Pogorârea Focului care nu arde, ci luminează...

Astăzi, cerul se apleacă peste lume ca o inimă care așteaptă să fie primită. Duminica Rusaliilor nu e doar o sărbătoare, ci un cutremur sfânt. O explozie de har. O suflare veșnică în pieptul muritor.

Era dimineață în Ierusalim și toți erau adunați într-un loc. Dar deodată, vântul a început să sufle nu peste case, ci peste suflete. Un vânt care nu distruge, ci trezește. Și focul a căzut – nu să ardă, ci să lumineze. Nu să mistuie, ci să transforme.

În acea clipă, Duhul Sfânt nu a venit cu sunete goale, ci cu înțelesuri noi. A atins limba și inima. A făcut din pescari apostoli. Din frică, curaj. Din izolare, Biserică.

Astăzi e ziua când Hristos, ridicat la cer, trimite darul cel mai tainic: prezența Sa nevăzută, dar vie. Astăzi, Dumnezeu nu mai e doar departe, în slavă, ci aproape, în fiecare lacrimă de pocăință, în fiecare mâna întinsă, în fiecare rugăciune șoptită.

Nu e un foc care distruge, ci un foc care dă sens. Un foc care arde trufia și răceala inimii. Care aprinde în noi dorul de cer.

Rusaliile sunt mai mult decât începutul Bisericii. Sunt începutul tău. Când Duhul Sfânt coboară, tu te ridici. Când El se așază în tine, tu începi să vezi altfel lumea.

Astăzi e ziua în care ai voie să-ți amintești că nu ești doar carne, oase și întâmplări. Ci duh viu, chemat la sfințenie. Astăzi e ziua în care tăcerea poate deveni rugăciune, și lacrima – limbajul cerului.

Nu există Rusalii fără răspuns. Duhul vine. Dar tu? Tu ești gata să arzi de dor după Dumnezeu?

Începe. Cu un oftat. Cu un „Doamne, vino și la mine.” Și vei simți cum se aprinde în tine un foc care nu arde, ci luminează. Un foc care nu se stinge.

Pentru că de Rusalii, Dumnezeu nu mai e doar în înalt. Ci locuiește în inima ta.

Gr. Ciascai