I.Viața și opera marelui povestitor
1.Viața
lui Petre Ispirescu
Născut în ianuarie 1830 în familia
frizerului Gheorghe Ispirescu din mahalaua bucureșteană Pescăria Veche, se pare
că micul Petre a ascultat numeroase basme (și alte creații populare), îndeosebi
de la părinți (Elena, mama viitorului editor, tipograf, folclorist și scriitor,
era ardeleancă și o neîntrecută povestitoare), dar și de la calfele sau chiar
de la clienții tatălui său.
Neurmând cursurile unei școli
(scriitorul îi mărturisea lui J.U. Crainic că n-are nici măcar patru clase
primare), copilul Petre Ispirescu a fost educat de dascălii unor biserici, apoi
și-a format singur cultura prin citirea cărților apărute la tipografiile unde a
lucrat. Astfel, la inițiativa mamei, dascălul Nicolai de la biserica Udricani
din cartier l-a învățat pe micul Petre să citească, el și-a continuat studiile
cu cantorul Lupescu de la biserica Olteni, iar la 12 ani a învățat psaltichia
cu profesorul de muzică George Voiculescu de la biserica Domnița Bălașa.
Sperând că acolo unde se tipăresc cărțile se poate și studia, la vârsta de 14 ani, P. Ispirescu a intrat ucenic la tipografia condusă de Zaharia Carcalechi, tipografie care din anul 1843 edita Vestitorul românesc. Lucrând aici câte 14 ore pe zi, Ispirescu devine în anul 1848 tipograf calificat. Dar iată două curiozități din viața tânărului Petre, după moartea tatălui său:
(a) Pentru a-i ține de urât mamei sale, adolescentul a învățat să cânte la chitară;
(b) Încercările poetice, la fel ca proza memorialistică, au o foarte
redusă valoare literar-artistică, fiind doar „îmbinări hibride” de influențe
sumar asimilate.
În anul 1854 părăsește tipografia
lui Z. Carcalechi și se angajează la cea a lui Copainie, unde se tipăreau
lucrări traduse din François-René de Chateaubriand (Atala), Bernardin de Saint-Pierre (Paul și Virginia), Miguel de Cervantes, Jonathan Swift,
Jean-Jacques Rousseau, Alexandre Dumas, Victor Hugo. Preocupat în continuare de
cultură, în această perioadă el citește Fabulele
lui Florian în original...
Anul 1858 vine cu necazuri pentru
scriitorul nostru, deoarece – în contextul dezbaterilor privind unirea Moldovei
cu Țara Românească – tipografia la care lucra a acceptat să imprime, fără să
prezinte textul cenzurii, corespondența secretă a principelui Vogoride, foarte
utilă pentru mai mulți unioniști. Desigur, poliția a intervenit, i-a arestat pe
toți participanții la această afacere, Ispirescu petrece trei săptămâni la
închisoare, își pierde slujba și rămâne trei luni fără loc de muncă. De-abia la
sfârșitul anului, politicianul unionist (viitorul ministru de externe) Vasile
Boerescu îi oferă direcția unei tipografii mai moderne, ce poseda prima presă
mecanică din București și imprima revista Naționalul.
Fiind asociat cu părți egale
(Boerescu cu capitalul, Ispirescu cu direcția și activitatea), munca la această
tipografie poate fi considerată perioada cea mai fericită și mai liniștită
pentru scriitor și mama lui. Treburile mergeau atât de bine/profitabil, încât a
putut să-și cumpere o casă pe strada Sălciilor, astăzi strada Thomas Masaryk
din centrul Bucureștilor. Totodată, activitatea de tipograf l-a pus în legătură
cu scriitori și oameni însemnați ai timpului: Nicolae Filimon, Dimitrie
Bolintineanu, Ion Ghica, Ion Ionescu de la Brad și alții.
La îndemnul lui Nicolae Filimon, în
anul 1862, Petre Ispirescu publică în Țăranul
român primele șase basme culese de el (Tinerețe
fără bătrânețe și viață fără de moarte, Prâslea
cel voinic și merele de aur, Balaurul
cel cu șapte capete, Fata de împărat
și pescarul, Făt-Frumos cu părul de
aur, Fata moșului cea cuminte),
care – împreună cu altele – au fost reunite în prima lui carte/culegere, astăzi
o raritate.
După ce Vasile Boerescu vinde în
1863 tipografia, viitorul ministru C.A. Rosetti îl invită pe Ispirescu să
lucreze ca director al imprimeriei ce tipărea Românul, revista Partidului Liberal (aflat atunci în opoziție).
Alături de Rosetti, tot atunci scriitorul participă la înființarea primei „Case
de ajutor reciproc a tipografilor din România”.
Cum în 1864 este suprimat Românul de guvern, Ispirescu cu doi
asociați (Walter Scarlat, Frederic Göbl) înființează „Tipografia Lucrătorilor
Asociați”, pentru ca un an mai târziu să conducă foaia Tipograful român. După abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza în 1866,
acceptă invitația ministrului de interne Ion Ghica de-a conduce Imprimeria de
Stat, iar după doi ani, împreună cu trei asociați, înființează „Noua tipografie
a laboratorilor români”.
Foarte ocupat cu activitatea de
tipograf, vreme de un deceniu (1862-1872) P. Ispirescu n-a publicat niciun
basm. Însă în 1872 reia activitatea literară cu culegerea Legende sau basmele românilor. Ghicitori și proverburi, carte
prefațată de B.P. Hașdeu și apreciată pentru calitățile scrisului, respectiv
pentru profundele cunoștințe arătate de autor într-ale creației populare.
Un an mai târziu publică Snoave sau povești populare, în 1876
scoate cartea Ispravele și viața lui
Mihai Viteazul, iar în anul 1879, editura sa imprimă o colecție de basme
culte (prelucrări în limbaj autohton ale unor mituri din folclorul universal și
ale unor fragmente din mitologia greacă), prelucrări reunite în volumul Din poveștile unchiului sfătos, basme
păgânești, volum care este prefațat și apare prin influența lui Alexandru
Odobescu.
În anul 1882, la îndemnul lui Vasile
Alecsandri, P. Ispirescu reunește basmele și legendele (37 cu totul) în Legende sau basmele românilor,
principala sa operă, carte elogiată de bardul de la Mircești printr-o
scrisoare, ulterior convertită în Prefața
volumului: „Prețiosul dumitale volum trebuie să se afle în fiecare casă”.
Deși opera lui Petre Ispirescu se
adresează cu precădere copiilor, totuși, prin valorificarea folclorului celor
mici, el a publicat colecția Jocuri și
jucării de copii (1885).
Și
iată o altă curiozitate a scriitorului: spre sfârșitul vieții (mai exact după
50 de ani petrecuți în București), seniorul Ispirescu a călătorit la Roșiorii
de Vede, oraș situat la 120 de km de Capitală, unde fiică-sa trebuia să fie
numită institutoare…
Sfârșitul în urma unei congestii
cerebrale (a doua după cea din 21 iunie 1883) a survenit la masa de lucru, după
unii pe 21 noiembrie 1887, după alții pe 27 noiembrie 1887.
2.Privire sinoptică asupra operei (Fabulosul și mitologicul din basmele ispiresciene)
Basmele
lui Petre Ispirescu se deosebesc de ale altora (Charles Perrault, Hans
Christian Andersen, frații Grimm) prin aceea că la scriitorul nostru se
întâlnește la tot pasul fabulosul, ilustrat prin zmei, vrăjitori, balauri cu
mai multe capete și alte lighioane, care nu doar că înfățișează ipostazele
răului hidos și agresiv de pe aceste meleaguri, dar chiar fac tot ce le stă în
putință ca să bage groaza în bieții locuitori (Balaurul cel cu șapte capete), într-o împărăție răpind fetele
împăratului (Prâslea cel voinic și merele
de aur), în alta furând chiar soarele și luna de pe cer (Greuceanu), așa încât cârmuitorul rămas
fără luminătorii cerești, se vede nevoit să promită pe fiică-sa de soție și
„încă jumătate de împărăție” viteazului ce-o să scoată aștrii de la zmei, cu
condiția că „negreșit i se va tăia capul” aceluia care va încerca și nu va
izbândi.
Desigur, răul persistă până ce la
curtea împăratului nu-și face apariția acel „român verde, întreg la minte și
drept la judecată” (Zâna zânelor),
care nu ezită să plece în căutarea răufăcătorilor, chiar dacă la început habar
n-are încotro s-o apuce. Însă, consistent ajutat de forțele benefice
(sfinți/sfinte, înțelepți, vrăjitori sufletiști ș.a.m.d.) și fără greș călăuzit
atât de însușirile sale suprafirești (este nu numai puternic, curajos și
mintos, dar deține și arta năzdrăvăniei – capacitatea de-a se metamorfoza în
tot ceea ce dorește), cât și de cele ale calului său ieșit din comun
(năzdrăvan, vorbitor, zburător), supereroul de fiecare dată ajunge la ținta
călătoriei și-i pedepsește/lichidează pe vrăjmașii neamului omenesc, astfel el
întruchipând inexorabilul braț al dreptății divine ce, mai devreme sau mai
târziu, învinge răul și răsplătește virtutea.
La fel ca în cuceritoarele povești ale lui Ch. Perrault
sau H.Cr. Andersen, din basmele lui Petre Ispirescu nu lipsesc animizarea și
antropomorfizarea, așa că cititorii lesne întâlnesc animale, păsări, pești și
insecte care simt, gândesc, vorbesc și – la o adică – îl ajută pe erou, ba
chiar acea miraculoasă alarmă din întreaga pădure, atunci când năzdrăvanul cal
al Făt-Frumosului din Tinerețe fără
bătrânețe și viață fără de moarte „de-abia atinse cu piciorul vârful unui
copac”.
Cum se explică violența, cruzimea și
valurile de sânge din basmele ispiresciene, scene care în cele occidentale sunt
rare și – deci – nesemnificative, deoarece aici pedepsele sunt în general
psiho-morale? Prin aceea că românii din cele trei principate neunite au fost
veacuri la rând umiliți și jecmăniți de străinii hrăpăreți (romani, migratori,
unguri, turci, tătari, ruși, polonezi, austrieci, greci, evrei), lucru care cu
necesitate i-a împins la revolta individuală și colectivă de tip haiducesc,
revolta fățișă și cea mocnită generând forme specifice ale culturii populare (și
nu numai): doine, balade, bocete, basme, cântece de vitejie etc.
Căci iată cum descrie Petre P.
Panaitescu perioada fanariotă în Istoria
românilor (Editura Didactică și Pedagogică, București, 1990): „De la 1711
și până la 1821, au fost nu mai puțin de șase războaie pe teritoriul nostru,
dintre care unele au ținut câte cinci-șase ani de-a rândul. Pe lângă pustiirile
provocate de lupte, românii trebuiau să suporte toată întreținerea armatelor și
să furnizeze provizii pentru turci sau pentru dușmanii lor”.
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
1-5 iunie 2025
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu