Adevărul e crud: Europa nu e cucerită de cei care vin, ci de cei care îi așteaptă cu brațele deschise. Ea seamănă astăzi cu o cetate medievală cu ziduri de piatră, dar cu porțile larg deschise. Odinioară, năvălitorii veneau cu caii și săbiile. Astăzi vin cu avocați, ONG-uri și telefoane de ultimă generație. În Evul Mediu, cetățile cădeau sub berbeci și catapulte; acum se prăbușesc sub presiunea formularelor ONU și a Pactului Global pentru Migrație. Străjerii sunt la post, dar nu privesc în zare. Înăuntru, cetățenii dorm liniștiți, convinși că primejdia nu mai există sau amorțiți de basmele integratoare și eliberatoare din corsetul moralității, al decenței. Ei cred că invaziile aparțin manualelor de istorie, nu prezentului. Și totuși, pe drumurile prăfuite ale Africii și Asiei, un nou val se ridică, un val mai puternic decât armele: cel al populațiilor purtate de foame, religie și de interese geopolitice vădite.
De
la legiunile Romei la corturile din Berlin
De-a lungul istoriei, migrațiile au schimbat fața
lumii. Roma a căzut nu sub lovitura unei armate mai puternice, ci sub greutatea
valurilor de populații germanice, goți, vandali, huni. Bizanțul a rezistat un
mileniu prin ziduri și cultură, dar a căzut sub sabia otomană. Mongolii au
întins o umbră uriașă peste Eurasia. În Europa medievală, cucerirea însemna
foc, sânge, praf de pușcă. Să nu uităm că Spania catolică, mama Inchiziției, a
fost stat maur secole de-a rândul.
În timpul Războiului Rece, migrația avea alt chip:
discretă, selectivă, aproape elitistă. Cei care fugeau din lagărul socialist
își riscau viața trecând, cum au făcut românii, Dunărea, ascunși în camioane
sau rămași „accidental” în Occident după un turneu artistic. Era o migrație a creierelor,
a elitelor: actori, muzicieni, ingineri, medici, scriitori, profesori. Oamenii
fugari erau puțini, dar greutatea lor simbolică era uriașă, cu consecințe
umilitoatoare pentru familiile rămase acasă.
După 1990, cortina de fier a căzut, iar migrația
economică a est-europenilor a început: legală sau sezonieră, feminină
(îngrijitoare de bătrâni), masculină (muncitori agricoli sau în construcții),
dar și profesională (medici, profesori, ingineri, IT-iști). Ei au umplut
golurile economiilor occidentale, acceptând munca refuzată de nativi. Românii
au construit case, au trimis bani în țară, au crescut copiii de la distanță. E
o migrație ordonată, integratoare, adesea de succes.
Invazia
tăcută
Dar ultimii ani au adus altceva: un fenomen masiv,
violent, dezechilibrant. Nu mai e vorba de migrația unor indivizi care caută
șansa personală, ci de fluxuri uriașe de populații afro-asiatice, organizate,
cu direcții precise. Refugiați care ajung nu cu bocceluța săracului, ci cu
telefoane inteligente, cu pretenții de cazare și cu revendicări religioase.
Cartiere întregi ale Parisului, Londrei sau
Berlinului s-au transformat în enclave unde legile europene nu mai
funcționează. Acolo, nativul e străin, iar statul, absent. În Suedia, Norvegia,
Danemarca sau Germania, violențele împotriva femeilor, comise de migranți
musulmani, se înmulțesc, iar pedepsele sunt blânde sau inexistente. În școli,
Paștele e considerat ofensator, dar Ramadanul e sărbătorit cu fast. Inclusiv în
jocurile video a fost operată acestă rezecție a sărbătorilor creștine ( Forge
of empires).
Această migrație seamănă cu o cucerire, dar nu una
militară. E o cucerire lentă, permisă, chiar aplaudată de guverne. E ironia
sorții ca fostele imperii coloniale, Franța, Marea Britanie, Olanda, Belgia să
fie acum colonizate de popoarele odinioară cucerite. Politicienii europeni
seamănă tot mai mult cu portarii unui han: deschid larg ușa, dau din cap servil
și zâmbesc, în timp ce oaspeții nepoftiți mută mobila, schimbă meniul și pun
stăpânire pe camere și beci. În loc de ziduri de apărare, avem ziduri de tăcere
și corectitudine politică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu