naționale. Cu noi era spiritul lui Grigore Vieru și al lui Nicolae Dabija, frați de crez cu gazdele noastre. În seara aceea nu a bătut vântul, nu a plouat, ci a picurat cu idei și metafore. Cred că poezia se scrie din mers și se poate odihni, pe o terasă la etajul patru, al unui bloc din Chișinău. Versurile confratelui Horia Bădescu, de pe ultima copertă a cărții mele, se potrivesc cu profundul crez al regretatului prieten, Alexandru Bantoș, dispărut sub ochiul istoric unionist : „Așază, Doamne, lumea cum am vrut/ Veacul se duce, vremea e târzie/ La Tine-n Ceruri cineva mai știe/ Pământurile noastre peste Prut./ Ca să mărturisim că te-am văzut/ Așază, Doamne, lumea cum am vrut.

Acolo, în Biblioteca din Cer, fratele de ideal, Alexandru, stă la o masă cu Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Vlad Pohilă, care au dus cu ei polen din florile Maramureșului.