Paul Dragos Aligica: Despre agresivitatea, insultele și sarcasmul anti-religios care se activează în jurul sărbătorilor religioase

În cartea sa “De ce religia este ceva natural, iar știința, în schimb, nu este” (Oxford University Press, 2011), Robert McCauley susține că religia este „naturală” pentru mintea umană datorită alinierii sale cu procesele cognitive intuitive, în timp ce știința este „nenaturală” pentru că se opune acestor tendințe.

(Robert N. McCauley, profesor la Universitatea Emory, este recunoscut pentru contribuțiile sale asupra diferențelor cognitive dintre religie și știință, integrând psihologia, științele cogniției, antropologia și filosofia, oferind cadre inovatoare pentru înțelegerea acestei teme profunde.)

În mod obișnuit, comparațiile dintre știință și religie se concentrează pe întrebări despre natura profundă a realității (ex. existența lui Dumnezeu vs. explicații materialiste) sau pe modul în care obținem cunoaștere (ex. revelație divină vs. metodă științifică). Aceste abordări analizează ce spun religia și știința despre univers sau cum justifică ele adevărul.

În schimb, McCauley schimbă paradigma, examinând fundamentele cognitive ale celor două fenomene – procesele mentale care le fac posibile și care le determină persistența sau dificultatea. Mecanismele cognitive pe care se bazează cele două devin centrale. Nu altceva.

McCauley argumentează că religia este „naturală” deoarece exploatează mecanisme cognitive intuitive și automate, precum detectarea agenției și teoria minții, care sunt universale și apar spontan. Știința, dimpotrivă, este „nenaturală”, bazându-se pe gândire analitică, deliberată, care necesită educație, inhibarea intuițiilor și un suport social și instituțional extins.

Mecanismele cognitive care susțin religia („maturational natural”) sunt:

a) Detectarea agenției hiperactivă (Hyperactive Agency Detection Device – HADD): tendința de a atribui intenționalitate și scop fenomenelor naturale sau aleatorii, evoluată pentru supraviețuire;

b)Teoria minții: capacitatea de a atribui stări mentale (intenții, dorințe, cunoștințe) altor entități, dezvoltată pentru interacțiunile sociale;

c) Contraintuitivitatea minimală: tendința de a găsi memorabile și atractive conceptele care încalcă ușor așteptările intuitive despre categorii ontologice.

McCauley, așadar, reformulează relația dintre religie și știință ca o chestiune de arhitectură mentală, nu de ontologie sau epistemologie.

IMPLICAȚIILE SUNT REMARCABILE:

1. Cele două fenomene (religie si știință) sunt fundamental diferite în ceea ce privește procesele cognitive implicate, ceea ce face ca opozițiile simpliste (ex. religie vs. știință ca fiind în conflict direct) să fie inadecvate sau reductive. McCauley sugerează că cele două nu sunt neapărat în competiție, deoarece servesc funcții mentale diferite. O comparație care le pune în opoziție directă (ex. religia ca „irațională” vs. știința ca „rațională”) ignoră această dualitate cognitivă.

2. Naturalitatea religiei îi conferă reziliență culturală. Datorită alinierii sale cu procesele cognitive „maturational natural”, religia apare spontan în toate societățile umane, fără a necesita instituții complexe. În schimb, știința depinde de educație, infrastructură și o cultură a scepticismului – ceea ce o face mai vulnerabilă la respingere sau abandon. Religia este rezistentă la „eroziunea” științifică.

Lista de implicații și observații este mult mai vastă. Să ne oprim însă la întrebarea la care cred că deja majoritatea cititorilor care au ajuns până aici s-au gândit:

CE NE SPUNE ACEASTĂ TEORIE DESPRE TOȚI CEI CARE SE DECLARĂ ANTI-RELIGIOȘI ȘI SECULARIȘTI „ȘTIINȚIFICI”?

Răspunsul e simplu: structurile cognitive care susțin religia sunt universale și nu dispar la anti-religioși sau seculariști, indiferent de cât de vehement resping religia. Acești indivizi „nu sunt mutanți”, ci posedă aceeași arhitectură mentală ca și religioșii. Aceste mecanisme cognitive sunt profund înrădăcinate în mintea umană și nu dispar doar pentru că cineva se declară ateu sau secular.

Așadar, la anti-religioși și seculariști, aceleași structuri cognitive persistă și se manifestă prin adoptarea unor idei sau ideologii care reflectă trăsătura religioasă – dar reorientată.

De exemplu, capacitatea de a atribui stări mentale altora (intenții, dorințe), esențială pentru credințele religioase, este redirecționată către entități abstracte în care se investesc reflexe cognitive și emoționale de factură cvasi-religioasă: vorbirea despre „știința care ne ghidează” sau „progresul care ne salvează” implică o personificare seculară a unor concepte, echivalentă cu atribuirea de agenție supranaturală.

Bonitatea morala si intelectuala a “fiilor luminii” (citeste ai stiintei si progresului) e asumata prin definitie. Asadar Religia Stiintei si/sau Progresului devine substitutul automat. Mecanismle cognitive se activeaza in acest sens.

Dar ceea ce este și mai spectaculos e o conjectură: CU CÂT ANTI-RELIGIOȘII SUNT MAI ÎNVERȘUNAȚI ÎMPOTRIVA RELIGIEI, CU ATÂT MANIFESTĂRILE „RELIGIOASE” ÎN GÂNDIREA LOR DEVIN MAI INTENSE.

Această ironie este fascinantă: nu putem scăpa de arhitectura cognitivă care ne definește. Anti-religioșii nu sunt „imuni” la religiozitate în sens cognitiv; ei doar redirecționează acele impulsuri. Înverșunarea lor poate amplifica aceste mecanisme, făcându-le chiar mai vizibile și, paradoxal, mai „religioase” în structură. Si atunci:

1. Propagandismul devine esențial. Lipsiți de un cadru religios tradițional, anti-religioșii redirecționează mecanismele cognitive religioase către narațiuni extrem de susceptibile la propagandă, deoarece exploatează aceleași predispoziții cognitive care fac religiile atractive: nevoia de sens, atribuirea intenționalității și explicațiile simple pentru fenomene complexe.

Spre deosebire de religioșii tradiționali, care au cadre doctrinare stabilite (ex. biserici, texte sacre) ce pot acționa ca „filtre” pentru propagandă, anti-religioșii sunt mai expuși la mesaje ideologic-propagandiste noi, mai ales dacă acestea sunt mituri tehnocratice ale salvării și progresului ambalate în limbaj secular sau științific. Înverșunarea lor îi poate face să accepte aceste narațiuni fără o examinare critică, crezând că sunt „raționale” doar pentru că evită religia.

Ideologiile politice și religiile seculare – ideologii care imită structura religiei, oferind sens, moralitate absolută și narațiuni despre „mântuire” și „salvare” – sunt deosebit de atractive pentru anti-religioși, deoarece par compatibile cu viziunea lor seculară.

2. În sfârșit, să mai notăm că înverșunarea anti-religioasă poate duce la un dogmatism secular, deoarece anti-religioșii tind să-și supraestimeze raționalitatea, ignorând influența mecanismelor cognitive intuitive și fiind mai puțin reflexivi asupra propriilor limitări, crezând că poziția lor este inerent „obiectivă” si “rationala”.

Această lipsă de auto-critică îi face mai vulnerabili la dogmatism extremist, mai ales în contexte socio-politice polarizate, unde propaganda exploatează aceste predispoziții cognitive pentru a promova narațiuni simpliste despre „bine vs. rău”.

________________________________________

Să ne oprim aici. Și să spunem: Orice asemănare cu persoane sau fenomene din realitatea imediat-înconjurătoare nu este pur întâmplătoare.

Autor: Paul Dragoș Aligica

Paul Dragos Aligica: “Rar îmi permit un comentariu public cu privire la politica românească. Azi îmi acord această indulgență. “

Rar îmi permit un comentariu public cu privire la politica românească. Azi îmi acord această indulgență.

Comentariul se numește “COSPLAY” și introduce în discuția publică un concept care are menirea să explice multe despre intelectualii publici români, politologi, influenceri și alte figuri publice care, de-a lungul ultimelor decenii, s-au identificat ca fiind “de dreapta” în contextul vieții publice și politice românești.

Cosplay este un termen care vine din engleză, prescurtare de la „costume play,” și se referă la activitatea în care oamenii se se îmbracă și se deghizează în personaje din filme, jocuri video, benzi desenate sau alte forme de divertisment. Nu doar că își pun costumele personajelor, dar încearcă să le imite și comportamentul, vorbele, gesturile, pentru a “intra în pielea” lor, pentru a aduce personajele la viață.

Chiar dacă m-am delimitat de așa-numita “dreaptă românească intelectuală”, de identitățile și liniile partidelor, curentelor și personajelor care populează public acest spațiu în România, nu pot să nu mă întreb, alături de nenumărați alți observatori ai fenomenului:

Ce Dumnezeu s-a întâmplat și se întâmplă în zona de dreapta a politicii românești?! Ce s-a întâmplat cu așa-numita dreaptă intelectuală românească? Ce s-a întâmplat cu conservatorismul și cu mișcarea de centru-dreapta? Ce s-a întâmplat cu mișcarea creștin-democrată? Și, în măsura în care liberalismul clasic este considerat de dreapta, cum Dumnezeu s-a ajuns ca liberalismul în România să fie asimilat unor forme de ONG-ism obosit și perimat care, în cel mai bun caz, sună a reluare a reluarii inregistrarii emisiunii „Dacă doriți să revedeți, amintiri din anii ’90?!”

Ce s-a întâmplat, în general, cu dreapta românească oficială? Cum s-a ajuns aici?

Dezastrul pare total. Nu este vorba doar de aspectul legat de partide și politica de partid. Să ne uităm doar la infrastructura intelectuală: nu există programe, nu există o centrală de idei, nu există grupuri de lucru pentru programe de guvernare, nu există viziune, nu există doctrină, nu există doctrinari, nu există nici măcar o linie de comunicare și de campanie coerentă pentru alegerile iminente.

Oamenii ăștia și partidele acestea par că habar nu au pe ce lume sunt, ce vor și ce au de gând să facă cu această țară în situația improbabilă că ar putea avea un cuvânt de spus în această chestiune.

Cine sunt reprezentanții dreptei conservatoare, creștine, pro-occidentale, sau cum mai vor ei să se identifice, în România? Ce idei și ce valori susțin acești oameni? Cât de racordați sunt la realitățile occidentale pe care le clamează ca reper unic? Înțeleg ei cu adevărat ce se întâmplă în lume și pot ei explica aceste fenomene? Ce plan au ei pentru România? Ce viziune? Ce spun ei de fapt în plus sau diferit de liniile de propagandă oficială transpartinică venite de la centru?!

Habar nu avem. Si foarte probabil ca nici ei nu au habar. Gesturi, retorica, figuri, pretentii. Dar mai este doar cam o luna din anul electoral major 2024 si oamenii astia -unii asociati explicit si emfatic cu partide politice aflate la putere- NU ne-au spus nimic, dar absolut nimic dincolo de propaganda, moralism si semnalarea propriilor bonitati si virtuti. NIMIC. ZERO.

Sub ochii noștri a avut loc prăbușirea unei butaforii. Și avem, cred eu, un început de explicație: COSPLAY.

Un grup de oameni care îmbracă costumele și pozează în personajele dreptei politice – conservatori, creștin-democrați, liberali clasici – fără să înțeleagă sau să trăiască cu adevărat valorile și ideile pe care aceste curente le reprezintă. Ei adoptă retorica, dar fără substanță, mimând convingeri și direcții care, de fapt, nu au o ancoră reală în viziunea lor sau în realitatea contemporană. Și la primul test, la prima confruntare în care ar trebui să își dovedească tăria și identitatea, fațada pică, costumul se dematerializeaza.

COSPLAY: Asta a fost “dreapta intelectuală românească” în ultimii 20 de ani. Am vazut asta repetat in ultimii ani. Acum știm. Testul ultimilor ani a demonstrat asta fără drept de apel.

Autor: Paul Dragoș Aligica

Paul Dragos Aligica: EXTINDEREA ZONEI DE PERICOL

Fiind solicitat în mai multe contexte profesionale în ultima vreme să răspund la întrebări cu privire la impactul automatizării, digitalizării și inteligenței artificiale asupra unor structuri de guvernanță economice și politice, am pregătit câteva prezentări, dintre care una adresează explicit chestiunea ilustrată în imaginea de mai jos.

În acea prezentare, o întreagă discuție este dedicată a ceea ce se numește „extinderea zonei de pericol”. Adică despre întrebarea dublă pe care orice persoană minim informată cu privire la evoluțiile curente și-o pune: „Care sunt riscurile la adresa jobului meu/meseriei mele? Care sunt perspectivele de pregătire profesională pentru copiii mei în actualele circumstanțe?”

Întrebarea este foarte legitimă. Pe măsură ce intrăm mai adânc în era digitală, extinderea zonei de pericol a ajuns să cuprindă nu doar muncile manuale, cândva considerate cele mai vulnerabile la automatizare și înlocuirea cu roboți. Azi, amenințarea s-a mutat înspre sferele profesionale până de curând văzute ca inaccesibile algoritmilor – cele manageriale, intelectuale și creative.

Inteligența artificială și învățarea automată deschid posibilități fără precedent în eficientizarea proceselor, de la cele administrative până la cele mai complexe analize juridice, medicale sau financiare. În acest nou peisaj, chiar și profesioniștii din domeniul legal, financiar, medical sau IT se confruntă cu perspectiva transformării radicale a muncii lor, reconfigurând ceea ce înțelegem prin zonă de pericol profesional.

În aceste condiții ar fi bizar ca oamenii să nu înceapă să își pună întrebări cu privire la aceste lucruri, cu privire la impactul lor asupra ta, a familiei tale, a comunității și a națiunii tale… Și asta fac…

Discuția nu poate face aici obiectul unei elaborări în contextul unei rețele sociale. Să spunem doar atât: există câteva strategii de răspuns, dar nu foarte multe. Suntem prinși, cum se spune, pe contre-pied în fața acestor evoluții foarte rapide.

De pildă, când vine vorba de domenii foarte intensive ca experiență și capacitate analitică și de judecată, așa cum spune colegul meu de la George Mason University, Tyler Cowen, „average is over”, „mediocritatea sau performanța medie, așa-și-așa, s-a terminat”. Tot ce e făcut mecanic, pe pilot automat sau imprecis și cu rateuri ușor documentabile, este pe cale de eliminare, indiferent de cât de impresionant sau pompos ar suna titlul sau jobul oamenilor respectivi.

Ce rămâne în aceste domenii hiper-competitive în care specialiștii umani concurează nu doar între ei dar și cu inteligența artificială? Pentru cei ce vor să rămână în joc și să nu fie doar niște adjutanți ai roboților și boților, spune Cowen, un singur lucru, hiper-specializarea umană, super competența specializată.

Ca să fac referire la un alt prieten, folosesc ca exemplu pe doctorul Marius Uscatu. El este specializat într-o anumită formă de practică medicală care se referă la laba piciorului și chirurgia acesteia. În noua lume a digitalizării și inteligenței artificiale, capacitățile intuitive de experiență și de judecată ale omului sunt acum refugiate și concentrate pentru a fi folosite în astfel de zone de tipul acestor hiper-specializări, ca a lui. Un sistem medical fără ele va fi pierdut.

Marius Uscatu s-a specializat în Franța în ceva ce este specific dezvoltat numai acolo și nici măcar în Statele Unite nu s-a ajuns la acel nivel de competență. El nu este și profesor universitar și manager de spital, de clinică privată și administrator de firmă etc. Ceea ce știe și ce face este atât de intens că nu își poate permite să se disperseze… (Iar cine își poate permite înseamnă că…)

Oameni ca el, hiper-specializați, vor fi cei capabili să mențină încă judecata și experiența umană ca reper și ancoră ultimă în noile circumstanțe. Și vorbim aici nu doar de medicina, ci de toate domeniile. Fără ei, nivelul ultim de judecată și cunoaștere și control uman și epistemic într-un domeniu sau altul, pur și simplu se va oblitera în câțiva ani…

Ne așteaptă vremuri foarte interesante și, în același timp, foarte ciudate… Nimic din experiența umanității de până acum nu seamănă cu ce va urma…

Autor: Paul Dragos Aligica