Paul Dragos Aligica: Despre agresivitatea, insultele și sarcasmul anti-religios care se activează în jurul sărbătorilor religioase

În cartea sa “De ce religia este ceva natural, iar știința, în schimb, nu este” (Oxford University Press, 2011), Robert McCauley susține că religia este „naturală” pentru mintea umană datorită alinierii sale cu procesele cognitive intuitive, în timp ce știința este „nenaturală” pentru că se opune acestor tendințe.

(Robert N. McCauley, profesor la Universitatea Emory, este recunoscut pentru contribuțiile sale asupra diferențelor cognitive dintre religie și știință, integrând psihologia, științele cogniției, antropologia și filosofia, oferind cadre inovatoare pentru înțelegerea acestei teme profunde.)

În mod obișnuit, comparațiile dintre știință și religie se concentrează pe întrebări despre natura profundă a realității (ex. existența lui Dumnezeu vs. explicații materialiste) sau pe modul în care obținem cunoaștere (ex. revelație divină vs. metodă științifică). Aceste abordări analizează ce spun religia și știința despre univers sau cum justifică ele adevărul.

În schimb, McCauley schimbă paradigma, examinând fundamentele cognitive ale celor două fenomene – procesele mentale care le fac posibile și care le determină persistența sau dificultatea. Mecanismele cognitive pe care se bazează cele două devin centrale. Nu altceva.

McCauley argumentează că religia este „naturală” deoarece exploatează mecanisme cognitive intuitive și automate, precum detectarea agenției și teoria minții, care sunt universale și apar spontan. Știința, dimpotrivă, este „nenaturală”, bazându-se pe gândire analitică, deliberată, care necesită educație, inhibarea intuițiilor și un suport social și instituțional extins.

Mecanismele cognitive care susțin religia („maturational natural”) sunt:

a) Detectarea agenției hiperactivă (Hyperactive Agency Detection Device – HADD): tendința de a atribui intenționalitate și scop fenomenelor naturale sau aleatorii, evoluată pentru supraviețuire;

b)Teoria minții: capacitatea de a atribui stări mentale (intenții, dorințe, cunoștințe) altor entități, dezvoltată pentru interacțiunile sociale;

c) Contraintuitivitatea minimală: tendința de a găsi memorabile și atractive conceptele care încalcă ușor așteptările intuitive despre categorii ontologice.

McCauley, așadar, reformulează relația dintre religie și știință ca o chestiune de arhitectură mentală, nu de ontologie sau epistemologie.

IMPLICAȚIILE SUNT REMARCABILE:

1. Cele două fenomene (religie si știință) sunt fundamental diferite în ceea ce privește procesele cognitive implicate, ceea ce face ca opozițiile simpliste (ex. religie vs. știință ca fiind în conflict direct) să fie inadecvate sau reductive. McCauley sugerează că cele două nu sunt neapărat în competiție, deoarece servesc funcții mentale diferite. O comparație care le pune în opoziție directă (ex. religia ca „irațională” vs. știința ca „rațională”) ignoră această dualitate cognitivă.

2. Naturalitatea religiei îi conferă reziliență culturală. Datorită alinierii sale cu procesele cognitive „maturational natural”, religia apare spontan în toate societățile umane, fără a necesita instituții complexe. În schimb, știința depinde de educație, infrastructură și o cultură a scepticismului – ceea ce o face mai vulnerabilă la respingere sau abandon. Religia este rezistentă la „eroziunea” științifică.

Lista de implicații și observații este mult mai vastă. Să ne oprim însă la întrebarea la care cred că deja majoritatea cititorilor care au ajuns până aici s-au gândit:

CE NE SPUNE ACEASTĂ TEORIE DESPRE TOȚI CEI CARE SE DECLARĂ ANTI-RELIGIOȘI ȘI SECULARIȘTI „ȘTIINȚIFICI”?

Răspunsul e simplu: structurile cognitive care susțin religia sunt universale și nu dispar la anti-religioși sau seculariști, indiferent de cât de vehement resping religia. Acești indivizi „nu sunt mutanți”, ci posedă aceeași arhitectură mentală ca și religioșii. Aceste mecanisme cognitive sunt profund înrădăcinate în mintea umană și nu dispar doar pentru că cineva se declară ateu sau secular.

Așadar, la anti-religioși și seculariști, aceleași structuri cognitive persistă și se manifestă prin adoptarea unor idei sau ideologii care reflectă trăsătura religioasă – dar reorientată.

De exemplu, capacitatea de a atribui stări mentale altora (intenții, dorințe), esențială pentru credințele religioase, este redirecționată către entități abstracte în care se investesc reflexe cognitive și emoționale de factură cvasi-religioasă: vorbirea despre „știința care ne ghidează” sau „progresul care ne salvează” implică o personificare seculară a unor concepte, echivalentă cu atribuirea de agenție supranaturală.

Bonitatea morala si intelectuala a “fiilor luminii” (citeste ai stiintei si progresului) e asumata prin definitie. Asadar Religia Stiintei si/sau Progresului devine substitutul automat. Mecanismle cognitive se activeaza in acest sens.

Dar ceea ce este și mai spectaculos e o conjectură: CU CÂT ANTI-RELIGIOȘII SUNT MAI ÎNVERȘUNAȚI ÎMPOTRIVA RELIGIEI, CU ATÂT MANIFESTĂRILE „RELIGIOASE” ÎN GÂNDIREA LOR DEVIN MAI INTENSE.

Această ironie este fascinantă: nu putem scăpa de arhitectura cognitivă care ne definește. Anti-religioșii nu sunt „imuni” la religiozitate în sens cognitiv; ei doar redirecționează acele impulsuri. Înverșunarea lor poate amplifica aceste mecanisme, făcându-le chiar mai vizibile și, paradoxal, mai „religioase” în structură. Si atunci:

1. Propagandismul devine esențial. Lipsiți de un cadru religios tradițional, anti-religioșii redirecționează mecanismele cognitive religioase către narațiuni extrem de susceptibile la propagandă, deoarece exploatează aceleași predispoziții cognitive care fac religiile atractive: nevoia de sens, atribuirea intenționalității și explicațiile simple pentru fenomene complexe.

Spre deosebire de religioșii tradiționali, care au cadre doctrinare stabilite (ex. biserici, texte sacre) ce pot acționa ca „filtre” pentru propagandă, anti-religioșii sunt mai expuși la mesaje ideologic-propagandiste noi, mai ales dacă acestea sunt mituri tehnocratice ale salvării și progresului ambalate în limbaj secular sau științific. Înverșunarea lor îi poate face să accepte aceste narațiuni fără o examinare critică, crezând că sunt „raționale” doar pentru că evită religia.

Ideologiile politice și religiile seculare – ideologii care imită structura religiei, oferind sens, moralitate absolută și narațiuni despre „mântuire” și „salvare” – sunt deosebit de atractive pentru anti-religioși, deoarece par compatibile cu viziunea lor seculară.

2. În sfârșit, să mai notăm că înverșunarea anti-religioasă poate duce la un dogmatism secular, deoarece anti-religioșii tind să-și supraestimeze raționalitatea, ignorând influența mecanismelor cognitive intuitive și fiind mai puțin reflexivi asupra propriilor limitări, crezând că poziția lor este inerent „obiectivă” si “rationala”.

Această lipsă de auto-critică îi face mai vulnerabili la dogmatism extremist, mai ales în contexte socio-politice polarizate, unde propaganda exploatează aceste predispoziții cognitive pentru a promova narațiuni simpliste despre „bine vs. rău”.

________________________________________

Să ne oprim aici. Și să spunem: Orice asemănare cu persoane sau fenomene din realitatea imediat-înconjurătoare nu este pur întâmplătoare.

Autor: Paul Dragoș Aligica