Prima doamnă...

Într-o țară în care totul, dar absolut totul merge anapoda, în care majoritatea susține căsătoria ca instituție fundamentală a familiei tradiționale și a moralei creștine, în care nu există o reglementare legală a parteneriatului civil sau a concubinajului în Codul Civil, exact în această țară Președintele ei trăiește în concubinaj cu partenera de viață de douăzeci de ani.

Mirabela Grădinaru, partenera lui de apartament, deși buletinul spune altceva, reprezintă pentru cei care îi susțin, familia modernă, bazată pe iubire și stabilitate, nu pe un certificat de la starea civilă. Este oare acesta un model de emancipare și discreție sau o formă eficientă de a ține „la secret” averea cuplului?

Din punct de vedere juridic, există o diferență majoră între soți și concubini în fața Agenției Naționale de Integritate. Conform Legii nr. 176/2010, prin familie se înțelege soțul, soția și copiii aflați în întreținere. Concubinul sau partenerul de viață nu intră sub această incidență legală.

Un demnitar era obligat să declare bunurile și veniturile proprii, ale soției și ale copiilor. Dacă nu exista însă un act de căsătorie, veniturile și proprietățile partenerului rămâneau private și nu apăreau în declarația de avere oficială. Ca să fie însă siguri că nu vor avea probleme cu Președintele abia extras cu forcepsul în urma unor alegeri anulate, CCR a decis că declararea veniturilor soților și copiilor este neconstituțională, motivând protecția vieții private.

Președintele concubin, care doar ce promisese că se va căsători și că oricum va face publică averea concubinei sale, a răsuflat ușurat. Hotărârile CCR sunt general obligatorii și nu pot fi încălcate, așa că, ciocu’ mic și mai ușor cu averea „Primei Doamne”.

Românii creștini, fie ei conservatori, moderați sau simpli susținători ai căsătoriei, ca simbol al tradiției și respectului pentru familie, spun însă altceva. Ceea ce face primul om în stat nu este decât o uzurpare a simbolului familiei creștine.

Într-o țară majoritar ortodoxă, prezența unei „Prime Doamne” în concubinaj este o ofensă la adresa Tainei Cununiei și o promovare a imoralității de la cel mai înalt nivel al statului. Fără un act oficial, statutul ei este o improvizație protocolară care ascunde lipsa de asumare și, posibil, interese financiare opace, subminând autoritatea morală a Președintelui în fața poporului.

Mirabela Grădinaru este o femeie educată, vorbitoare de limbi străine, mai cursiv decât concubinul ei și fără gimnastica mâinilor, o mamă pentru care nu putem avea decât respectul cuvenit. Impusă deja la nivel simbolic și protocolar în rolul de Primă Doamnă,  aceasta participă deja la evenimente internaționale de profil, fiind invitată zilele acestea la Casa Albă de către Melania Trump.

O piesă subtilă în care scenariul încearcă să-l legitimeze pe Primul Concubin ca Președinte pe scenele importante ale lumii printr-un silogism clasic. Toți Președinții au o Primă Doamnă. Mirabela Grădinaru a fost invitata la Washington în calitate de Primă Doamnă, deci concubinul ei, „prim ministrul” Nicușor Dan, este Președinte. Fiind însă în concubinaj, poate fi doamna Grădinaru asimilată cu „Prima Doamnă”? Ce principii morale, sociale sau chiar juridice încalcă această avansare în grad?

În România, titlul de „Primă Doamnă” nu are o bază legală sau constituțională definită prin lege. Este un titlu de curtoazie oferit soției șefului statului. Și deși Codul Civil nu recunoaște parteneriatul civil, CEDO și CCR au stabilit că noțiunea de „viață de familie” se aplică și cuplurilor necăsătorite cu o relație stabilă. În consecință, asimilarea concubinei Președintelui în rolul protocolar nu încalcă formal nicio lege, fiind o decizie de reprezentare a Administrației Prezidențiale.

Și totuși, Mirabela Grădinaru, „partenera de viață a lui Nicușor Dan”, așa cum îi place să se prezinte, face față cu greu criticilor morale care vin de obicei dinspre segmentele conservatoare și care consideră căsătoria singura bază validă pentru o familie reprezentativă la nivel de stat.

Falia majoră care a divizat societatea românească a fost creată de  conflictul dintre valorile tradiționale reprezentate de familia bazată pe căsătorie și cununie religioasă și noile realități sociale impuse de uniunile consensuale. Pentru un segment important al populației, președintele nu este doar un administrator, ci și un simbol moral. Din această optică, absența căsătoriei oficiale în cazul cuplului prezidențial poate fi interpretată ca o subminarea a instituției căsătoriei.

Într-o cultură majoritar ortodoxă, căsătoria este văzută ca temelia stabilității sociale. Faptul că liderul statului alege concubinajul este perceput ca un semnal de relativizare a acestor valori. Iar dacă majoritatea populație se ghidează după aceste norme, un Președinte care nu le oglindește în viața privată este considerat exponentul unei minorități ideologice.

Istoria este plină de exemple unde legitimitatea politică a fost condiționată direct de moralitatea privată și de respectarea canoanelor religioase. Mai poate fi invocat principiul conform căruia conducătorul trebuie să fie „oglinda” valorilor poporului său pentru a-i putea pretinde ascultare și respect?

În trecut, mecanismele erau drastice. Astfel, o căsătorie morganatică sau lipsa cununiei religioase putea duce la pierderea dreptului la tron, deoarece se considera că autoritatea vine de la Dumnezeu, iar încălcarea dogmei o anula. Contractul social tradițional impunea ca poporul să îl accepte pe conducătorul statului ca pe un „tată al națiunii”, dar acest rol impunea și o familie-model. Orice abatere era văzută ca o slăbiciune care s-ar fi putut răsfrânge asupra deciziilor de stat.

Astăzi, ne aflăm într-un moment de ruptură istorică. România trăiește un paradox. Pe de o parte, avem o Constituție laică, dar și o legislație care ignoră concubinajul, iar pe de altă parte, o structură socială și spirituală profund conservatoare care nu s-a „modernizat” în același ritm cu elitele politice. Sancțiunea este acum electorală, nu divină.

Dacă în trecut un astfel de conducător era înlăturat prin presiunea Bisericii sau a aristocrației, astăzi „pedeapsa” vine prin vot. Dacă electoratul simte că valorile îi sunt ofensate, președintele pierde capitalul de încredere necesar pentru a uni națiunea în momente critice.

Și în timp ce la Washington sau Bruxelles acest stil de viață trece neobservat sau e considerat „progresist”, în România, el rămâne o barieră de comunicare între președinte și popor. Un Președinte care se vrea al tuturor românilor riscă să devină doar Președintele unei bule dacă ignoră sentimentul religios și moral al majorității.

Concluzia, privind detașat prin prisma realităților noastre, este că ne aflăm în fața unei fracturi de reprezentativitate. Într-o Românie unde 80% din populație se raportează la reperele ortodoxe, figura „Primei Doamne” în regim de concubinaj este percepută mai degrabă ca o anomalie simbolică decât ca un pas spre modernitate.

Din punct de vedere istoric și social, poporul român vede în liderul său nu doar un administrator, ci un păstrător al ordinii morale, iar familia este pilonul central al acelei ordini. Punctele-cheie ale acestei realități sunt disonanța culturală, prăpastie între stilul de viață al unei elite urbane care pune preț pe „autenticitate individuală” și așteptările marii mase a populației, pentru care Cununia și actul oficial reprezintă singura formă de validare a demnității publice.

Sancțiunea este tăcută. Chiar dacă nu se traduce prin proteste, această situație generează un sentiment de înstrăinare. Cetățeanul de rând simte că valorile sale cele mai sfinte sunt ignorate sau privite cu condescendență de la înălțimea Cotroceniului. Și, nu în ultimul rând, autoritatea dă dovadă de vulnerabilitate.

În momente de criză un lider are nevoie de o autoritate morală incontestabilă. O „familie” care ocolește rânduiala tradițională oferă adversarilor politici o armă permanentă și fragilizează încrederea electoratului conservator în bunul simț al deciziilor prezidențiale.

În final, Mirabela Grădinaru rămâne o figură care divide, nu unește. Indiferent de calitățile ei umane sau profesionale, câtă vreme statutul său contravine fibrei religioase și sociale a majorității, ea va fi privită ca o „Primă Doamnă” de conjunctură, nu ca una a sufletului românesc.

(Viorel Ioniță, cotidianulhd)