Sărim ca arși, ne revoltăm și contestăm când cineva se atinge de miturile noastre naționale, sau de cele personale într-o altă modalitate decât cea convențională, conformă așteptărilor. Acesta e și cazul unora din reacțiile scrise și nescrise la cartea lui Lucian Boia, „Eminescu, românul absolut. Facerea și desfacerea unui mit”, Humanitas, București, 2015. Cine citește la repezeală cartea, fără răbdarea și aplecarea necesare unei astfel de lecturi poate lesne crede că autorul destramă mitul întruchipat de Eminescu sau îl tratează ireverențios și tendențios. Nu știu dacă Dl. Lucian Boia, abordând cumva la repezeală subiectul, în notă eseistică,precum procedează și în alte cărți ale Domniei Sale, își va fi propus cu tot dinadinsul să-l demitizeze pe Eminescu, dar modul în care privește destinul poetului, cumva atipic, prin reverberațiile personalității sale în conștiința publică, produse etapă cu etapă, le sună unora ca o demitizare. Ceea ce cred că nu e. Poate ușor ironic și chiar persiflant pe alocuri, privind și citând în fugă nu puține opinii, și destule din cele mai puțin favorabile care-l vizau pe Eminescu – unele naive de-a dreptul sau desuete – cartea pare a produce un efect de ireverență față de mitul eminescian. Impresia aceasta se repercutează inclusiv asupra autorului însuși privit de unii ca un demolator de mituri. De altfel, Dl Lucian Boia trebuie, cred, să se va fi obișnuit cu reacțiile din spațiul autohton, destul de vehemente oricând cineva se atinge de vreuna din valorile naționale, în altă tonalitate decât în cea convenită cumva tacit – laudativă, superlativă, absolutizantă. Gândirea critică nu pare a fi suficient cunoscută și adoptată ca modalitate de analiză a fenomenelor socio-culturale în toate cazurile, pe meleagurile noastre. Subtitlul „Facerea și desfacerea unui mit” indică perspectiva antropologică și socio-culturală a fenomenului Eminescu repercutat decenii la rând în conștiința românească și țesut în postumitate din reacțiile și ecourile publice la ideile operei, din regăsirea în ea ca într-o oglindă a ceea ce putem numi sufletul românesc. E adevărat că nu un studiu de antropologie culturală propriu-zisă este cartea în discuție, ci mai degrabă o scriitură modernă, alertă, între eseu și sociologie culturală. Autorul își propune să evidențieze modul în care s-a implantat și a crescut mitul eminescian în conștiința publică românească reverberând când mai moderat, când mai puternic de la un capăt la altul al destinului poetic și încă mai pregnant și în posteritate. Modul în care se construiește mitul în orice cultură este mai mult sau mai puțin asemănător. Un mit nu crește doar din elogii și opinii favorabile, așa cum s-ar părea. El este circumstanțiat de o complexitate de factori care îl confirmă și-l neagă, îl acceptă și îl resping, tocmai această c ontrarietate potențându-i uneori și mai mult valoarea. Căci până și opiniile nefavorabile sau cele rezervate au un impact paradoxal, pozitiv în cazul unui destin de geniu. Unele studii de antropologie și imagologie dinspre finalul secolului 20 arată cum crește în mentalul public un mit, sau o imagine definitorie, conectându-se cu idealurile și frustrările, cu elanurile și temerile ce definesc spiritul anumitor epoci. Cu toate reacțiile mai mult sau mai puțin întemeiate, mai mult sau mai puțin rezervate sau orgolioase, cartea D-lui Lucian Boia are meritul fundamentării pe argumente. Numeroase referințe bibliografice vizează receptivitatea literară a lui Eminescu, etapă cu etapă, începând chiar din 1883 când apărea volumul de Poezii editat de Titu Maiorescu, și chiar de mai 40 devreme, din perioada când se impunea ca poet în paginile revistei Convorbiri literare. Cum procedează Lucian Boia scriind despre Eminescu? Ei bine, istoricul documentează subiectul luând în calcul toate aspectele ce ancorează mitul eminescian în mentalul românesc: opiniile critice sau cele rezervate, critica elogioasă și impactul ideilor eminesciene în fenomenele socio-politice și culturale din anumite perioade istorice. Privirea istoricului afluează subtil între cele două atitudini critice contradictorii dar cumva complementare – opiniile rezervate sau critice pe de-o parte, și elogiile, pe de altă parte – pe acestea se fundamentează mitul eminescian. Cartea abundă în trimiteri și citate dar, contrapuctând cu propriile comentarii, autorul pare a lăsa pe seama cititorului configurarea mitului eminescian. Căci Lucian Boia nu definește expres mitul, doar îl circumstanțiază de trimiteri, de factori care l-au potențat uneori, sau l-au diminuat alteori. În postumitatea lui Eminescu personalități diferite își găsesc legitimare în ideile sale, justificându-și opțiunile și direcțiile de urmat. Faptul indică impactul ideilor poetului în plan social-politic și cultural. E cazul unor Vlahuță, Iorga, Blaga, Eliade, A. C. Cuza, Al Toma, Geo Bogza. Cele 15 capitole structurează cartea lui Lucian Boia și fixează tot atâtea etape în facerea mitului eminescian, punctând intensitatea și tonalitatea percepției poetului în conștiința publică dar și reverberațiile socio-culturale și politice românești în mitul eminescian. Fiecare din etapele traversate de cultura română din anii 70 ai secolului 19 până în prezent, fiecare critic de notorietate, fiecare din eveniment, elanurile sau decepțiile unor perioade, personalitățile care și l-au asumat pe poet, unele chiar extremiste, complicitează la designul mitului eminescian. El se face în egală măsură din negări și repudieri, din respingeri și critici, din neîncredere și îndoială, ca și din admirație, recunoaștere, compătimire, reverență etc. Și mai ales din rezonanța afectivă a poeziei de dragoste în sufletul publicului receptor, din singurătatea și suferința care au marcat destinul poetului, din boala și moartea sa, din eticismul ferm receptat cu teamă de unii contemporani. Un nou Eminescu, Fantezii și plăsmuiri, Deceniul 4, Eminescu, Deceniul Călinescu, După comunism, între apoteoză și respingere, Comemorare la Academia Română etc. sunt capitole și etape în devenirea mitului. Citate ca puncte de referință, unele opinii rezervate în receptarea lui Eminescu emise de personalități notabile pot da cărții o notă demitizantă, părând că autorul și-ar fi propus dinadins așa ceva. Cartea iese însă din această grilă întrucât, elementele etapelor antume și ale celor post-eminesciene indică ecoul personalității poetului în spiritul vremii, în tumultul unor evenimente, căci „Un personaj este mitificat atunci când o comunitate se oglindește în el, apelează la el ca la un spirit călăuzitor”, afirmă Lucian Boia. O primă confirmare este inclusiv volumul de Poezii editat de 8 ori de Maiorescu între 1883-1901, cu un tiraj de câte 1000 de exemplare. Ele impun un Eminescu sensibil, genial, sentimental, pesimist, nefericit etc. Cartea evidențiază inclusiv modul în care postumitatea, tradiționaliștii, sămănătoriștii, naționaliștii, ba legionarii, ba comuniștii proletcultiști din anii 50, ba cei naționaliști din anii 70 își găsesc legitimări în ideile poetului, îl invocă sau îl iau ca paravan al atitudinilor lor justificând facerea mitului. Într-o modalitate alertă, alunecând între atitudinile diferitor opinenți, între evenimente și etape, între documente și opinii personale, Lucian Boia arată modul în care Eminescu devine până la urmă poetul tuturor, epocilor, personalităților, curentelor și opțiunilor. Un accent în plus pe nota naționalistă de care uzează deopotrivă naționaliștii comuniști și din plin legionarii. Rezonanța ideilor sale cu interesele de moment ale unor grupuri sau personalități de la N. Iorga la A. C. Cuza, de la comentatori economiști, agronomi, didacticieni ca Adamescu sau Enea Hodoș etc., de la detractori la critici de notorietate ca G. Călinescu, T. Vianu, D. Caracostea, la academicieni, la editori ca I. Scurtu, la documentariști ca Toruțiu, și în cele din urmă la comuniștii ca A Toma sau alții îl impun pe Eminescu în conștiința publică. Între critici și elogii, Eminescu însuși recunoștea observațiile lui Iacob Negruzzi din 1876, ale lui Maiorescu din 1872, cu privire la imperfecțiunile poeziilor sale de început. Evident acele critici au azi altă conotație față de timpul când au 42 fost emise. Remarcile lui Titu Maiorescu despre perfecțiunea poemului Rodica, al lui V. Alecsandri, și „stângăciile‖ din Venere și Madonă a lui Eminescu par azi naive dacă nu de-a dreptul eronate. Eminescu n-a adoptat însă un spirit de frondă, n-a fost, crede Dl Boia, (p.12) un revoluționar ce sfida regulile artei, ci dimpotrivă. Dovedea o preocupare excesivă față de perfecțiunea formei, o exigență aparte față de sine și față de propria creație. Contestatari feluriți ca expertiză și notorietate, de la Al. Grama, canonicul din Blaj, la Aron Densușianu, la Anghel Demetrescu, la Ilie Cristea, ceva mai moderat în critici, până la Macedonski sau chiar Caragiale, îl repudiază pe Eminescu, taxându-l de: imoralitate, pesimism, imitație, de necredință, lipsă de patriotism etc., tot pe atât pe cât alții îl apreciază. Etapele receptării sunt, cu fiecare deceniu posteminescian, distincte și diferite ca tensiune în confirmarea mitului.
dr. Terezia FILIP
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu