În jurul anilor optzeci, istoria universală a făcut o cotitură benefică în consecințe. Autoritățile au fost obligate să considere democratizarea, în viața internațională s-a tins spre disoluția blocurilor politice și militare, în lume, cooperarea a fost preferată confruntării. Înțelegerile supraputerilor, începând deja cu Declarația de la Shanghai (1972), continuând cu Acordul de la Helsinki (1975) și culminând cu opțiunile convenite de Reagan – Gorbaciov (1985 și anii următori), apoi de Bush-Gorbaciov și de Gorbaciov-Kohl, au schimbat lumea. Doctrina libertăților și drepturilor fundamentale ale omului a fost preluată în constituții de noi state. Libertatea individuală și democrația au devenit valori călăuzitoare, iar lumea părea a se uni în jurul lor. Speranțele erau mari.
O
nouă conștiință istorică
Țările s-au schimbat, confruntările ideologice au
slăbit și o nouă conștiință istorică s-a profilat. Patru concluzii au dobândit
recunoaștere largă.
Economia bazată pe etatizarea proprietății nu dă
rezultate competitive, iar Ludwig von Mises a avut dreptate când, deja în anii
douăzeci, a dat startul opoziției la etatizare. A fost clar că economia de randament
presupune proprietatea privată și inițiativa ei. Nu s-au mai constatat forțe
semnificative care să vrea întoarcerea la comunizări și egalitarism.
Abia o societate bazată pe alegeri libere poate
asigura dinamica în stare să satisfacă nevoile oamenilor. Democratizarea este
condiție a unei societăți a cetățenilor, capabilă să le fructifice.
Numai înzestrat cu libertăți și drepturi
fundamentale, individul își asigură un sens convenabil vieții. Nici nu este
posibil un cetățean dedicat binelui public fără aceste libertăți și drepturi.
O societate nu-și poate fructifica premisele și
potențialul de dezvoltare fără a pune în valoare contribuțiile cetățenilor.
Promisiunile democrației se pot realiza abia în condițiile meritocrației
Crizele
de astăzi
Aceste concluzii sunt împărtășite și astăzi. Pe
terenul istoriei s-au înregistrat însă schimbări, dar și perpetuarea de crize
vechi. Globalizarea, începută la nivelul anilor nouăzeci din nevoi de
valorificare a capitalului, a modificat forțele economice în favoarea marilor
concerne și a creat dificultăți micii întreprinderi. Aceasta nu și-a mai
revenit.
Capitalul financiar s-a detașat și a preluat
conducerea societăților. El a încurajat dublarea statului existent cu un „deep
state” (socotit și „stat ascuns” sau „stat paralel”), care se reorganizează azi
la scară internațională pentru a apăra status quo-ul.
Crizele din anii șaptezeci nu au fost depășite. Deși
capacitățile producției sunt mai mari ca oricând, continuă „criza economică”
sau neputința de a asigura satisfacerea nevoilor de bază ale unor categorii
sociale. A rămas „criza de raționalitate” sau dificultatea de a concilia
diversele interese din societate. Înaintează „criza de legitimare”, cu
neajunsuri structurale în a procura loialitatea cetățenilor. Se adâncește
„criza de motivație”, rămânând anevoioasă concilierea deciziilor cu
așteptările.
La aceste crize, se adaugă crize noi. Mai nou, se
petrec crize ce rezultă din dificultățile unor țări, datorate stupidocrației
(Cipolla), de adaptare la noua complexitate a lumii. Aici intră, din
nefericire, și România actuală – țară care, în pofida potențialului
considerabil în materie de resurse materiale și umane, nu-și poate asigura, din
cauza decidenților nepregătiți și corupți, nici măcar consumul curent al
populației și trăiește cotidian din împrumut. Nici acum decidenții nu găsesc
calea ieșirii țării din calificative joase privind economia (junk), democrația
(autoritarism) și cultura civică (disprețul pentru alegeri libere). Până și
noile proiecte sunt lovite de amatorism și debusolare.
„Criza de legitimare” s-a și agravat în multe țări
ca urmare a inventării de „pericole” externe pentru a limita democrația, a
anulării de alegeri, căci nu conveneau câștigătorii, și a practicii mai noi de
urmărire de candidați cu procuratura și justiția instrumentate. Spre a-i
împiedica să-și folosească drepturile prevăzute de constituții, se
stigmatizează ca „extremiști” cetățeni care vor simpla schimbare democratică.
„Criza de motivație” s-a lărgit și alimentează o „criză de orientare” de
proporții cu rare precedente. Aceasta se varsă într-o „criză de administrare”:
lipsiți de soluții, decidenții gestionează situații, dar nu sunt capabili să
soluționeze durabil probleme și pregătesc de fapt noi crize. Se adaugă o „criză
de creativitate”, constând în penuria de soluții oferite de decidenți în raport
cu urgențele vieții. Cel puțin una dintre crizele amintite periclitează în
fiecare moment o societate.
Dar încoronarea crizelor o oferă azi „crizele
internaționale”. Lumea a intrat în război ca urmare a chestiunilor nerezolvate
la timp și a formatului scăzut al decidenților. Conflictele armate de azi vin
din încălcarea înțelegerilor de la sfârșitul ultimului război mondial și al
„războiului rece” și din ignorarea nevoilor de securitate legitime ale
statelor.
Aceste schimbări și crize au afectat libertățile și
democrația. Cum se stă astăzi? Spre ce ne îndreptăm? Ce este, în definitiv, de
făcut?
Societatea
de astăzi
Am conceptualizat ceea ce trăim astăzi plecând de la
constatări ale mutațiilor sociale care au avut loc. Le rezum, doar.
Astfel, interacțiunea economiei, structurii sociale,
politicii, forței militare, cercetării științifice și tehnologice, culturii
este cea care pune în mișcare societățile de azi, încât acestea nu se mai lasă
caracterizate de un singur subsistem. Tipurile de societăți nu se mai lasă
delimitate după inițiativa privată și intervenția statului în economie, căci
„capitalismele”, „socialismele” și „corporatismele” de odinioară și-au
împrumutat reciproc politici. În multe țări și-a făcut loc, în pofida
prevederii constituționale a tripartiției puterilor, extinderea puterii
executive în detrimentul legislativului, al judiciarului și al voinței
populare. S-a instalat o corelație dură a bogăției și sărăciei, care face să se
atingă îmbogățiri în viteză uimitoare, concomitent cu sărăciri zdrobitoare. Azi
se adâncesc faliile sociale. În societate înaintează „refeudalizarea”, începând
cu mass media, iar propaganda înlocuiește din nou gândirea liberă.
Așa cum atestă România actuală, cu cât țări intrate
în crize sunt mai lovite de autoritarism și gestiune incompetentă, cu atât ele
se umplu de privilegii, financiare, patrimoniale și de alte naturi. Sunt
privilegii cum nu au existat în istorie, acordate mai ales „păzitorilor” de
guvernări pline de ilegalități și corupție – servicii secrete, procurori
transformați abuziv în magistrați, judecători deveniți activiști, parlamentari
lipsiți de cultură, propagandiști – care alcătuiesc un „sistem” ce împiedică
schimbări cerute de cetățeni!
Teza mea este că s-a intrat într-o societate în care
individul se bucură de libertăți, unele mult mai largi decât odinioară –
libertatea de informare, de călătorie, de conștiință, de alegere a bunurilor.
Dar acestuia i se cere conformism în raport cu regulile unei competiții rămase
mereu confuze. Individul poate întreprinde orice, fiind condiționat doar de
resurse financiare, câtă vreme nu deranjează opțiunile macro. Acestea par
anonime, căci puțini le mai chestionează. Este o societate cu facilități noi
pentru indivizi, dar care îi ține sub control prin remunerare, siguranța
jobului, șanse de carieră, de mediatizare, de confort. S-a trecut la o
societate care are ascendent asupra individului și-l controlează. Relația pe
care aceasta o cultivă nu mai este cea aristotelică, de la individual la
general. Se cultivă prejudecata suveranității „sistemului”, care, la nevoie,
strivește individul.
Apărarea
libertății și a democrației
Tocmai într-un asemenea context, se pune problema
apărării libertății individuale și a democrației, care sunt achiziții istorice
de importanță fundamentală. Ce poate alege să facă individul? Mai contează
deviza „democrația este guvernarea poporului, de către popor, pentru popor”
(Abraham Lincoln), pe care republicanii americani de azi vor să o revigoreze,
reproșând europenilor că au trădat-o?
Evident că evantaiul posibilităților de alegere
pentru individ este crescut în țările dezvoltate – libertățile de mișcare, de
informare, de călătorie, de acces la cultură etc. sunt mai mari ca oricând. Dar
alegerile între valori morale, civice și politice sunt circumscrise sau măcar
puse sub condiții, odată cu mărirea controlului societății asupra cetățenilor.
Când este eventual consultat, individului i se cere de fapt să aprobe decizii
luate fără el, în altă parte.
Nici nu a avansat destul examinarea controlului
electronic al comportamentelor oamenilor, făcut posibil de actuala
digitalizare, dar se vorbește de anihilarea libertății și a democrației (Yasha
Mounk, Yvonne Hoffstetter). Nu mai vorbim de frecventa acuzare a celor de altă
părere, că ar fi pactizat cu dușmanul sau ar fi preluat narativul acestuia.
Precum în anii cincizeci, etichetarea a ajuns din nou să înlocuiască dezbaterea
democratică, iar cel care o aplică să fie premiat.
Se analizează prea puțin trecutul, pentru a lua
distanță de nefericirile lui, dar el este invocat abundent în propagandă. În
continuare este amânată scrierea istoriei ultimului secol pe baza arhivelor,
dar se întrețin clișee. Cel mai notoriu istoric al contemporaneității, englezul
Niall Ferguson (The Pity of War, 1998), a dovedit, explorând arhivele Primului
Război Mondial, că izbucnirea acestuia a fost pusă fals pe seama Germaniei de
atunci. La noi, eminentul istoric Florin Constantiniu (O istorie sinceră a
poporului român, 1997) a delimitat istoria scrisă pe probe de arhive, de
istoriile aservite diverselor forțe. Se poate presupune că momente ale istoriei
contemporane vor oferi surprize la ora cercetării arhivelor.
Unii mai postulează și azi că istoria zilelor
noastre ar fi în miez „lupta libertății contra autoritarismului” – cum se spune
de la Karl Popper, trecând prin Joe Biden, la Ursula von der Leyen și activiști
de acum. Sub această „postulare” s-a și creat un „sistem”
politico-propagandistic care vrea să controleze însuși mersul istoriei.
Neîndoielnic, autoritarismul și totalitarismul sunt
respingătoare. Numai că termenii științelor sociale – aceștia și mulți alții –
au conotația lor, care nu se confundă cu cea care li se atribuie de către
propagandă. Sunt, doar ca un exemplu, regimuri ce se revendică din democrația
clasică, dar care exercită puterea autoritar, dacă nu chiar mai grav.
Situația
din România
Un exemplu este chiar România ultimelor decenii, în
care democrația greu agonisită a fost practic subminată, iar societatea a
alunecat în autoritarism. Destule decizii majore nu s-au mai discutat cu
cetățenii, nici măcar în partide sau parlament, și au ieșit de sub controlul cetățenesc.
De sus, au fost impuși la decizii inși necalificați, dar convenabili
decidenților. Instituțiile, începând cu justiția, au fost subordonate voinței
unei persoane („șeful statului”), deja prin selecția de procurori și judecători
și protocoale de cooperare justiție-servicii secrete. Decidenții au recurs până
și la anularea alegerilor, căci nu agreau câștigătorii.
Indicatori ai României care se discută azi – deficit
bugetar cronic, economie la marginea junk, democrație dintre cele mai slăbite,
cea mai lărgită sărăcire a populației din Europa, cel mai mic consum de carte
pe cap de locuitor și cel mai extins analfabetism funcțional de pe continent,
emigrarea cea mai mare dintr-o țară în timp de pace, incapacitate a
decidenților de a proiecta viitorul, prestigiu în scădere – sunt în fond
efectele derapajului autoritar al statului. Crizele care lovesc România de azi
își au rădăcina în acest autoritarism penibil și în „sistemul” anacronic pe
care l-a generat.
„Președinția
africană”
Se poate spune că sunt regimuri care invocă
competiția multipartinică, dar comit abuzuri și procedează autoritar.
Incapabile să rezolve probleme existente, ele devin și mai autoritare. Juriștii
americani le-au numit cu decenii în urmă „președinții africane” (Douglas
Greenberg…, eds., Constitutionalism & Democracy, Oxford University Press,
1993) – acele „președinții” rezultate din alegeri aproximative, dar în care
„câștigătorul” pune mâna pe serviciile secrete și instituțiile de forță și-și
impune voința în societate.
Azi, nici măcar țări africane nu mai tolerează
asemenea regimuri. Se poate spune, însă, cu forța exemplelor, că autoritarism
este azi și în democrații care organizează periodic alegeri, dar în care, din
nefericire, are trecere „democrația cu conducător” („democrația cu șef de
stat”).
În anii treizeci, acțiunile nazismului de atacare în
Răsărit au fost socotite „luptă a civilizației cu barbaria”. Noi dezvăluiri din
arhivele celui de Al Doilea Război Mondial (de pildă, Lutz Hachmeister, Hitlers
Interviews, Kiepenheuer & Witsch, Koln, 2024) atestă însă cât de mare a
fost distanța dintre spusele unor decidenți și apetitul lor de căpătuire. Azi,
unele cercuri reiau aceeași ofensivă. Nu cumva se alunecă din nou pe o cale ce
s-a dovedit periculoasă?
Nu se înțelege nici astăzi că democrația, la
propriu, nu se poate introduce din afara unei țări. Analize americane și
germane au arătat că, atunci când democratizarea se face dinafara unei țări, se
produce cleptocrație (Sarah Chayes) sau cel puțin se instalează dominația unei
țări din afară (Dorothea Gaedecke). Începe să se recunoască că democrația nu
funcționează fără meritocrație – discuția din SUA și Germania (Daniel Bell,
Helmut Wilske, Michael Sandel etc.) fiind elocventă.
Nevoia
reacției cetățenești
Câteva
scurte observații de încheiere.
Azi, libertățile individuale și democrația sunt
periclitate (detaliat în A. Marga, Soarta democrației, 2022). Erodarea micului
producător, de care au fost legate la origini libertățile individuale și
democrația, creează dificultăți greu de trecut. Slăbirea cooperării
internaționale dezavantajează din capul locului libertățile și democrația. În
absența suveranității naționale, democrația nu este posibilă. Destui rup
procedurile democratice de libertățile individuale, iar propaganda de azi îi
servește copios.
Libertățile individuale și democrația nu se ating
odată pentru totdeauna, cum se crede, ci au nevoie de continua critică a ceea
ce le frânează sau amenință. România este un exemplu izbitor. Pretinșii
„proeuropeni” de azi bagatelizează suveranitatea națională – ei trimit
cvasicontinuu la ce le-ar spune Bruxellesul, încât răspunderea se diluează. Ei
se revendică din proceduri, dar nu mai respectă libertățile și drepturile
cetățenilor. Pe acestea le recunosc preferențial și afectează negativ, mai
departe, economia și democrația.
Tratarea celui de altă opinie ca partener, nu ca
dușman, este o axiomă a democrației. Țări în care un curent „luptă” contra
altuia sau în care se inventează „pericole” pentru a pune în paranteză
democrația nu au cum să fie democratice.
Libertățile individuale și democrația au progresat
în perioade de cooperare internațională. Ceea ce s-a petrecut din anii optzeci
încoace, în câteva decenii, este probă. Tensionarea relațiilor internaționale
nu este de bun augur.
Desigur că este mai greu să stabilești ceea ce este
nou în societăți decât să aplici clișee. De aceea, azi are trecere
propagandistică mai degrabă stagnarea în distincții fără acoperire, iar
conformiștii fac carieră. În ultimele decade însă, se infirmă chiar și clișeele
anilor nouăzeci. Faptele sunt noi, iar o nouă conceptualizare a realităților a
devenit indispensabilă.
Libertățile individuale și democrația ar fi cazul să
redevină temă curentă. Destinul lor este legat azi de sincronizarea concepției
asupra societăților și de manifestarea publică și responsabilă a fiecărui
cetățean matur.
(Din volumul A. Marga, Noua criză a Europei,
în curs de publicare)
Autor: Andrei Marga
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu