Omul și scriitorul Ion Luca Caragiale (III)

 

3.Portrete de copii în opera lui Caragiale

 

         a) Chipul lui Ionel

 

            Concepută în mod intenționat ca o piesetă (cuprinde o succesiune logică, atractivă și bine calculată de scene), cu îndreptățire schița Vizită poate fi considerată portdrapelul creațiilor caragialiene de acest fel. În pofida maximei concentrări și a numărului redus de personaje (naratorul, Maria Popescu, Ionel, jupâneasa), fiindcă asta cere/recomandă genul literar, schița este magistral construită și echilibrată  din punct de vedere literar-artistic, introducându-l pe cititor nu numai în casa, ci și în suficiența burghezului român de la sfârșitul secolului al XIX-lea.

            Exact ca într-o piesă de teatru, prima grijă a autorului este aceea de-a ne prezenta personajele cu care va „lucra” în continuare, la care în mod firesc adaugă scopul vizitei sale: „M-am dus la Sf. Ion să fac o vizită doamnei Maria Popescu, o veche prietină, ca s-o felicit pentru onomastica unicului său fiu, Ionel Popescu, un copilaș foarte drăguț de vreo opt anișori”. Și cum nu se intră într-o casă străină cu mâna goală, îndeosebi în zi de sărbătoare, autorul i-a dus lui Ionel „o minge foarte mare de cauciuc și foarte elastică”, mult apreciată de băiețelul „îmbrăcat ca maior de roșiori în uniformă de mare ținută”.

            În timp ce doamna Popescu îi explică naratorului cât de ocupată este cu educația copilului, Ionel se străduiește să demonstreze contrariul: face un zgomot infernal cu o trâmbiță și o tobă; o lovește cu sabia, sub ochiul drept, pe maică-sa (mă rog, femeia avusese imprudența să sară în ajutorul jupânesei, care aducea pe tavă cafeaua musafirului); toarnă dulceață în șoșonii autorului; fumează în văzul și cu acordul mamei (chiar ea îl îndeamnă pe musafir să i-o aprindă!), chit că peste puțin timp i se face rău de la tutun; bate mingea cu furie de parchet și – mai înainte de-a leșina din pricina țigării fumată „până la carton” – zboară cu ea ceașca din mâna autorului și-i pătează pantalonii „de vizită” cu cafea. 

            La toate aceste boroboațe ale odorului, doamna Popescu nu numai că nu-i indignată și nu-l dojenește, ci, din contră, se arată foarte încântată de deșteptăciunea și ștrengăriile lui, inclusiv atunci când cere foc la țigară, îl sărută și-l scuipă să nu-l deoache la finalul „aventurii”, pretinzîndu-i micului despot s-o sărute și el după încasarea loviturii de sabie („Sărută-mă, să-mi treacă și să te iert!”), ba chiar îi cere musafirului terorizat să-l scuipe și el ca să nu-l deoache...

            Ușor de înțeles că din astfel de răsfățați, ținuți pe palme, se ivesc acele exemplare nedispuse la efort și, deci, incapabile să-și ia bacalaureatul în mod cinstit (fără disperata intervenție a părinților și a cunoștințelor cu relații), așa cum aflăm din schițele Lanțul slăbiciunilor și Bacalaureat.

     b) Chipul lui Goe

 

         Făcând o comparație între Vizită și D-l Goe, cu siguranță cele mai „populare” schițe caragialiene în rândul tineretului nostru studios de ieri, de azi și poate de mâine, lesne se poate deduce că Goe este mai prost crescut ca răsfățatul Ionel Popescu. Da, căci potrivit spusei că „pruncul cu mai multe moașe rămâne cu buricul netăiat”, Goe (pe care autorul îl onorează în derâdere cu apelativul „d-l”) are trei „mame” (mam’ mare, mamițica, tanti Mița), prin urmare este în firea burghezismului semidoct ca el să rămână cu buricul educației netăiat, de îndată ce cele trei gaițe, ne spune autorul din capul locului, i-au promis acestuia „să-l ducă-n București de 10 Mai” (fosta sărbătoare națională a României), cu speranța cu puișorul mamei n-o să „mai rămână repetent și anul acesta”.

            Și iată-i pe tuspatru urcați în accelerat, după penibila contradicție avută pe peron în legătură cu frumosul costum de marinar al puștiului: mam’ mare folosește termenul marinel, mamițica pe cel de marinal, iar „cultul” Goe le face proaste pe amândouă și decretează că se spune mariner, fapt pentru care, deloc deranjată de epitet, bunica se arată foarte încântată de cunoștințele nepotului și-l sărută.

            Cu o astfel de (ne)educație, se subînțelege că Goe se comport la fel în relațiile cu semenii și în toate împrejurările. Nevrând să stea în compartiment cu trio-ul matern, iese pe culoar și-și scoate pe geam capul acoperit cu o pălărie de paie, sub a cărei pamblică avea biletul de călătorie, înfipt de tanti Mița (cică „așa țin bărbații biletul”). Atenționat de un tânăr că nu e voie să scoată capul pe fereastră, Goe îl repede cu „Ce treabă ai tu, urâtule?”, în continuare se spânzură pe geam, peste foarte puțin timp îi zboară pălăria din cap, iar odată cu ea și biletul înfipt în pamblică.

            Scena cu conductorul intransigent (nu vrea să știe de pierderea biletului) și cu intervenția „urâtului” („Eu i-am spus să nu scoată capul pe fereastră!”), care de data asta este apostrofat de tanti Mița („Ce te-amesteci d-ta?”), dovedește cât se poate de limpede că grosul răului educațional purcede de la cele trei „mame” anapoda, lucru care din nou confirmă că „Peștele de la cap se impute”.

            Dar iată o concludentă dovadă în acest sens. Pe moment, mamițica se arată atât de supărată de boacăna puișorului (pierderea pălăriei și a biletului, plus plata unui alt bilet și a unei amenzi), încât îl zguduie de-o mână. Însă sare ca friptă mam’ mare, care – în timp ce strigă „Ești nebună, soro? Nu știi ce simțitor e?” – îl smucește de cealaltă mână, acesta își pierde echilibrul, se lovește cu nasul de clanță și începe să urle. Se potolește de-abia cînd prevăzătoarea mam’ mare scoate o beretă, pe urmă îl scuipă să nu-l deoache și-l sărută, tanti Mița o imită, iar mamițica, prefăcându-se că-i supărată în continuare, scoate din săculețul ei ciucalată pentru împăcarea consfințită prin pupături reciproce.

            Obrăzniciile nu se opresc aici. După eliberarea lui Goe din toaletă de către conductor, el se urcă pe un geamantan și trage semnalul de alarmă. Trenul se oprește cu o puternică zguduitură, iar șeful trenului și conductorii aleargă din vagon în vagon, constatând că ața plumbuită este ruptă și manivela răsturnată „tocmai în vagonul de unde zburase mai adineauri pălăria marinerului”. Dar nu se poate ști cine este făptașul, deoarece mam’ mare „doarme în fundul cupeului cu puișorul în brațe”.

            În sfârșit, trenul ajunge la București cu o întârziere de câteva minute, călătorii coboară, mam’ mare își face datoria ritualică („îl scuipă să nu-l deoache, îl întreabă dacă-l mai doare nasul și-l sărută dulce”), apoi tuspatru urcă în trăsură și pornesc spre bulivar.

 

 c) Portretul lui Cănuță

 

            Cu nuvela Cănuță om sucit, Caragiale – aidoma lui F.M.Dostoievski (Oameni sărmani, Umiliți și obidiți), dar mai ales ca în schițele lui Anton Cehov (Vanka, Fugarul ș.a.m.d.) – pătrunde în uriașa lume a celor săraci, fără apărare și, deci, cu un viitor incert în majoritatea cazurilor.

            Cănuță nu doar că s-a născut într-o familie nevoiașă, dar a venit pe lume atât de neobișnuit (n-a așteptat sosirea moașei, ci „s-a repezit așa fără socoteală în lume”, iar la botez „s-a smucit dintre degetele popii ca o vârlugă și a scăpat în fundul cristelniții”), încât – după scoaterea mititelului la aer – preotul le-a spus celor prezenți; „să vă trăiască, dar așa copil sucit n-am mai văzut!”

            Cum un necaz nu vine niciodată singur, sucitul „a rămas sărman de părinți tocmai când se făcuse copil de învățătură”, tragedie îndulcită întrucâtva de autor cu următoarea remarcă vizionară: „De una, mai bine pentru ei: mare bucurie n-aveau să capete după urmările lui”.

            Rămas în grija bunicii dinspre tată, aceasta l-a luat la oraș și l-a dat la școală. Deoarece la acea vreme nu existau școli speciale (pentru retardați, autiști, „suciți” etc.), iar educatorii năbădioși și cu o pregătire precară îi tratau de-a valma pe elevi în plan psiho-pedagogic, însă cu obligatoria discriminare socială (un mod slugarnico-preferențial de adresare și notare în cazul beizadelelor, altul insultător și injust în cazul sărăntocilor), Cănuță a învățat cât a învățat, „până a ajuns cu chiu cu vai în clasa a patra”. Numai că prost dispus, dascălul îl ia într-una din zile pe Cănuță la întrebări despre domnitorii românilor, iar acesta răspunzând că au fost mulți, este trimis la loc ca să-i numere (desigur, gratulat cu epitete de felul „prost”, „neghiob”, „nătărău”). A doua zi este întrebat de felurile numerelor complexe, el nu știe, căci – defazat/sucit fiind – pretinde că a numărat domnii, din nou este trimis la loc, de data asta cu apelativul „vită”. Dând-o-n bară și a treia zi cu numărul râurilor din Europa (de unde să știe, când el numărase domnitorii și numerele complexe?!), dascălul o sfătuiește pe bunică să-și dea nepotul la meșteșug.

            Din pricina firii lui sucite, firește că nici aici Cănuță nu face mulți purici (provoacă pagubă, lucru pentru care ia bătaie, ba urmând poruncile jupânului de-a-ndoaselea, ba cu întârziere), așa că, în al treisprezecelea an de viață, își face bocceluța și fuge la bunică-sa, deși bătaia primită de la jupân („o pereche de palme fierbinți”) pentru ultima lui trăsnaie, era o nimica toată în comparație cu ce încasase înainte.

            Asemănându-se istoria lui Cănuță cu aceea a unui pahar, care „rabdă să-l umpli cu litra și pentru o picătură se supără și dă pe-afară”, adică schimbând pentru nimicuri mulți stăpâni, nu e de mirare că a încercat de toate în viață, „ca să și-o poată cârpi de azi pe mâine”. Evident, în acest „de toate”, c-așa e la români (iată unul din motivele pentru care Caragiale rămâne actual!), intră și politica: „a părăsit totdeauna opoziția, din cauza nemărginitei și injustei ei violențe, în ajunul venirii ei la putere, și s-a alipit totdeauna de guvern, care-n definitiv nu era așa de vinovat, cu câteva zile înainte de trecerea acestuia în opoziție”.

            Tot firea sucită și abrașă l-a împins pe Cănuță să divorțeze de nevastă-sa (se făcuse vinovată de sfarogirea unui „crap mare și borțos”), apoi să se împace cu ea („au trăit încă multă vreme împreună”) și în cele din urmă să-și dea duhul dintr-un nimic: „ceruse împrumut o mică sumă unui prietin, pe care l-a fost îndatorat pe vremuri cu mult mai mult, și acesta îl refuzase”!

            Culmea este că nici în mormânt suceala lui Cînuță nu se astâmpără; dezgropându-l după șapte ani ca „să-i scoată oasele și să i le spele”, cei de față (preotul, nevasta, câteva rude) constată că „hârca sta-n sus cu ceafa și țurloaiele erau pornite către grătarul coastelor”. Nefiind de acord cu afirmația preotului că „n-a fost mort bine când l-au îngropat”, femeia îl lămurește cu cuvintele de încheiere ale nuvelei: „Sfinția ta nu l-ai cunoscut pe răposatul Cănuță...om sucit!”

    d) Portretul elevului din O inspecțiune

 

         Secvența O inspecțiune, împreună cu celelalte trei (Conferință, Ajunul examenelor, Examenul anual), formează memorabila schiță Un pedagog de școală nouă, în care personajul principal este sinistrul pedagog absolut (sic!) Marius (Mariu în grafia autorului) Chicoș Rostogan. Cu un sarcasm devastator, cu siguranță drept răzbunare pentru nenumăratele umilințe și suferințe îndurate din partea grosului pedagogilor în puțina școală terminată, Caragiale ne prezintă această caricatură de dascăl modern, care are nerușinarea să se considere discipolul faimosului pedagog elvețian Pestalozzi (Peștaloțiu, în hazoasa pronunție a agramatului Rostogan).

            Ca să nu existe dubii în ceea ce privește imbecilitatea (ne)pedagogului Chicoș Rostogan, autorul face cunoscută din start caraghioasa pronunție a acestuia (înaintea vocalelor e și i): n ca gn franțuzesc; t ca și k; d ca gh; g ca j; c ca ș.

            Cu aceste precizări, iată cum se încheie expunerea hidosului personaj în episodul Conferință, pocita pronunție a acestuia fiind însușită și de unii elevi („Calul îi substankiv masculin, iel se schimbă în iapă, ș-apoi ghevine femenin”): „Într-o viitoare conferință, vom cuvânta apoi ghespre această natură iarăși în aplicățiunile sale în raport cu pedagojia, cu beserica și cu ișcoala!”

            Nu numai că acest fioros retardat este numit profesor „ghe pedagojie în jenăre și ghe limba makernă în șpețial”, dar chiar este lăudat în O inspecțiune de inspector, la sfârșitul unei ore de coșmar (explicații penibile și potop de insulte la adresa elevilor sărmani). „Domnule profesor, sunt foarte mulțumit. Metoda dumitale e admirabilă...” Această nemeritată apreciere ilustrează de fapt lamentabilul nivel pedagogic al multor dascăli de la acea vreme, inclusiv al inspectorilor.

            Rostogan nu este numai un foarte toxic profesor, ci și un ticălos fără scrupule prin abjecta manieră de tratare, examinare și notare a elevilor după criterii extrașcolare, mai exact după starea social-economică a familiilor din care provin ei: în secvența O inspecțiune se comportă execrabil cu un bun și neavut elev, pe care-l face „bou” (uitase de Șpania, Portocalia și Dănimarca), deși înșirase la repezeală vreo 15 state europene, pentru ca în Examenul anual să-l dea exemplu colegilor pe pilosul tânăr Ftiriadi („No, boilor, vegheați numai exămplu ghe aplicățiune”), după ce acesta, asistat de maică-sa, binevoise să răspundă cu „Da, dom’le” la primele două întrebări de felul ”Nu-i așa că...?”.

            La mulțumirile doamnei Ftiriadi, care-l asigură c-o să-i spună influentului ei soț câtă osteneală își dă cu copiii, acesta răspunde cu încredințarea că-i un foarte bun pedagog: „Datoria ni-i să luminăm jenărațiunile june; că-z fără instrucțiune și educațiune, un popor doară e învins astăzi în lupta pentru existență (...)”.

            Mai în glumă, mai în serios, gânditorul Petre Țuțea ne spune în cartea Între Dumnezeu și neamul meu (Fundația Anastasia, Editura Arta Grafică, București, 1992) că „original este numai Dumnezeu și (...) idioții”. 

 

Sighetu Marmației,                                                               George  PETROVAI

 10-15 iunie 2025