Gheșeftul moșului meu

         Moșul meu bătrân,  străbunicul mamei, a făcut armata la husari, la Budapesta.De câte ori îmi povestea despre anii aceia, aveam impresia că, în mintea lui, armata începea și se termina cu o călătorie. Restul era, probabil, doar regulament militar.

        Era ordonanța unui ofițer român, ca și el, aflat în armata imperială austro-ungară.La un moment dat, ofițerul a primit misiunea de a se deplasa la București pentru o reuniune oarecare.Probabil, nici moșul nu mai știa după atâția ani ce fel de reuniune era aceea sau ce misiune o fi dus la îndeplinire superiorul lui, dar ceea ce l-a marcat a fost faptul că deplasarea s-a făcut cu automobilul.

        Automobil !?

Pentru moșul meu, acesta nu era doar un mijloc de transport. Era începutul unei alte epoci.Să pleci cu automobilul de la Budapesta la București, pe vremea aceea, era aproape ca și cum ai fi plecat astăzi spre Lună, numai că drumul spre Lună, probabil nu avea gropi și, foarte important, nu trebuia să-i explici mereu șoferului pe unde s-o ia.El, care până atunci nu fusese nici măcar la București, nici măcar la Budapesta ca civil, iar la Cluj ajunsese doar o dată sau de două ori, s-a trezit dintr-odată traversând jumătate de imperiu într-o mașină. Pentru un flăcău ardelean de atunci, era mai mult decât o deplasare militară, era o călătorie în lumea mare.Ca orice mare aventură, povestea aceea avea să-l însoțească toată viața.Pe mine, din toată povestea m-a marcat însă altceva.Un lucru care se petrece și astăzi și, zic eu, este caracteristic nouă românilor.

         Ajunși la București în toiul nopții, au fost repartizați într-o încăpere dintr-un corp de clădire destinat ofițerilor.Dimineața, cele două ordonanțe, amândoi simpli soldați, au ieșit la o țigară.Au pornit către un grup de ofițeri români, cu intenția simplă și nevinovată de a cere un foc.Numai că uniforma imperială are uneori darul de a spune de la depărtare mai multe decât omul care o poartă.La apariția celor doi soldați ardeleni, ofițerii bucureșteni n-au avut timp să se dumirească cine sunt. Au văzut uniformele, au văzut cizmele și, după cum cerea regulamentul, au strigat:

— Atențiune !

Călcâiele au pocnit regulamentar. Salutul militar s-a executat impecabil.Cei doi soldați ardeleni au rămas pentru o clipă nedumeriți, s-au uitat unul la altul și, neavând probabil în regulament o procedură pentru situația în care soldatul este salutat de superior, au făcut și ei ce li s-a părut mai potrivit, au salutat.

Apoi, desigur, lucrurile s-au lămurit, dar până una alta, comedia fusese deja jucată.Când ofițerii și-au dat seama că tocmai salutaseră doi soldați, nu doi superiori, ridicolul situației s-a transformat, ca de obicei, în iritare. Și, cum românul nu găsește întotdeauna o soluție elegantă pentru propriile sale greșeli, cei doi ardeleni au fost înjurați și luați peste picior pe românește și apoi tratați, pe toată durata șederii, cât se putea de neplăcut.

Au fost, bineînțeles apelați cu tradiționalele „bozgor” și „boanghină” cuvinte pe care, ca să vezi cât de bine călătorește istoria, aveam să le aud și eu, multe decenii mai târziu, în timpul stagiului militar, efectuat a Târgu-Jiu, în 1987.De data aceasta, din partea unor bravi camarazi dă arme „superromâni” veniți dân Dâmbovița, Teleorman și Ilfov, pentru care Clujul și Oradea păreau a fi, după toate aparențele, niște mici enclave ale Ungariei, mici așezări de iurte, rătăcite din greșeală pe teritoriul Românesc.Istoria are uneori un simț al umorului pe care istoricii îl ignoră.Aceeași limbă. Aceeași uniformă. Aceeași țară și totuși, două lumi.

Pentru mine, adevărata poveste a moșului asta a fost, precum și marele lui ,,gheșeft" , adică beneficiul de a călători peste graniță, în regat, cum îi plăcea lui să spună și când făcea asta i se umpleau ochii dd lacrimi.

            Întâmplarea lui nu este doar o anecdotă militară.Este o mică fisură prin care se vede ceva mult mai mare.Se vede felul în care o societate își modelează oamenii.Educația, disciplina, comportamentul public, respectul pentru reguli și pentru celălalt nu sunt simple ornamente ale civilizației. Ele se depun în om încet, ani și generații la rând, până când devin reflex. Ajungi să saluți înainte să te gândești de ce saluți. 

        Să nu arunci gunoiul pentru că nu trebuie să-ți spună nimeni să nu urli pentru că există și alții înafară de tine pe lume, să înțelegi că o regulă nu este o insultă personală, iar interesul comunității nu reprezintă neapărat o conspirație împotriva ta și, poate cel mai important, ajungi să înțelegi că civilizația nu constă în a avea dreptate singur, ci în a putea trăi în dreptate mpreună cu ceilalți.

         O societate poate vorbi aceeași limbă cu alta și totuși să gândească diferit. Poate avea aceleași biserici, aceleași sărbători, aceleași nume de familie și aceeași istorie oficială, dar să fi fost modelată de experiențe istorice cu totul diferite.Transilvania a avut parte de o asemenea experiență.Nu știu care a fost exact „gheșeftul” moșului meu.

Nu știu ce câștig au avut oamenii din generația lui din schimbările istorice care i-au smuls, în cele din urmă, dintr-o lume și i-au aruncat în alta.Știu însă că, de multe generații, transilvăneanul privește către Viena într-un fel în care bucureșteanul privește, poate, către Paris sau către Londra.Nu neapărat pentru că ar vrea să fie vienez, ci pentru că acolo a existat mult timp pentru el, un reper administrativ, cultural și civilizațional.Și mai știu ceva.Pentru mulți ardeleni, Bucureștiul nu a devenit niciodată, în întregime, ceea ce ar fi trebuit să devină, o capitală de suflet, adică acel centru către care privești firesc și nu mereu cu sentimentul că trebuie să ceri voie.Poate că aici se află una dintre marile noastre neînțelegeri istorice.Am devenit cetățeni ai aceleiași Românii, dar nu ne-am transformat peste noapte într-o singură mentalitate.S-au schimbat frontierele.S-au schimbat administrațiile.S-au schimbat steagurile de pe clădiri.Obiceiurile, însă, au rămas.

Și, odată cu ele, reflexele.Uneori am impresia că România a reușit performanța istorică de a uni un teritoriu înainte de a reuși să unească niște mentalități.Așa se face că astăzi pot să mă simt, ca transilvănean, mai apropiat în anumite privințe de modul de organizare și de comportamentul public al unor societăți din Europa Centrală și Occidentală decât de ceea ce văd uneori în sudul țării.Nu pentru că mi-aș iubi mai puțin țara.Dimpotrivă.Tocmai pentru că o iubesc, nu pot să mă prefac că nu văd ceea ce văd, iar ceea ce văd este uneori greu de împăcat cu discursul nostru triumfal despre cât de europeni am devenit.Ne place Europa, mai ales când ne dă bani.Ne place civilizația, mai ales când o putem fotografia.Ne place curățenia, cu condiția să nu fie nevoie să participăm la ea.Ne place ordinea, până când ordinea ne cere nouă să respectăm o regulă.Și ne place foarte mult modernizarea, cu condiția să nu ne deranjeze obiceiurile.Pentru toate astea, mai întâi ,,pocnim călcâiele și salutăm" dar avem încă o anumită incapacitate aproape metafizică de a conviețui în curățenie, liniște și confort.Ne minunăm de lucrurile pe care alții le consideră normale și ne comportăm uneori ca și cum civilizația ar fi o expoziție universală la care am ajuns cu bilet de o zi.Apoi ne întoarcem acasă și aruncăm ambalajul pe jos.Avem și tradiționala față încruntată a omului care pare că tocmai a fost anunțat că lumea nu-i aparține.Evităm salutul firesc dintre doi oameni care interacționează, de parcă un „bună ziua” ar reprezenta o concesie diplomatică, iar când cineva vine cu o inițiativă folositoare comunității, apare imediat și instituționalul „nu se poate”.

De ce ?

De-aia pentru că, la noi, dreptul de veto pare uneori cea mai democratică formă de participare.Să construiești este complicat.Să împiedici doar ca să pari important și să nu-ți asumi, este mai simplu.Pentru prima variantă trebuie să ai idei, răbdare și ceva competență. Pentru a doua este suficient să spui „nu”din vârful buzelor.Aici, poate, se află una dintre marile noastre boli naționale. Noi confundăm independența cu indisciplina, libertatea cu lipsa de responsabilitate și dreptul individual cu dreptul de a-i încurca pe ceilalți.

Nu vreau să-mi pierd identitatea românească.Nici nu cred că mi-o poate fura cineva.Identitatea nu este o haină pe care ți-o ia cineva din cuier, dar identitatea națională nu ar trebui să ne oblige să iubim și ceea ce funcționează prost în propria noastră țară.

           Pot să iubesc România și să nu-mi placă felul în care este administrată.Pot să fiu român și să admir ceea ce este bine făcut la Viena, Budapesta, Praga, Moscova sau Beijing sau oriunde altundeva.Pot să-mi iubesc țara fără să consider că orice critică la adresa ei este trădare și, dacă ar fi să aleg între a fi administrat de o instituție competentă de la Viena sau de la Budapesta sau de oriunde și una incompetentă de la București, mă tem că patriotismul meu administrativ ar avea o problemă serioasă.Pentru că, până la urmă, administrația nu este o poezie patriotică.

Este gunoiul ridicat la timp.Este strada curată, trenul care vine când trebuie, liniștea din timpul nopții, respectul pentru cetățean și regula aplicată tuturor.Este orașul în care nu trebuie să te obișnuiești cu mizeria doar pentru că mizeria a devenit tradițională,iar când compari ceea ce se vede cu ochiul liber, uneori diferențele dintre marile orașe ale Europei par mai mari decât ne-ar conveni să recunoaștem.Așadar, care-i gheșeftul moșului meu ? Poate că gheșeftul este tocmai faptul că el, soldatul acela simplu, a apucat să vadă două lumi.

A plecat din Transilvania într-o uniformă imperială și s-a întors cu o poveste.Eu am rămas în aceeași țară și am ajuns să mă întreb, după mai bine de un secol:

Ce anume s-a schimbat cu adevărat?

Frontierele ? Da.Steagurile ? Desigur.Pașapoartele ? Și ele.Dar omul ?

Aici începe partea mai puțin comodă a poveștii.Pentru că, dacă după atâtea schimbări istorice încă ne certăm între noi pentru cine este mai român, mai ardelean, mai sudist, mai european sau mai orice altceva, poate că problema nu este identitatea.Poate că problema este că încă n-am învățat să fim, pur și simplu, cetățeni, iar dacă acesta este adevăratul gheșeft al moșului meu, atunci poate că el n-a călătorit degeaba cu automobilul de la Budapesta la București.A ,,văzut" lumea înaintea mea

și, fără să știe, mi-a lăsat moștenire nu numai o poveste și o concluzie, ci și o întrebare.Una simplă și destul de incomodă :

La ce-mi folosește să trăiesc într-o țară pe care o iubesc, dacă administrația ei este atât de nepricepută încât pare să nu-și dorească nici măcar propriul ei bine ?

Ovidiu Vasile 

volumul O Story a clipei - 2025