Pentru că văd dosarele cu câteva zile înainte de şedinţă, nu am întotdeauna motivele de apel ale părţilor în faţă. Uneori, apar dimineața, inainte de a intra în sală. Dar, nu toţi avocații fac asta.
Şi nu mă deranjează prea tare, pentru că eu sunt cea
care se grăbeşte să parcurgă dosarele prea devreme faţă de termen. Uneori, mă
trezesc cu o cerere de amânare în dimineaţa şedinţei. Şi poate, ce să vezi,
uneori avocatul chiar s-a îmbolnăvit, deşi nu cred că îşi dorea. Clientul lui,
cu siguranţă nu.
Asta nu înseamnă că toate cererile de amânare sunt
făcute cu bună-credinţă, ştiu. De multe ori, avocaţii vorbesc mult şi poate nu
tocmai pe subiect, pentru că vor să îsi convingă clientul că nu a dat banii
degeaba. Nu toţi fac asta, ştiu.
Uneori, avocaţii au cereri absurde şi neîntemeiate,
forţează amânări, ştiu. Ne pronunţăm pe ele, cu legea în faţă şi gata. De ce ar
trebui să îi suspectăm, mai mereu, de rea credinţă ?!
Printre noi avem colegi care intră în sala mai așa,
în orb, ca sa fiu politicoasă, dar nu suntem toţi aşa. Ne place să fim băgaţi
toţi în aceeaşi oală?
Avem colegi infatuaţi, certaţi cu manierele şi
decenţa, dornici să îşi arate superioritatea (falsă, de altfel),
autosuficienți, punând la punct avocaţi, procuror, justiţiabili, de-a valma,
uitând că sunt doar nişte oameni investiţi cu o autoritate care, ce să vezi, se
va termina cândva. Și care, oricum, nu îi urmeaza în afara sălii de judecată,
precum o umbră.
Avem printre noi colegi care nu salută avocaţii
pentru că „nu se demit” sau nu vor să fie suspectaţi de niscaiva „manevre”.
Avem colegi care transformă hotărârile judecătoreşti
în gazeta de perete cu o singura rubrică „aşa nu”, criticând nu agumentele ci
profesionalismul avocatului sau al procurorului.
Trăim într-o junglă în care, oricum, toată lumea e
cu ochii pe noi, speculând o privire, un sunet. Mă întreb, retoric, ce avem de
câştigat dacă ne bălăcărim unii pe alții toată ziua? Suntem îngropaţi în
dosare, ştiu, dar, să recunoaștem, sunt instanţe unde încă se trăieşte şi se
munceşte lejer.
Sunt parchete în care se prăbuşesc dulapurile cu
dosare în capetele colegilor dar şi locuri unde domneşte pacea și linştea de te
întrebi unde ai nimerit.
Avem, ca popor, un talent unic de a ne uita mereu
peste gard, cu ranchiună, cu dispreţ, în loc să ne vedem de hibele noastre şi
să încercăm să le rezolvăm.
Arătăm mereu cu degetul spre alţii în loc să ne
aşezăm la masă, să discutăm şi să găsim soluţii reale, nu imaginare şi bune
doar pentru presă, menite sa arate ca noi muncim, „Mircea, fă-te că lucrezi”.
Avocaţii nu sunt duşmanii noştri, cum nici noi nu
suntem duşmanii procurorilor. Grefierii nu sunt sclavi pe plantaţie,
justiţiabilii nu sunt nişte numere de dosar, folositoare la bilanţurile care
plac atât de mult unor şefi de instanţe, dornici să facă „mumos” la Capitală și
cam atât, lideri pe hârtie și degrabă degrevați de activitatea de judecată.
Ca să schimbăm ceva ar trebui să începem, totuși, cu
noi. Să fim sinceri, să ne privim în oglindă şi să recunoaştem că avem bube şi
limite, că nu suntem mereu cum ar trebui să fim. Să încetăm să acuzăm şi să
încercăm să îndreptăm.
De-abia apoi să le cerem celorlalţi respect. Pentru
că, nu-i așa, dacă nu putem fi mai buni, măcar să fim politicoşi…
Adriana
STOICESCU
