de Gheorghe Pârja
În copilăria mea, în satul natal, omenia era de mare
preț. Și mai este. Că i-au făcut și o hore: „La casa de omenie, se pot veseli o
mie/ La casa de oameni răi, nu se veselesc nici ei.” Mi-a intrat în sânge, cum
se zice, purtarea omului între oameni, ca să fie demn de această apreciere. Să
fii om de omenie!, să te prindă rușinea! era sfatul părinților când plecau
pruncii în lume. Și eu am primit asemenea îndemnuri, când mama mă petrecea cu
privirea, iar eu coboram pe Ulița Bisericii să plec în lume. Așa am dus cu mine
acest cuvânt românesc cu semnificația lui majoră. La un om de omenie, cei din
jur apreciază modestia.
Oricât de înzestrat ai fi, îmi spuneau bătrânii,
trebuie să rămâi un om la locul tău, simplu, deschis spre necazurile altora. Cu
această modestie te adeverești ființă vie în continua putere de înnoire și poți
să asculți pilde din viața și experiența altora. O altă cărare spre izvorul omeniei,
scria poetul Ioan Alexandru, este formarea și păstrarea caracterului.
Caracterul este respectul pentru propria persoană, față de ce are ea mai
luminos și inefabil. Omul de caracter apropie distanța dintre faptă și cuvânt.
O, a fi om de cuvânt valorează mai mult decât o lege. Cuvântul îl dai vecinului
sau străinului, când faci un târg. Fără notari și tribunale, eventual cu doi
martori. Ce vremuri!
Este la îndemâna multora de a gândi că aceste
calități nobile sunt potrivite pentru vremea trecută. Oare? Mă încăpățânez să
cred că aceste însușiri au loc și în lumea de astăzi. Unii, puteți întreba și
noua Dumneavoastră sfătuitoare, inteligența artificială. O altă treaptă în
urcușul către omenie este dragostea de semeni, iubirea față de toată suflarea
omenească, și nu numai, așa te poți adeveri ca un personaj al zidirii. Cu
aceste sentimente caracterul își pierde asprimea față de aproapele, omul
cumpănește clipa ce ni s-a dat și poți chema bucuria sufletească în casă.
Modestia nu-i forma neputinței, ci a înțelepciunii, iar omenia este
fraternizarea cu cei asemeni ție și celor din jur.
Omenia arată și măreția sufletească a omului care
trece prin lume fără să simtă nevoia să fie adulat, în orice poziție socială
s-ar afla. Că a fi mare nu-i mirare, a fi om îi lucru mare! Eu am degustat din
vremurile în care omenia se plimba mândră pe drumuri și cărări, întrupată în
oameni. Cu salutul creștin și cu vorba bună, mai ales cu fapte pilduitoare. Ce
era claca? O faptă de omenie, de întrajutorare. Mă întreb, alături de mulți
alții, oare omenia, despre care am vorbit până acum, a dispărut? Eu cred că nu,
numai a fost umbrită de vălmășagul prezentului. De aceea, orice faptă care duce
pe calea mândră a omeniei este de luat în seamă. Inclusiv eu, trăind acum în
vremea devălmășiei, încep să am îndoieli. Dar vine realitatea și îmi dă lecții
de îndreptare. Era să zic optimism.
Dar, vă întrebați, ce caută un portofel într-un text
despre omenie? Este erou principal într-o întâmplare recentă, care mă
încurajează că nimic nu este pierdut. Dar să vă spun ce s-a întâmplat. Un
băimărean trebuia să ajungă dintr-o parte în alta a orașului. A apelat la
serviciile unui taxi. Ajungând la destinație, a plătit călătoria și s-a
îndreptat spre magazinul unde avea treabă. Când să caute portofelul, ia-l de
unde nu-i! Așa a intrat în psihologia păgubașului. Cu întrebări, regrete și
mustrări de conștiință, cea mai invocată fiind neatenția. Nu era mare părere de
rău, deoarece omul avea în portofel câțiva zeci de lei și o legitimație. Dar,
oricum, păgubașul este păgubaș. Se îndrepta agale spre casă. Sună telefonul. O
voce necunoscută îi spune omului care a pierdut portofelul: „Domnule, sunt
comisarul Szekely Zoltan, de la Poliția județeană. Treceți pe la noi să vă
ridicați obiectul pierdut.”
Păgubașul s-a întâlnit cu o omul legii și au
reconstituit împrejurarea. Portofelul a fost găsit de cineva și a fost pus pe o
bancă. Comisarul a trecut prin preajmă, a găsit obiectul pierdut și de aici a
urmat ce a urmat. Păgubașul a constatat că nu lipsește nimic din portofel. I-a
mulțumit comisarului pentru fapta profesională. Dar s-a gândit și la anonimul
care a găsit portofelul și l-a pus pe bancă. O să-mi spuneți că este o faptă
banală, întâmplare minoră. Dar mai știu de la cei luminați o cugetare profundă:
altarele mici fac credințele mari! Păgubașul puteam fi eu, dumneata, ori
altcineva. Eu cred în bucuriile simple, izvorâte din omenie.
Mulțumesc, domnule comisar, Szekely Zoltan! Și
necunoscutului om de omenie! Se vede că acest sentiment nobil nu a dispărut. De
aceea l-am făcut cunoscut. Să fiți oameni de omenie! Câtă vreme suntem
purtătorii unei asemenea iubiri și călduri sufletești, suntem pe drumul cel
bun.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu