Pe 3 septembrie 2025, Beijingul a pus pe masă o fotografie care valorează cât un tratat: Xi Jinping, Vladimir Putin, Kim Jong Un și, la marginea Europei, un singur lider în funcție – Robert Fico. Iar lângă acești grei ai lumii s-au așezat doi foști premieri ai României: Adrian Năstase și Viorica Dăncilă. Nu Nicușor Dan. Nu Ilie Bolojan. Nu Mircea Geoană. Nici Victor Ponta. Doi oameni scoși de pe scena “corectă” a Bruxelles-ului au intrat, demni, în fotografia secolului multipolar. Întâmplare? Nu există întâmplări în ritualurile imperiale ale Chinei. Există mesaje.
„Persoane fizice, în libertate”—când limbajul de colonie devine armă
Bucureștiul oficial s-a grăbit să minimalizeze. Președintele Nicușor Dan: „două persoane fizice, în libertate, care nu au acționat în numele statului român”. Premierul Ilie Bolojan: „prezența lor nu angajează România”. Aceeași partitură. Dar detaliul otrăvit e altul: „în libertate”. Nu e o constatare neutră, e o insinuare. E țărușul retoric bătut de aparatul unei colonii care trăiește din micșorarea propriei istorii. Traducere pe românește: “sunt tolerați, încă sunt pe afară”. Așa vorbește un regim despre foștii săi premieri când își pleacă fruntea către birocrații altora.
Numai că Beijingul n-a invitat „persoane fizice”; n-a intrat nimeni în cadru cu bilet de excursie. A invitat memorie politică. A validat demnitatea funcției pe care au purtat-o cândva. Poți să le iei ștampilele de azi, dar nu le poți șterge biografia.
Adrian Năstase – din școala Estului, diplomat cu memorie lungă
Cine este? Profesor de drept, premier al României (2000–2004), om al aparatului de stat învățat în reflexele Estului; format într-o cultură a protocolului, a semnalelor și a rețelelor. Năstase a traversat momentul de aderare la NATO și UE cu o diplomație dublă – porți deschise spre Vest, canale păstrate spre Est. În biografia lui există și memorie de familie cu tradiție diplomatică – adică un tip de capital pe care Estul îl respectă.
Condamnările („Mătușa Tamara”, lambriurile chinezești) au devenit lozinca #rezist. Pentru propaganda de import a fost „penalul perfect”. Ironia istoriei este tăioasă: după două decenii, China – aceeași China din dosarul cu lambriuri – îl pune, senin, în fotografia globală. Asta nu spală păcate. Dar spune limpede că, în ochii Estului, Năstase rămâne un interlocutor valid – un produs al „școlii rusești via România”, cu memorie, cu contacte, cu înțelegerea codurilor de putere.
Și un detaliu ignorat la noi: prezența Danei Năstase, soția lui. Pentru universul sino-eurasiatic, familia, continuitatea, prestanța de cuplu public înseamnă legitimitate culturală. În fotografia aceea, nu e un pensionar singuratic; e un nume care vine cu rădăcini.
Viorica Dăncilă – premierul ironizat acasă, validat afară
Cine este? Profesoară de matematică devenită lider politic. A condus organizația de femei a PSD, a ajuns premier (2018–2019), a ținut guvernarea într-o perioadă de șoc, inclusiv pe timpul președinției României la Consiliul UE. #Rezist și „bananele verzi” au făcut din ea o glumă națională – accent, greșeli, meme. Timp în care a semnat decizii, a ținut ședințe, a reprezentat România în formate reale.
Ce semnalează Beijingul când o pune în cadru? Că nu-l interesează „râsul” provinciei digitale. Îl interesează funcția și continuitatea. „Ați condus un stat european. Punct.” Mai mult: prin apariția alături de Năstase, Viorica devine simbol de reziliență PSD – piesa care arată că partidul a rămas la butoane chiar și când progresiștii urlau pe stradă. A împins în plan secund? Da. Dar la Beijing nu apare Ciolacu. Apare Viorica.
Cine lipsește și de ce contează absența
Ilie Bolojan, premierul în funcție: obsedat să nu supere Bruxelles-ul, a ales invizibilitatea. Pentru Est, nu există „premieri de hârtie”, există figuri.
Mircea Geoană, cu toată cartea lui de vizită NATO: pentru Est rămâne produs de Vest, omul altor interese. Nicio încorporare simbolică.
Victor Ponta: prieten de ocazie al Chinei, „nunta la Beijing”, promisiuni de parteneriat – zero invitație azi. Estul nu mizează pe oportuniști reciclați, ci pe biografii cu greutate.
Nicușor Dan: președintele României care a ignorat mesajul de felicitare de la Xi după alegeri. Golul diplomatic nu rămâne gol; alții intră și-l ocupă.
Întrebarea nu este „de ce n-au fost invitați X sau Y”, ci ce a vrut să spună Beijingul prin această selecție. Răspunsul, fără parfumuri: „Validăm istorie, memorie, demnitate. Nu validăm marionete.”
„Persoane fizice” vs. interfață de stat: ce vede Estul
Clasa politică de carton repetă că oamenii aștia „nu au calitate oficială”. Corect pe hârtie. Fals ca semnificație. Calitatea istorică există și apasă greu. Estul recunoaște persoana funcției: cine ai fost, ce ai semnat, ce știi, pe cine cunoști, cu ce limbaj poți vorbi când camerele tac. În fotografia aceea, Năstase și Viorica nu sunt „simple persoane fizice”, ci interfața României pe care Estul alege s-o vadă.
Iar da, e imposibil ca Vladimir Putin să nu-l fi recunoscut pe Năstase – s-au intersectat în epoca în care România își negocia drumul. Acolo nu stai „accidental”. Stai pentru că exiști în memorie.
Ursula & Macron au mers la Beijing. România – nu, „că-s dictatori”
Ipocrizia se vede din avion. Când Emmanuel Macron merge la Beijing – „pragmatism, economie, apărare de interese naționale”. Când Ursula von der Leyen se așază cu Xi – „dialog necesar, reechilibrare a relațiilor comerciale”. Când doi foști premieri români apar la Beijing – „rușine, penali, oameni în libertate”. La Paris și Berlin, diplomația înseamnă a vinde Airbus, a cumpăra gigawați, a asigura piețe. La București, diplomația înseamnă „să nu deranjăm”.
Nu China e problema. Problema e că România e condusă de executanți care confundă moralina de talk-show cu strategia de stat. Dacă pentru Franța și Germania contactul cu Beijingul înseamnă viitor economic, pentru România același contact devine „trădare”. De ce? Pentru că la noi politica externă este gândită de coloniști care își iau semnalele din alte capitale.
Diplomatul adevărat se prezintă și în fața adversarului
Un stat de frontieră (și România este exact asta) nu-și permite luxul absenței. Diplomația nu e despre simpatii; e despre canale deschise. Un diplomat autentic știe că prezența nu înseamnă supunere. Înseamnă să spui: „exist, te aud, am ce transmite, pot negocia”.
Năstase și Viorica au înțeles instinctiv acest lucru. S-au dus. Au stat drept. Bolojan și Nicușor Dan au preferat obediența: acasă, cuminți, să nu supere. România a ratat ocazia să aibă chip oficial în fotografia multipolară. Dar tot România a fost prezentă prin istoria sa.
Biografii pe scurt, fără fard
Adrian Năstase (n. 1950): profesor universitar, jurist, parlamentar, ministru de Externe, premier (2000–2004). Arhitect al negocierilor de aderare la NATO/UE, dar și un om cu reflexe estice. Condamnări penale care, în logica de azi, au servit drept model „anticorupție”. Relație de cuplu public cu Dana Năstase, prezentă la Beijing – semn de „prestigiu” în limbajul Estului. Potențial azi: nu executiv, ci mentor al dinozaurilor, liant între vechiul PSD și orice construcție care are curajul să rupă lesa Bruxelles-ului.
Viorica Dăncilă (n. 1963): profesoară de matematică, europarlamentar, premier (2018–2019). Ridiculizată mediatic, dar validată de funcție. A ținut partidul după Dragnea, a reprezentat România în Consiliul UE, a încercat ulterior proiecte proprii. Potențial azi: simbol de reziliență pe care Estul îl înțelege – posibilă piesă într-o construcție nouă pe linia „PSD cu memorie”, nu PSD-ul sec al executanților.
(Și da: a existat Marcel Ciolacu, ascensiune pe linie „serioasă”, dar Beijingul n-a pariat pe el. A existat Mircea Geoană, perfect pentru manualul NATO, dar fără greutate în Est. A existat Victor Ponta, „chinez” de ocazie – azi, irelevant.)
Suveranismul în lesă și suflul care nu mai vine
Partidele „suveraniste” care urlă în opoziție? Prea des le vedem la semnal. Când vine ora votului, duduie disciplinat. Lesa e scurtă, scena e decor, poporul e spectator. Se strigă „treziți-vă!”, iar poporul – obosit, împovărat, bombardat mediatic – așteaptă un semn. Îl așteaptă de la cine? De la aceiași? Semnul nu vine. Vine doar factura.
Întrebările pe care trebuie să le punem (și să le ținem sus)
Unde va fi România poimâine? Nu peste un deceniu, ci în ziua de după mâine. În tabăra cui și cu ce garanții?
Mai are România voie să joace pe două mese, cum o făcea diplomația comunistă pragmatică – sau trebuie să stea pe burtă la Bruxelles până dispare?
Poate România să își redescopere diplomații reali, oameni care se așază la masă cu dușmanii fără să se vândă și fără să se umilească?
Ce înseamnă cu adevărat naționalismul într-o lume în care Macron, Scholz sau Ursula negociază la Beijing fără să roșească – iar nouă ni se cere să declarăm China tabu?
Mai există curaj politic să spui: „da, și Estul contează”, fără să fii linșat mediatic?
Lecția Beijingului, pe românește
Beijingul a spus: România există prin biografia unor oameni pe care voi, la București, i-ați făcut zob. Voi spuneți „persoane fizice, în libertate”. Noi spunem „foști premieri”. Voi spuneți „rușine”. Noi spunem „memorie”. Voi spuneți „dictatori”. Noi spunem „realitate”. Diplomația nu se face cu sloganuri. Se face cu chipuri și cu prezență.
Și România, unde va fi poimâine?
America, cu toate nuanțele ei, recunoaște – în gesturi sau în tăceri – că Estul nu e un moft. Trump se teme de ridicarea blocului estic și de BRICS, care macină din „ordinea” dolarului. Europa își renegociază cinic interesele: când e despre contracte, morala se oprește la ușă. Naționalismul nu e o rușine în Franța sau Germania, e datorie de serviciu. La noi, politicienii de serviciu latră împotriva naționalismului, dar laudă gaura prin care curge banul public în conturile „de casă”.
Poporul plătește. Ei trăiesc. Poporul strânge cureaua. Ei își strâng vacanțele. Poporul rabdă. Ei negociază „pentru țară” comisioane.
Beijingul nu ne-a răspuns la toate întrebările. Doar ne-a pus oglinda. Acolo s-a văzut cine suntem când nu ne mai scriu briefing-ul alții: nu prin funcțiile de azi, ci prin oameni cu memorie. Adrian Năstase și Viorica Dăncilă au stat în fotografie ca România reală, nu ca „persoane fizice”. Restul – invizibili, obedienți, „în funcție”, dar fără funcție în istorie.
Poate că semnul pe care îl așteaptă poporul nu vine dintr-un partid „suveranist” în lesă și nici din conferințe moraliste. Poate vine din simpla reinstalare a demnității: să nu mai refuzi invitații, să nu-ți mai umilești istoria, să vorbești și cu Estul, și cu Vestul, fără căciulă în mână. Pentru că istoria nu așteaptă. Și pentru că poimâine e deja după colț.
Disclaimer CBCRO
Acest editorial nu reprezintă o pledoarie pentru PSD și nu are scopul de a glorifica persoane sau partide politice. PSD a produs mult rău României prin corupție, complicități și compromisuri istorice. Editorialul de față nu șterge și nu relativizează aceste fapte.
În același timp, editorialul nu instigă la ură, violență sau discriminare. Nu încurajăm niciun fel de acțiuni extreme. Tot ce facem este să exercităm un drept democratic fundamental: libertatea de exprimare.
Textele publicate sub marca CBCRO reprezintă o analiză critică a realității politice și geopolitice, menită să arate poporului român unde se află pe harta lumii și ce opțiuni are.
Ceea ce cerem, limpede și fără echivoc, este:
demnitate națională – să nu mai fim tratați ca o colonie,
suveranitate economică – ca resursele și munca românilor să fie folosite în interesul țării, nu doar al corporațiilor sau al politicienilor de carton, libertate de exprimare – să putem spune aceste adevăruri fără să fim cenzurați sau demonizați.
Mircea BIVOL
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu