Eram un tânăr doctorand la începutul anilor 2000 când mi-a căzut în mână cartea istoricului maramureșean Ilie Gherheș, intitulată ”Maramureșul între Dictatul de la Viena și Conferința de Pace de la Paris 1940–1947” (2001), o lucrare care deconspira conspirația RSS Ucrainene de a anexa întregul Maramureș istoric la URSS, în iarna anului 1945. Lucrarea relua o broșură a istoricului, publicată în anii ’90, pe care o citisem în perioada în care participam la simpozioanele „Maramureș – vatră de istorie milenară”, organizate de Vasile Iuga de Săliște la Sighet și Borșa. Pe Ilie Gherheș l-am întâlnit la aceste fastuoase și necesare simpozioane de istorie, organizate de inimosul clujean cu origini nobiliare maramureșene, Vasile Iuga de Săliște. Pe atunci, istoricul era un debutant al istoriografiei și un incisiv susținător al fostului primar al Borșei, Gavrilă Ștrifundă, care, împreună cu mulțimea de „moroșeni”, a blocat, în 1945, acțiunile antiromânești ale ucraineanului sovietic Odoviciuc, care dorea alipirea Maramureșului la Ucraina sovietică. Vorbea cu atâta patos despre Gavrilă Ștrifundă, eroul care a salvat Maramureșul de sub ocupația RSS Ucrainene, încât m-a inspirat să scriu, în acei ani, un articol care a avut un oarecare succes în publicațiile din Ardeal. Era un subiect inedit pentru acea epocă. Fără Ștrifundă, Sighetul ar fi fost în altă țară azi.
Născut la 1 ianuarie 1962, în localitatea Petrova din județul Maramureș, Ilie Gherheș și-a legat întreaga existență de istoria, cultura și spiritualitatea acestui ținut. A absolvit Facultatea de Istorie-Filozofie a Universității din București, promoția 1991, iar în anul 2001 a obținut titlul de doctor în istorie la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, cu teza Maramureșul între Dictatul de la Viena și Conferința de Pace de la Paris. Parcursul său profesional a fost unul bogat și divers. A fost director al Căminului Cultural din Petrova, în două perioade — 1990–1992 și 2004–2008 —, muzeograf la Muzeul Sighetu Marmației, unde, între 1991 și 1994, s-a ocupat și de reorganizarea secției muzeale din Vișeu de Sus. Între 1994 și 1998 a activat ca referent de specialitate la Direcția Județeană Maramureș a Arhivelor Naționale. Ulterior, a fost muzeograf la Complexul Muzeal Bucovina din Suceava, unde a îndeplinit și funcția de ghid la Cetatea de Scaun, apoi muzeograf la Muzeul Județean Maramureș. Pentru o scurtă perioadă, între 5 decembrie 2016 și 16 ianuarie 2017, a fost director al Muzeului Județean de Etnografie și Artă Populară Maramureș. Din 2004, a fost lector universitar la Universitatea de Vest „Vasile Goldiș” din Arad – filiala Baia Mare.
Activitatea sa s-a desfășurat și în cadrul unor importante instituții și organizații culturale și științifice. A fost președinte al Comisiei Județene de Heraldică, Genealogie și Sigilografie, al Filialei Maramureș a Societății de Științe Istorice din România, al Asociației „Pro Unione” din Baia Mare și al Asociației „Clio Centenar” din Petrova. A fost consilier științific al Societății Culturale Pro Maramureș „Dragoș-Vodă” din Cluj-Napoca și membru al colegiului de redacție al revistei ”Familia română”. Ilie Gherheș a publicat numeroase studii, articole și eseuri în reviste și publicații din România și Ucraina, abordând cu precădere teme de istorie, cultură, etnografie, heraldică și identitate românească. A colaborat la publicații precum Familia română, Dacia nemuritoare, Apșa și Pro Unione, contribuind constant la recuperarea și valorificarea memoriei istorice a Maramureșului. A scris sau a coordonat unsprezece volume dedicate istoriei și culturii maramureșene. Între acestea se numără monografia ”Comuna Bistra”, realizată în colaborare, precum și volumul ”Fisculaș – amprente monografice: Baia-Sprie, Cavnic, Dumbrăvița, Șișești”. În anul Centenarului Marii Uniri, a publicat, la Editura Gutinul, cartea-eveniment ”Maramureșenii și Marea Unire de la 1 Decembrie 1918”, în care a adus la lumină informații și mărturii mai puțin cunoscute despre participarea maramureșenilor la făurirea României moderne. Cărțile ”Maramureș – pecete de românitate. 1 Decembrie 1918 – 30 august 1940”, ”Istoricul martir Dr. Alexandru Filipașcu. Un aristocrat al propriului destin” și toate studiile sale reflectă preocuparea pentru istoria profundă a locului și pentru oamenii care au dat chip destinului maramureșean. Ultimul său volum reunește 54 de editoriale publicate în revista ”Dacia nemuritoare”.În site-ul ”Litua – Studii și cercetări”, în anul 2022, Ilie Gherheș și-a dezvăluit structura sa istoriografică de factură etnografică. Istoricul îmbina armonios viziunea istoriografică și pe cea etnografică, într-o sinergie originală. Scria sintetic pe durata lungă a istoriei.
Iată ce scria etnologul și istoricul în textul „Poarta maramureșeană – altarul rustic al ființei noastre spirituale”, în care evidenția rolul porții maramureșene ca simbol fundamental al identității culturale și spirituale a Maramureșului. Dincolo de funcția sa practică, poarta reprezintă imaginea casei și a familiei, delimitând spațiul sacru al gospodăriei de lumea profană din exterior. Cea mai veche și mai răspândită formă este poarta pe trei stâlpi, utilizată pentru accesul oamenilor, al animalelor și al carelor. Astfel de porți ornamentate aparțineau, în special, familiilor înstărite și persoanelor importante ale comunității. Dimensiunea redusă a portiței îi obliga pe cei care intrau să se aplece și să-și scoată pălăria, gesturi prin care își manifestau respectul față de gazdă. Decorul porților este alcătuit din numeroase simboluri precreștine și creștine, fiecare având o semnificație aparte. Printre acestea se numără soarele, crucea celtică, șarpele protector, pomul vieții, funia, rombul, coarnele de berbec, dintele de lup și pasărea sufletului. Aceste motive aveau rol protector și exprimau credințe, valori și concepții despre lume, transmise din generație în generație. De aceea, autorul considera poarta un adevărat „altar rustic” și o reprezentare a identității spirituale a comunității.Gherheș sublinia faptul că, în anul 1936, artistul Traian Bilțiu-Dăncuș a creat prima poartă maramureșeană pe cinci stâlpi. Prin adăugarea a doi stâlpi exteriori, construcția a devenit mai amplă și mai monumentală, dobândind un spațiu de primire și de protecție simbolică. Poarta de la Crăcești, astăzi satul Mara, reunește tradiția populară și viziunea artistică personală a creatorului. Ea include simboluri tradiționale precum soarele, pomul vieții, crucea celtică, funia și sămânța vieții. Această poartă, cunoscută drept „poarta Dăncuș”, a fost achiziționată în anul 2001 și se află în prezent la Muzeul Satului din Baia Mare, și datorită lui Ilie Gherheș. În viziunea istoricului, poarta maramureșeană este mai mult decât o construcție din lemn: este un simbol al prestigiului, al credinței, al protecției și al continuității neamului. Ea păstrează, în formele și ornamentele sale, memoria istorică și spirituală a Maramureșului, marcând trecerea dintre lumea exterioară și universul sacru al familiei. Este interesant că istoricul Gherheș considera Maramureșul o continuitate etnoculturală de la vechii daci până la românii de astăzi. Înainte de moarte, istoricul lucra la o nouă carte, intitulată Baia Mare – orașul celor două inimi, pe care o definea drept „o monografie sentimentală prin legendele de pe malul Săsarului, din Rivulus Dominarum”. Era un proiect în care cercetătorul se întâlnea cu memorialistul, iar istoricul cu povestitorul. De altfel, a fost activ implicat în cercetările și manifestările culturale dedicate Centenarului, implicându-se cu un patriotism local originar. Ilie Gherheș nu a fost doar un specialist al trecutului. A fost și un adevărat mediator între generații, între document și memorie, între cercetarea academică și sufletul comunității.Istoricul a murit pe 11 februarie 2025, fiind plâns de întreg Maramureșul cultural.
Pentru el, Maramureșul nu reprezenta doar un spațiu geografic sau un obiect de studiu, ci o realitate vie, o matrice spirituală și o „pecete de românitate”. Avea darul prieteniei și o curiozitate mereu proaspătă. Descoperea oameni, locuri și povești cu bucuria unui copil, iar fiecare întâlnire devenea pentru el o posibilă lecție de istorie. Nu refuza proiectele legate de Maramureș și de maramureșeni, chiar dacă, de multe ori, acest lucru însemna să-și amâne propriile lucrări. Dăruia cu generozitate din timpul, cunoașterea și energia sa. Prin opera și prin felul său de a fi, Ilie Gherheș rămâne un istoric al unui Maramureș arhetipal — un Maramureș al demnității, al credinței, al jertfei și al continuității românești. Ilie Gherheș a fost un istoric al locului, un scormonitor al comorilor istoriografice regionale, care cuprindeau întregul Maramureș istoric. Nu era un istoric de operetă sau de morgă academică. Se purta ca un „moroșan” autentic. Scria bolovănos, dar corect și foarte direct. Scrisul său istoric te obliga să te trezești din amorțeala unei comodități academice. Contribuția sa, specializată în lupta Maramureșului pentru unirea de la 1918 și pentru menținerea ținutului la țara-mamă, România, în ciuda acțiunilor perfide ale aventurierului ucrainean Odoviciuc, care dorea unirea cu RSS Ucraineană, pe atunci stat ONU component al URSS, este singulară în spațiul istoriografic din Ardeal.
Ionuț Țene
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu