„Îndrăgostește-mă de tine” sau refugiul necesar

 

Ina Dumitrescu

Îndrăgostește-mă de tine

Editura  Ștef, 2024

„Îndrăgostește-mă de tine”  sau refugiul necesar

Obiectivul oricărui scriitor este unul nobil, acela de a testa prin intermediul cititorilor impactul emoțional al scrierile sale asupra sensibilității sau cerințelor publicului pentru a-și motiva acest mod de manifestare existențială.  Pentru un scriitor viața sa este viața cuvintelor și a frazelor sale, pe care le șlefuiește necontenit, cu sentimentul perfecțiunii năzuite și de neatins, el neputând exista în afara creației sale,  așa cum crinul emană parfum și stelele strălucesc, devenind un modus vivendi. Dacă acest lucru se realizează sau nu este foarte important pentru un creator, deoarece constituie motivația pentru creațiile sale ulterioare. De aceea un creator vine în fața publicului pentru a-și prezenta cărțile, a-și expune tablourile sau prezenta melodiile, creații care vin, de undeva din prea plinul vieții sale.

Ina Dumitrescu se adresează și de data aceasta unui public elevat, educat, pasionat de lectură, în mare parte el însuși creator de artă: poezie, muzică, pictură, dar și înzestrat cu acea capacitate de apreciere a unei opere literare valoroase care să îl încarce din punct de vedere spiritual și să-i atingă sufletul cu aripa de frumos și de sensibilitate.

Spunea  Ina  Dumitrescu într-o postare cum că „iubirea este cel mai minunat sentiment pe care omul l-a primit în dar”. Așadar, iubirea este cea care a determinat-o să scrie unele dintre cele mai frumoase poezii de dragoste din lirica actuală, răspunzând astfel întrebării retorice a lui Gabriel Chifu din revista „România literară” nr. 13, „de ce scriem”. Ina Dumitrescu scrie pentru a transmite  ceva prețios  celorlalți, având motiv și scop final iubirea - acel sentiment care i-a animat cuvintele în versuri, în metafore și ritmuri care au creat stări și trăiri emoționale.

Să plângi mereu prin ochii mei,

Să râd mereu prin ochii tăi!

Îndrăgostește-mă de tine,

Rămâi poveste de iubire!

Îndrăgostește-mă de tine - este un volum cu poezii doar de dragoste, monotematic care avertizează încă din titlu conținutul ideatic al acestuia, pregătind astfel cititorul pentru a se înarma cu o atenție necesară suplimentară pentru a înțelege pe deplin sentimentul care transfigurează omul.

Într-o lume plină de angoase, de incertitudini și cu percepte morale ambiguii, într-o societate tot mai preocupată de creare a valorilor materiale sub diverse forme și de îndepărtare tot mai acerbă de realizările spirituale, în comunități cu reprezentanți din ce în ce mai puțini în sălile de spectacol sau în biblioteci, cu participanți interesați și atrași  doar de zilele sărbătorești  ale unor localitați unde sunt prezenți interpreți consacrați care ne ard diafragma cu sonorități insuportabile, singurul sentiment care  a rămas nealterat este iubirea. Așa cred eu și desigur așa consideră și Ina, care a găsit un refugiu necesar în această nișă  a vieții noastre contemporane ca o binefacere.

Sunt cea mai frumoasă femeie

Când dragostea ta mă îmbracă,

Iar ochii tăi blânzi și albaștri

De temeri și frici mă dezbracă.

Poeta este copleșită de iubirile trecute și își caută cu disperare amintirile care să-i aducă din nou trupul și spiritul  în stare de imponderabilitate idilică, într-un zbor nepământean, în ploaia celestă a emoțiilor pe care doar iubirea îl poate realiza cu toată trena ei de fioruri, zâmbet, bucurie, fericire, patimi...

 

Tu curgi prin mine ploi de perseide,

Eu ard în tine fulger trecător,

Se-amestecă în noi un altfel de potop

Ce arde fără scrum, doar patimă și dor.

Ina Dumitrescu este o poetă care știe unde să sublinieze cufiguri de stil absolut inedite o stare, un sentiment, o trăire. Ea este o poetă a senzațiilor și a simțurilor exacerbate transpuse în metafore, care simte fiecare fior și fiecare emoție și în poeziile sale, care  trăiește cu acuitatea unui sensibilități deosebite fiecare moment din viața ei.

Ai gust de depărtare și de cafea fierbinte,

Singurătatea mea se pierde-n anotimpuri.

Îmi amintesc mirajul atingerilor mute

Și simt parfumul blând ce s-a dorit pe trupuri.

 Prin ochii minții ei trec fulminantele tenebre și umbre ale trecutului, regrete și suferințe, lacrimi și tristețe din prin multă iubire, din prea multă implicare afectivă, dar în același timp retrăiește și clipele de fericire supremă, simte amprentele mirifice ale dorului, gustul săruturilor, sensurile anotimpurilor.

            Privind-o, analizându-i comportamentul cu simțul de observație al scriitorului care vede dincolo de aparențe,  am surprins-o de multe ori trecând brusc de la exuberanța unui râs molipsitor la o melancolie plină de neînțelesuri, de la o locvacitate ardentă la tristețe și detașare completă de mediul ambiental, de la bucuria revederii la amintirea unui gând necruțător, dezamăgitor, de la frumusețea momentului la tristețea introvertită... Cu toate acestea am constatat că are o capacitate extraordinară de se amplasa într-o altă lume, presupun mai bună, mai propice modului ei de a fi, mai înțelegătoare și desigur unde iubirea curge ca o ploaie aurie de vară într-o  lumină binefăcătoare, vindecătoare. Se detașează cu ușurință din lumea reală pe care o acceptă doar ca o evidență conjucturală și trece în lumea ei frumoasă, imaginativă și ireală, poate chiar fantastică.

Nu-ți fie teamă, secunda pentru noi

Va respira vibrând de pasiune,

Iar noi ne vom iubi pierduți în timp,

În spațiul dintre simplu și minune.

Poeta nu invocă divinitatea pentru a-i netezi drumurile și visurile rugoase sau pentru a o ajuta să revină la o stare mai bună, ci este dominată de visul frumos în care a trăit pentru o vreme și este copleșită de amintirile clipelor unice pe care le-a trăit cu ardoare. Ea se complace frumos în a trăi la nesfârșit, visul său de iubire ca un leit motiv,  pe care îl ia din trecut și îl proiectează în prezent cu și mai multă dorință, cu și mai mult aplomb, în încercarea uneori disperată, de a fi iubită.

Ai vrea să fiu femeia toamnei tale

Ce se repetă-n fiecare an?

Ai vrea să fim o toamnă ce nu moare,

Iubirea ce mă ai și ce te am?

Ce toamnă-am fi... ce frunză și ce ram...

Pentru poeta Ina Dumitrescu totul este iubire, doar iubire, este zeul căruia i se închină și pentru care ar face orice... dar nu, nu iubirea trupească... ci iubirea spirituală care să o înalțe în lumina dătătoare de viață,  iubirea sufletească, cea care o devorează cu farmecul ei incandescent...

El trupul, ea sufletul... dorință și iubire,

Un curcubeu și-un peisaj și amândoi miracol...

Capitol încheiat bizar și totuși... rătăcire

Le va fi viața separat... amăgitor spectacol!

            Nostalgia dragostei trecute se împletește uneori și cu prezentul, cu elementele absconse ale unei iubiri împărtășite, dar, cumva tainice, inconsecvente, poate chiar imposibile:

Rămân incertul, rămâi iubirea,

Să fim completări unui mit inventat

În care iubirea iubește incertul

Și unde nimeni nu-i vinovat...

Și unde nimeni nu-i vinovat...

 

Muzicalitatea poeziei Inei Dumitrescu este o consecință nu numai a versului clasic, doar secvențial folosind versul liber prin ruperea rândului poeziei clasice, ci și a frazei cantabile, cu ritmuri și cadență naturală, neforțată. Prozodia versurilor sale este remarcabilă fie că folosește piciorul metric cu silabe mai lungi sau mai scurte, fie că are un ritm mai alert sau mai lent, fie că are o intonație mai accentuată sau mai tonică ori debitul frazeologic este mai energic ori mai pasiv.  Structurarea versurilor în strofe bine construite din punct de vedere arhitectural, exprimarea clară, corectă și folosirea cuvintelor uzuale, bine înțelese de cititor ca sens și paradigmă, finalitatea poeziilor în concluzii bine determinate face ca poezia Inei Dumitrescu să fie bine percepută și apreciată. Totul este firesc și versul curge într-un fel care este plăcut auzului,  atinge sensibilitatea sufletului, încântă mintea și spiritul cititorului.

 

Îmi dăruiești lumină și dragoste și dor,

Misterul vocii tale mi-a-ngenuncheat retina,

De vrei eu plec în visu-ți și îmi revărs ușor

Iubirea ce își lasă peste dureri cortina.

 

Iar metaforele... metaforele poeziei Inei Dumitrescu sunt atât de spontane, atât de edulcorate și atât de subtile încât îți dă senzația că ești într-o zonă paradisiacă a sufletului, că oriunde ai fi visele se scaldă în raze de împliniri și că iubirea cade în torente peste trupul și spiritul nostru.

 

Dacă vreun fir de iarbă va vrea a ști de mine,

Să-i spui c-am înverzit în inimă la tine.

Că m-am umplut cu muguri și ca iubirea-mi vine

Din ochii tăi albaștri, călătorind spre mine.

 

Într-un secol dominat de puterea banului și de putere ca mod de dominare universală a omului (să fie o altfel de exploatare?!), într-o societate plină de frustrări și de nemulțumiri cotidiene consecință a lipsurilor materiale și a lipsei de conștință civică au mai rămas, totuși câteva insule de lumină care să ne însenineze gândurile și să ne bucure sufletul. Una dintre aceste oaze luminoase este Ina Dumitrescu, cea care ne aduce în versuri iubirea ca sentiment etern al umanității, pentru că iubirea este o stare de spirit permanentă, iar  „Cel ce nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că  Dumnezeu este iubire” (Epistola Apostolului Ioan, capitolul 4, versetul 8).

Liliana Ghiță Boian