Azi e Ziua Libertății Presei și e cu resort sentimental. Că n-are cum să fie altfel. Chiar și-acum, după atât de mulți ani de când nu mai lucrez în presă, dacă mă ia cineva repede cu întrebarea „Cum vă numiți”? primul impuls, direct și negândit, e să ridic ușor bărbia, în timp ce întorc privirea spre stânga, și răspund mecanic, aproape cazon: „Dana Buzura – Glasul Maramureșului”. Ca un semn că acolo, în presă, la Glasul Maramureșului, la Graiul Maramureșului ori la Cinemar TV am trăit povestea poveștilor tinereții mele.
Am trăit cu o intensitate de care tinerețea nu era conștientă. Am râs și-am plâns de sute de ori, uneori la vedere, alteori ascuns, pentru că așa se cuvenea.
Documentările erau, adesea, provocări pe lamă de cuțit. La limita de sentimente. În general nu râdeam, că se spărgea firul comunicării, al încrederii. Dar nici scorțoasă nu puteam să fiu. Era un fel de drum invizibil, firesc și cald care se simțea – sau nu – în dialogul cu cel din fața mea. Au fost momente pe care, povestindu-le acum, mă prăbușesc de râs. Și chiar mă mir cum am rezistat. Doar Nancy sau, poate, draga mea Roxana Niță, cu care ne priveam ghiduș fiecare din colțul ei din redacție, ar înțelege felul în care mi se schima chipul atunci când îmi venea să râd. „Iar ți s-au aprins ochii” – zicea Nancy, când vedea că tot râsul se ducea-n privire și rămânea acolo. Țineam râsul în ochi dar dialogul cu oamenii rămânea serios, chiar dacă subiectul era de râsul lumii. Așa m-am abținut când am vorbit cu domnul Gobi care se plimbase cu farfuria zburătoare și era frate vitreg cu Bill Clinton dintr-o altă existență, așa m-am abținut în „Salonul cu artiști și cercetători” de la Spitalul de Psihiatrie din Sighetu Marmației, așa am devenit serioasă când m-am întâlnit cu domnul care știa să vorbească „limba șarpelui”, cu cel care se îndrăgostise de un copac pe care l-a botezat Teo, ori când, din spatele camerei, i-am dirijat pe scormonitorii de gunoi din container care au cântat și-au dansat în mijlocul străzii. Am izbucnit în râs în timpul documentării doar de două ori în zece ani de presă.
Cu plânsul... a fost ceva mai dificil...
Am plâns liberă, amestecată prin mulțime, la înmormântarea soldaților împușcați la Arhive. Mă irita agenda din geantă, doar la gândul că ar trebui să notez ceva. Cum să pui întrebări oamenilor distruși? Lumea era o mare întunecată, care pulsa ca o inimă. Anonimă mă simțeam mai bine. De-acolo, și așa, puteam să iau pulsul momentului. La redacție n-am putut vorbi prea multe, ci am scris fără oprire un fel de reportaj de atmosferă, un fel de interviuri fără personaj, niște răspunsuri grăbite la întrebări nepuse, după ce respirasem sufletul mulțimii aceleia de unde cel mai tare m-au atins lacrimile cameramanilor care curgeau de după cameră. Aveau mâinile ocupate și nu le puteau șterge...
Am plecat într-o parte și am lăsat lacrima să curgă atunci când, unul dintre oamenii necăjiți, locuitor într-o centrală termică dezafectată, căruia îi dădusem cândva 50 lei, a vrut să mi-i înapoieze după vreo doi ani când ne-am reîntâlnit. „Acum am, pot să vi-i dau”.
Din când în când, privesc peste umăr la poveștile acestea ca și cum aș băga degetul în borcanul cu șerbet să mă îndulcesc. Cu parcimonie, ca să nu stric din parfum. Mi le iau, mi le trezesc, de-acolo din lumea aceea prin care-am hălăduit ani la rând, și mi le strâng la piept cu putere. Că s-a întâmplat ca prin ele să treacă atâția oameni, atâtea chipuri și atâta întâmplări, cu atât mai bine. O simt mai bogată. Mă fac mai bogată.
Dana GAGNIUC-BUZURA
.jpg)
.jpg)
