UNITATEA ȘI LUPTA RIVALILOR: AMERICA ȘI EUROPA UNITĂ

 

Relația dintre SUA și UE este astăzi subiect de controverse și îngrijorări. A spune că ea este complicată și complexă este prea puțin. Chiar și în discursul politic intern românesc s-au insinuat pe nesimțite două concepte care deși ar părea că se includ, în realitate se exclud: „pro-european” și „pro-occidental”. Cel dintâi nu este, așa cum ar fi normal, o specie a celui de al doilea, ci, în viziunea creatorilor și utilizatorilor lui, sugerează că așa zișii „pro-occidentali” amenință cu alinierea forțată a Europei colective la exigențele strategice ale celeilalte părți a Occidentului colectiv, respectiv Occidentul transatlantic, adică America ori, mai precis, SUA. Astfel, Statele Unite ale Americii apar ca o amenințare existențială pentru „Statele Unite ale Europei”. În consecință „pro-europenii” ar fi „anti-americani”, iar „pro-americanii” ar fi „anti-europeni”.

Când, la București sau la Sofia, guvernul „pro-european” cade, faptul nu se întâmplă ca urmare a eșecului acestora de a satisface nevoile românilor sau bulgarilor, și nici sub loviturile Rusiei sau Chinei, ci prin lucrarea forțelor aflate în slujba intereselor americane. Dacă la Budapesta, guvernul pro-american cade, de cădere vinovați nu sunt rușii sau chinezii, iar dorințele maghiarilor nu sunt responsabile, ci amestecul Bruxellesului (desigur în numele Berlinului, Parisului sau Varșoviei).

Este doar un paradox aparent acela potrivit căruia criteriul diferențierii între „pro-europeni” și „pro-occidentali” (adică „pro-americani”) este poziția – ideologizată și negativistă, respectiv realistă și pozitivă – față de Rusia. Aceasta deși Rusia nu amenință nici una din amintitele tabere, ci reprezintă cel mai oportun aliat virtual al fiecăreia dintre ele în efortul de a-și găsi un loc onorabil și sigur în contextul ordinii globale emergente.

Ceea ce îi unește, totuși pe „pro-occidentali” este nu rivalitatea cu China, care se manifestă diferit în raport cu UE și SUA, ci credința deșartă că ar mai putea-o domina ori măcar i-ar putea frâna ascensiunea printr-un război de uzură economică și încercuire militară, incluzând sancțiuni economice ilegale și tulburarea lanțurilor sale de aprovizionare maritime; nu spaima de ridicarea Chinei, ci memoria istoriei lor imperiale din care, asemenea tuturor puterilor senile, nu au uitat nimic și nu au învățat nimic.

Această rupere de realitate îi face pe americani să vrea ca în același timp să plece și să rămână în Europa, iar pe europeni să se zbată pentru a scăpa de dominația americană, rămânând, totodată, sub ocrotirea puterii americane. Ceea ce, evident, este imposibil.

NAȘTEREA IMPERIULUI AMERICAN DIN LUPTA CU IMPERIILE EUROPENE

Înainte de a fi state unite, americanii au fost colonii unite ale imperiilor europene, din a căror luptă învingător a ieșit cel britanic. În războiul de independență american (1765-1783) s-a forjat nu numai independența federației americane și identitatea națională / culturală a acesteia, ci și identitatea ei geopolitică. SUA a irupt din lupta împotriva dominației imperiale britanice; de adăugat, dominație pe care totdeauna, în urma tuturor înfrângerilor și cedărilor la care a fost obligat, Guvernul Majestății Sale Britanice a știut să o prelungească prin formule de o perfidă subtilitate, apte a asigura menținerea obedienței strategice chiar și în absența controlului tactic.

Această legătură explică de ce și cum Marea Britanie a insistat și reușit să implice SUA: i. în cele două războaie europene devenite mondiale și prelungite prin Războiul rece; ii. în războiul ei cu Iranul, început prin răsturnarea guvernului Mohammad Mosaddegh, care a declanșat, în conformitate cu principiul dominoului, șirul de conflicte ulterioare, trecând prin revoluția islamică și războiul irakiano-iranian, până la actuala operațiune militară israelo-americană anti-iraniană; iii. în conflictul indo-pakistanez; iv. în războiul cu Rusia din Ucraina etc. Prin urmare, războiul de independență al SUA față de UK continuă și astăzi. El se va termina odată cu retragerea SUA din Europa, și astfel debarasarea agendei strategice americane de ghidajul englez.

După proclamarea independenței, deși sedusă de ideea de a se autodefini și manifesta ca Nou Ierusalim, SUA a fost prinsă inevitabil și de logica realismului politic. Potrivit acestei doctrine, un stat, indiferent de valorile moral-culturale așezate la temelia suprastructurii sale politice, este obligat să facă în așa fel încât puterea sa, respectiv capacitatea de a-și impune altora prioritățile, să nu fie niciodată depășită de puterea unui alt stat sau unei coaliții de state. Dacă siguranța SUA era apărată teoretic de cele două oceane cu care se învecina și care o despărțeau de amenințarea puterilor rivale, confirmarea teoriei de practică avea nevoie ca flota americană să controleze mișcările altor state pe numitele oceane. Atlanticul și Pacificul nu confereau siguranță Americii decât dacă și ele erau sigure pentru America.

Dincolo de aceste oceane se aflau imperiile coloniale europene care impuseseră ordinea lumii. Ca actor al acestei lumi, SUA trebuia să se supună regulilor europene aflate la baza ordinii mondiale. Numai că, națiunea americană emergentă rezultată din întâlnirea energiilor creatoare descătușate de mesianismul protestantismului european, cu resursele naturale uriașe adăpostite de vastul „pământ promis” american, au împins SUA către producerea unei puteri economice incapabilă să trăiască și să evolueze fără piețele de aprovizionare și desfacere blocate de colonialiștii bătrânului continent.

De aici dubla confruntare americano-europeană: cea dintre expansionismul colonial european și nevoia de securitate americană, pe de o parte, și cea dintre expansionismul liberal american și conservatorismul colonial european. Prima a generat doctrina Monroe (după numele Președintelui SUA care a decretat că America latină, deci emisfera vestică, este domeniul exclusiv al puterii americane); cea de a doua, a produs doctrina Mahan (după numele vice-amiralului care, analizând influența puterii maritime asupra istoriei, inclusiv istoria formării imperiilor coloniale, a determinat America să adopte destinul și statutul puterilor maritime).

Această confruntare s-a prelungit și în timpul Războiului rece când rivalitatea vizibilă sovieto-americană a fost dublată de complicitatea ocultă americano-sovietică îndreptată împotriva ordinii mondiale europene de tip colonial (contra căreia, de altfel, se ridicaseră și Germania hitleristă și Italia mussoliniană); Moscova cu alibiul ideologic al eliberării popoarelor de sub jugul exploatării coloniale prin autodeterminare, conexat cu internaționalismul proletar, iar Washingtonul, în oglindă, cu argumentul libertății comerțului mondial și al respectului pentru drepturile omului, desigur, în versiunea lor vechi-testamentară. Decolonizarea a fost calul de bătaie sovietic adăpat din Convenția internațională privind dreptul la autodeterminare al popoarelor, iar Acordul general pentru tarife (taxe vamale) și comerț, marele succes strategicamerican. Ambele au transformat „pacea europeană” în „pace americană”.

TEAMA IMPERIULUI AMERICAN DE IMPERIALISMUL EUROPEAN

În pragul afirmării definitive a SUA ca superputere globală și după aceea (deci de-a lungul întregului secol XX și la începutul secolului XXI), cu ochii pe rivalul european ostenit, din spatele căruia se ridicase amenințător imperiul rus (atât în versiunea sa țaristă, cât și în cea sovietică), strategia Washingtonului excludea orice posibilitate ca o singură putere, indiferent care ar fi fost aceasta, să domine Europa. O asemenea ipoteză ar fi însemnat o concentrare de forțe europeană prea mare pentru a menține balanța globală a puterii înclinată în favoarea SUA. Aceasta ar fi determinat revenirea la vechiul raport de putere transatlantic, conform vechii ordini mondiale de inspirație europeană. Or, SUA nu mai putea accepta statutul puterii de mâna a doua. Și, la începutul secolului XX, fiind în plină ascensiune, nici nu avea de ce să îl accepte.

La data aceea, imperiul emergent care dorea dominarea Europei și ar fi fost și capabil să o obțină, creând astfel o putere continentală capabilă să izoleze, dacă nu chiar să sugrume, puterea maritimă americană, obligând-o a i se subordona, era Germania (fie că vorbim despre cel de al doilea sau cel de al treilea Reich). Așa se explică de ce, spre a evita o izolare impusă, SUA a ieșit din izolarea sa voluntară, și a renunțat la războaiele prin interpuși (după ce a constatat că interpușii nu mai fac față costurilor luptei) optând pentru implicarea nemijlocită și totală în luptă. A făcut-o de partea vechilor imperii rivale europene, întrucât acestea, îmbătrânite și lovite de decadența bunăstării, se aflau pe panta coborâtoare a relevanței lor în raporturile globale de putere, dar și întrucât urmărea ca, în context, să le ofere formal victoria tactică împotriva Germaniei și a aliaților ei ca îndulcitor al înfrângerii strategice survenite sub efectul de recul al celei dintâi.

Într-adevăr, la finele celor două războaie mondiale purtate împotriva Germaniei, Europa s-a trezit împărțită între SUA și Rusia, iar atât aliații vest europeni ai SUA, cât și adversarii ei central-europeni s-au văzut și cu imperiile coloniale pierdute și sub ocupație americană. Consolarea, oferită inteligent de Washington, în folosul său cel puțin tot atât cât și în folosul lor, a fost umbrela de securitate americană, care, chiar dacă i-a făcut și mai dependenți de SUA, le-a permis să nu se mai teamă nu atât de expansionismul rusesc, ci, mult mai important, să coopereze între ei în scopul realizării unei dezvoltări comune, a coeziunii lor economice, sociale și teritoriale, scăpați de concursul național, în loc să se teamă unul de altul și să sărăcească înarmându-se unul împotriva altuia.

TEAMA IMPERIULUI AMERICAN DE BLOCUL EURO-ASIATIC / EURO-RUS

Împărțind Europa într-o zonă de ocupație sovietică (estul) și una de ocupație americană (vestul), SUA s-a asigurat că nimeni nu va controla întregul continent și nici o putere europeană (inclusiv Germania) nu va fi suficient de solidă pentru a-i face concurență. De asemenea, un spațiu euro-sovietic din care Europa occidentală (re)industrializată și urbanizată lipsea nu reprezenta o amenințare pentru superputerea americană în plină înflorire.

Este și motivul pentru care printre primele obiective declarate ale NATO a fost acela de a menține Germania, acum formal „aliată”, la pământ. Să concepi o alianță militară cu gândul de a ține aliatul principal în genunchi este un lucru destul de neobișnuit care spune multe.

Alături de acesta, obiectivul ca Rusia să rămână în afara Europei nu avea relevanță geografică literală (jumătate din Europa era internată în lagărul sovietic), ci înțelesul geopolitic de a nu permite formarea unui bloc euro-asiatic relevant în concursul global al marilor puteri. Apariția acestuia a fost unul dintre coșmarurile strategilor americani.

SUA nu a fost interesată să domine Europa, căci din Europa nu avea ce lua (ea fiind continentul cel mai sărac în resurse naturale), ci să nu o vadă dominată de alții (europeni integrali sau asiatici europenizați), și nici să nu atingă prin ea însăși un nivel de putere care să îi dea posibilitatea de a contesta supremația puterii americane. De aceea, al treilea obiectiv al NATO a fost menținerea Americii în jocul strategic european, cu câștigul de a avea un drept de supraveghere a politicii externe și de apărare a statelor ocupate membre, compensat prin angajamentul de a le apăra împotriva unui atac din sursă terță; atac ce nu avea să se producă vreodată (mai degrabă din lipsă de interes decât de teamă).

Căderea Zidului de la Berlin, reunificarea germană, autodizolvarea blocului sovietic, sabordarea URSS și sfârșitul ordinii mondiale bipolare concepute, de fapt, de SUA, ca o „pace rece” impusă fostului aliat sovietic, mai slab, din războiul cu Germania, a lăsat America, precum avertizase Mihail Gorbaciov, fără un inamic global pe măsură, dar a redeschis posibilitatea formării blocului euro-asiatic care strica și somnul și apetitul Washingtonului.

Spre a scăpa de coșmarul amintit, SUA a împins UE, deja bulversată de dezastroasa administrare a diversiunii Covid 19,în războiul cu Rusia din Ucraina. Astfel, Casa Albă a încercat să omoare două muște cu o singură lovitură: să sleiască tentația Rusiei de a-și promova agenda geopolitică europeană prin mijloace militare și să castreze UE, lipsind-o astfel de orice relevanță strategică și de orice argument care să îi susțină aspirația la un statut de putere globală.

Încununarea acestei strategii trebuia să fie „Pacea de la Anchorage”; o altă Yaltă prin care, de astă dată, SUA nu numai că îi lăsa la dispoziție unei Rusii post imperiale, mult diminuate în comparație cu imperiul sovietic din 1945 și fără perspectivele evoluției de atunci, o jumătate de Europă – și anume Europa danubiană, contând pe faptul că acum rușii nu au nici puterea nici interesul de a o ocupa militar, dar împuternicind-o, pe de altă parte, cu o eventuală misiune de menținere a păcii în cealaltă jumătate – Europa renană, lăsată fără umbrela de protecție securitară americană.

ADIO, DAR RĂMÂN CU TINE!

Ceea ce a produs o schimbare esențială în lista priorităților strategice ale imperiului american, nu este atât rezolvarea contenciosului său cu imperialismul european, prin emascularea acestuia și realizarea unui echilibru regional între Rusia post-imperială (deopotrivă sovietică și țaristă) și o UE eșuată (deocamdată) în încercarea de a transforma Europa-piață în Europa-putere, cât evoluțiile din restul lumii. Dacă în secolul XX și începutul secolului XXI, rivalii SUA se găseau în Europa și toate energiile americane se concentrau pentru a câștiga concursul cu aceștia, acum marile rivalități sunt domiciliate în Asia; și este vorba, în special de China.

După ce s-a luptat cu, dar s-a și folosit de Europa pentru a evita concentrarea unei puteri rivale europene sau euro-asiatice, SUA se simte acum prinsă într-o capcană europeană din care vrea să iasă cât mai repede. După ce a atras Europa (mai exact UE) într-un conflict major cu Rusia, acum SUA constată că această Europă păcălită nu o mai lasă să facă pacea separată cu Rusia de care are nevoie atât pentru a-și deplasa puterile tot mai sleite pe fronturi noi cu adevărat importante, precum și pentru a opri consolidarea alianțelor fostului său super-concurent rus cu noii săi super-rivali strategici non europeni.

Conflictul SUA cu Rusia a împins-o pe aceasta din urmă în parteneriatul „fără limite” cu China, generând un bloc euro-asiatic mai periculos decât cel întins de la Lisabona la Vladivostok, pe care strategii americani l-au combătut. Escaladarea acestui conflict va consolida antanta ruso-chineză și o va putea extinde prin integrarea Turciei, Pakistanului și chiar a Arabiei Saudite și Egiptului, foști aliați ai Americii, având Iranul (fostul imperiu persan) ca placă turnantă. Or, trași în viesparul ucrainean de SUA, acum europenii (UE) nu vor să lase SUA a se extrage singură din viespar, chiar dacă asta ar putea însemna retragerea ocupantului american din Europa și ieșirea Europei de sub ocupația americană.

În ceea ce o privește, SUA nu mai are nici un interes să continue ocupația Europei, fără un inamic puternic pe frontul răsăritean (Rusia nu mai este rivalul sau inamicul „legitim” al Americii, nici la scară europeană nici la scară globală), suportând costurile securității nevolnicilor săi foști învinși transformați convenabil în aliați, pe când energiile sale sunt necesare în altă parte. Dacă NATO s-a născut ca alianță militară, pentru a deveni apoi alianță militar-politică și a ajunge alianță politico-militară (a se observa permanenta schimbare de accent de la militar către politic), acum Washingtonul o dorește, desigur, ca alianță politică pură și simplă. Aceasta îi va permite să se dezangajeze față de europeni în ceea ce privește apărarea lor militară, evitând implicarea într-un alt război în și pentru Europa, dar cu păstrarea dreptului de supraveghere și orientare a politicilor lor de apărare și securitate.

La prima vedere, o asemenea abordare ar veni în întâmpinarea dorinței puterilor continentale europene de a scăpa de sub ocupația americană și de a se emancipa de sub tutela strategică a SUA. Numai că, europenii, în timp ce denunță „amenințarea” reprezentată de agenda geopolitică americană pentru securitatea lor și acuză costurile ocupației (acolo unde sunt trupe americane este și influență politică și economică americană), cad în melancolie de îndată ce se pune în termeni reali problema ca America să își reducă prezența în Europa, deopotrivă cantitativ și calitativ.

UE cu puterile ce o controlează în prezent doresc autonomie strategică și transformarea din putere soft (putere economică) în putere hard (putere militară) cu agendă geopolitică proprie, dar și garanții de securitate ferme americane. De unde până acum UE plătea orchestra iar SUA comanda repertoriul, acum ar visa o schimbare a rolului în considerarea căreia ea să decidă ce se cântă, iar contribuabilul american să suporte salariile lăutarilor.

Este evident că SUA nu poate și nu vrea să accepte așa ceva; nu poate să vrea să accepte așa ceva. Irelevanța strategică la care atât din vina ei, cât și sub efectul politicilor americane, a ajuns UE, o face irelevantă pentru SUA atât ca rival cât și ca aliat. Singura grijă a Washingtonului este ca această situație să nu se schimbe.

Prin urmare SUA este gata să plece, dar… nu chiar așa (sic!), ci lăsând în urmă „pământ pârjolit” sau măcar „un picior în ușă”. O poziție simetrică celei europene care cere americanilor să se ducă acasă, dar nu chiar de tot; ci să mai rămână puțin. Unii spun „adio, dar rămân cu tine!”, iar alții le cer acestora „să plece… stând” (sic!). O adevărată unitate și luptă a contrariilor euro-americane.

CE-I DE FĂCUT?

În afara sabotării eforturilor de pace ale administrației Trump în Ucraina, europenii sunt acuzați pentru refuzul de a sprijini operațiunea militară a Președintelui Trump în Iran. Cu alte cuvinte, acolo unde SUA vrea pace, UE vrea război, iar acolo unde SUA vrea război, UE vrea (să fie lăsată în) pace. Aceasta nu mai este alianță, spun tot mai mulți observatori, dintre care nu puțini sunt înclinați să pună situația pe seama nepotrivirilor de caracter între liderii de pe cele două maluri ale Atlanticului. Nu ar fi vorba, deci, de un conflict de interese, ci de unul de personalitate, care s-ar putea rezolva de la sine după schimbarea gărzilor în siajul viitoarelor alegeri.

Astfel de concluzii sunt pe cât de superficiale, pe atât de eronate.

Putem discuta în ce măsură politicile Președintelui Trump sunt adecvate sau inadecvate pentru atingerea țintelor pe care și le-a fixat, dar cu certitudine identificarea țintelor își are rădăcinile în interesele SUA ca superputere rămasă fără mijloacele de altădată necesare spre a-și menține supremația globală și care caută să își succeadă sieși, impunând o pace americană după pacea americană, în luptă cu o ordine emergentă ce se întemeiază pe puterile Asiei. Orice administrație va veni după cea actuală, politica Americii va rămâne aceeași, probabil cu ceva diferențe de accent, nuanțe și stil; și ea nu va fi mai mult decât cea actuală pe placul protagoniștilor UE.

În același timp, europenii, obligați să aleagă între SUA și China, au toate motivele să se alăture puterii în ascensiune, iar nu puterii în cădere. Astăzi este mai util pentru europeni să piardă un război alături de China, decât să îl câștige alături de SUA. Cu China, la capătul războiului, se poate câștiga pacea; cu SUA doar se prelungește războiul, eventualele armistiții de fapt fiind doar punți infinite între un război și altul.

Pentru a putea formula în concret asemenea opțiuni, UE trebuie, însă, să își creeze relevanța strategică, întrucât ea are nevoie nu să schimbe un tutore cu altul trecând din remorca americană în cea chineză, ci să schimbe ocupația cu libertatea și vasalitatea cu parteneriatul. Iar dacă asta dorește, parteneriatul strategic cu China, în condițiile în care totul pleacă și de la precaritatea resurselor / mijloacelor de care UE poate dispune, presupune refondarea acesteia ca putere soft, asemenea celei chineze, astfel încât concordanței sau coincidenței de interese să îi corespundă și o concordanță sau coincidență de principii geopolitice.

Un asemenea drum și un asemenea demers nu pot fi cele ale SUA. UE are nevoie de integrare multinațională pentru ca astfel să își consolideze puterea proprie pe un front transnațional extins, în condiții de autonomie strategică deplină, în timp ce SUA are nevoie de un recul care să îi permită apoi reintrarea în jocul global la paritate cu puteri globale reabilitate și emergente. UE trebuie să construiască un parteneriat strategic cu China, eventual mai coerent și mai durabil decât cel sino-rus, în timp ce SUA are de organizat concursul cu rivalul chinez în condițiile coexistenței pașnice cu acesta sub auspiciile unei ordini multipolare.

Pentru puterea maritimă americană, blocarea lanțurilor de aprovizionare cu energie ale Chinei prin controlul asupra punctelor strategice de trecere (canalul Panama și Marea Caraibelor, strâmtoarea Hormuz, strâmtoarea Malacca, strâmtoarea Bab el Mandeb, strâmtoarea Taiwan etc.) este esențială. Pentru bunăstarea UE, ca putere continentală, fluiditatea și securitatea deplasărilor pe noul „Drum al Mătăsii” este indispensabilă. Pentru UE arhitectura de securitate în Marea Neagră este de maximă importanță. Pentru SUA contează prioritar modelul de securitate din Marea Chinei de Sud.

În dinamica unui asemenea context și cu asemenea finalități, SUA are nevoie de o nouă alianță cu Rusia, de care și aceasta poate fi interesată (Anchorage stă mărturie), în timp ce UE nu (mai) poate trece de o simplă normalizare a relațiilor cu vecinul rus.

Or, când congruența intereselor strategice lipsește, bazele parteneriatelor strategice pier. Nu lideri cu comportamente adolescentine sau, mai degrabă, cu atitudini frivole care devoalează un stadiu avansat de senilizare, explică riftul transatlantic, ci mișcarea istoriei care probează că alianțele nu sunt eterne și că ele nu rezistă dincolo de momentul segregării intereselor altădată hibride.

Lucrul nu înseamnă trecerea de la alianța transatlantică la conflict și demolarea sinergiilor euro-americane. Originile culturale comune ale UE și SUA vor fi chemate să constituie solul din care vor rodi constant semințele comunicării, consultării, concertării și cooperării, dar într-un cadru global nou, în care europenii și americanii vor putea rămâne în armonie numai întrucât se vor delimita precis.

Vremurile în care America putea și trebuia să fie un actor european au trecut. A fost bine cu America în Europa; acum nu mai este sau nu mai poate fi așa. Și nu din cauza SUA sau UE, ci din cauza Chinei și a altor puteri din același aluat.

SUA nu mai pot domina lumea dominând Europa sau emasculând UE. Europa nu mai are viitor în lume rămânând un protectorat al Americii. Măreția viitoare a SUA depinde nu de capacitatea sa de a domina, ci de aceea de a se asocia cu celelalte centre principale de iradiere politică ale lumii. Măreția viitoare a Europei va depinde nu de protecția asigurată de alții, ci de abilitatea de a-și găsi puterea pentru a se autoproteja realizând asocierea internă a propriilor ei națiuni pentru a juca cu succes rolul unuia dintre aceste principale centre. Cu cât mai repede vor înțelege aceasta liderii Americii și ai Europei, cu atât mai bine va fi pentru ele și pentru toată lumea.

Cu referire la România, poziția ei geografică eternă și deficitul ei trecător (sper) de putere o obligă, în contextul actual, la opțiunea „pro-românească”, ceea ce, în esență ar însemna să revină la o politică multi-vectorială cu alianțe regionale și balans între superactorii globali. Despre asta vom vorbi, însă, cu altă ocazie.

Autor: Adrian Severin
Sursa: Correct News

Adrian Severin: Când vechea ordine a murit și noua ordine nu s-a născut încă

 Odiseea alegerilor prezidențiale din România nu este întâmplătoare. România se află chiar pe linia de fractură dintre o lume occidentală, ea însăși divizată între Europa și America, precum și între Europa occidentală și cea centrală, ca și între Europa de nord și cea de sud, pe de o parte, și lumea orientală, formată, în mare, din Eur-Asia și Sudul colectiv, pe de altă parte; cel care controlează România deține un atu, fie în ofensivă fie în defensivă, de jucat în ciocnirea acestui Occident cu acest Orient, având ca miză calibrarea ordinii globale.

Chiar dacă pentru noua strategie de politică externă a SUA, linia Carpaților, Marea Neagră și Gurile Dunării nu mai prezintă importanța de altădată (respectiv din timpul ordinii mondiale post-bipolare) în comparație cu cea a marelui arc de cerc indo-pacific menit a frâna ascensiunea Chinei, ajunsă a fi principalul rival strategic al Americii, către statutul de superputere globală, Washingtonul nu dorește ca locul eliberat de el să fie ocupat de oricine; mai ales nu de una dintre puterile vest-europene, tradițional americano-sceptică (precum Franța), a cărei ofertă geo-politică sau geo-economică, în contextul mondial actual, în orice caz nu poate rivaliza cu aceea pe care Rusia are, cel puțin, potențialul de a o formula, promițând ca măcar să nu facă, dacă nu să facă sau să dea ceva.

Iată de ce lupta electorală a românilor este doar o butaforie ascunzând confruntarea giganților globali. Ea va rămâne indecisă atât timp cât confruntarea acestora nu se tranșează. Ca și Ucraina și Republica Moldova, România (inclusiv din cauza miopiei poporului și trădării liderilor) devine o țară a nimănui între liniile de front occidental și euro-asiatic; locul unde se trăiește cel mai greu și se moare cel mai ușor. Aceasta cu atât mai mult cu cât pe frontul occidental se încrucișează interesele strategice americane cu cele europene, tot mai divergente.

Românii nu au nici cea mai mică șansă de a ieși cu fața curată din această capcană dacă nu vor înțelege marele joc global în cadrul căruia agitația lor este doar un episod periferic pe scena lumii, implicând exclusiv interpretarea unor figuranți globali adesea grotești.

ARTA DIALOGULUI

După ce „criza falsei pandemii Covid 19” a testat capacitatea popoarelor ca, sub efectul fricii induse cu mijloacele comunicării de masă, să renunțe la libertate, precum și potențialul puterii politice de a limita drepturile civile fără a suferi consecința revoltei populare, pentru ca apoi „războiul din Ucraina” să împartă omenirea într-o minoritate colectivă occidentală cu pretenții de dominare în numele unei false superiorități morale, și o majoritate globală care refuză să mai accepte dominația invocând chiar preceptele moralei predicate de cea dintâi, relativa victorie repurtată în SUA, țara vechiului „jandarm global” de către adepții realismului național împotriva globaliștilor revoluționari promotori ai internaționalismului neo-bolșevic, a condus către o schimbare de paradigmă în acțiunea externă americană, respectiv către redescoperirea utilității dialogului.

Chiar în aceste zile Președintele SUA, Donald Trump, dar și vicepreședintele Vance sau secretarul de stat Rubio, precum și trimișii lor speciali au făcut turnee în Orientul Mijlociu, în calitate de lideri ai Americii, iar nu de conducători ai lumii. În Arabia Saudită s-au întâlnit delegațiile SUA și Rusiei. Tot acolo, s-a purtat un dialog discret între americani și rebelii houthi din Yemen, prin care Washingtonul a încercat să asigure traficul liniștit al navelor sale comerciale prin Marea Roșie, fără să mai impună măsuri de protecție în favoarea protejatului său israelian. Cu sprijinul Omanului, au început discuții între SUA și Iran menite să rezolve tensiunile dintre acestea, în special cu privire la programul nuclear iranian; simultan, Casa Albă a refuzat sprijinul cerut de premierul israelian Benjamin Netanyahu, de a tăia cu sabia nodul iranian. Qatarul a fost și va rămâne un loc al dialogului inter-sirian. China și America încearcă să încurajeze Pakistanul și India a-și soluționa disputele teritoriale prin dialog. Turcia găzduiește negocieri directe ruso-ucrainene, Președintele Trump anunțând că este dispus să se alăture personal dialogului la momentul potrivit.     

Într-o lume în care dreptul internațional și instituțiile internaționale sunt în criză, dialogul este important, căci criza acestora este criza ordinii internaționale și este preferabil să ajungem la o nouă ordine pe baza unui proiect negociat și convenit, decât trecând printr-un război care să facă inevitabil ceea ce azi ne pare inacceptabil. Din păcate, trăim paradoxul conform căruia, deși criza cere o nouă ordine iar noua ordine cere dialogul, dialogul este tot mai greu de purtat. De ce? Pentru că mulți dintre creatorii și / sau beneficiarii vechii ordini (numită pax americana) resping dialogul și sabotează orice proiect alternativ în speranța că astfel aceasta va putea fi perpetuată.

Paradoxul ultimelor zile este acela că protagoniștii UE (principalul fiind Franța) sau vechi aliați ai SUA din afara UE (principalul fiind Marea Britanie) au devenit mai americani decât americanii și vor să perpetueze ordinea globală americană chiar și după ce administrația americană a ajuns la concluzia că ea și-a atins limitele istoriei și a decis să renunțe la reclamarea privilegiilor aferente funcției de jandarm al acesteia. Irelevanța strategică la care UE a ajuns de îndată ce a decis să se alinieze servil la rigorile agresivității geopolitice americane, se dorește acum a fi depășită prin ocuparea locului rămas liber odată cu terminarea ocupației americane a Europei. De aceea, alt paradox, în timp ce se plânge că a fost exclusă de la negocierile de pace purtate de SUA cu Rusia, UE se plânge că aceste negocieri au loc și face tot ceea ce îi stă în putere pentru a le sabota, refuzând dialogul.

DEZORDINEA MONDIALĂ

Întrucât vechea ordine (cu bunele și cu relele ei) a murit, mediul în care trăim este cel al dezordinii internaționale. Dezordinea înseamnă război și nu este de mirare că în vremea războiului vorbim mai mult despre cum să provocăm sau purtăm războaie decât despre cum să construim pacea. Când vechea ordine a murit iar cea nouă nu s-a născut încă este vremea monștrilor, adică vremea urii, a excluderii și a morții.

Harta conflictelor care își continuă desfășurarea în anul 2025 vorbește de la sine; de la vest la est și de la nord la sud putem identifica: i. războiul drogurilor din Mexic și Columbia; ii. războaiele post-coloniale din Sahel, Africa de vest și regiunea Marilor Lacuri africane; iii. războiul civil din Sudanul de sud; iv. războiul Occidentului euro-atlantic cu Rusia euro-asiatică din Ucraina; v. războiul sionisto-palestinian din Gaza, Liban și Siria; vi. războiul rece din Golful Persic care implică în primul rând Iranul, dar și Irakul, cu extensie până în Yemen; vii. conflictul teritorial / geopolitic din Kashmir între Pakistan și India; viii. războiul civil din Myanmar. Lor li se adaugă războiul economic dintre SUA și China, ca și cel dintre SUA și Iran.

Există perspectiva ca aceste conflicte să evolueze în perioada următoare, și nu în direcția rezolvării lor. În ultimă instanță toate își au originea în criza sau decesul vechii ordini mondiale, în epuizarea superputerii globale care a ținut pentru o vreme înghețată revolta împotriva unipolarismului, neoimperialismului și neocolonialismului, împreună cu refuzul de până acum al acestei superputeri senilizate, precum și afectate de decadența și de șovinismul bunăstării, de a intra în dialogul global necesar edificării unei noi ordini mondiale multipolare, inclusive, solidariste, simetrice și dezideologizate, în care concursul intereselor să fie înlocuit cu solidaritatea intereselor, dreptul forței să fie înlocuit de forța dreptului, iluziei securității individuale să îi ia locul realitatea caracterului indivizibil al securității care impune solidaritatea internațională ca unică formă inteligentă de egoism național și căutarea păcii nu prin acumularea puterii militare ci prin multiplicarea mijloacelor apte a oferi tuturor securitatea colectivă, inclusiv recurgând la mecanismele securității cooperative.

Dacă regulile de bază ale unui dialog autentic sunt acelea a existenței a cel puțin două persoane și a bunei credințe care să le caracterizeze pe amândouă, în cazul de față dialogul mai cere abandonarea refuzului de a recunoaște realitatea încheierii unui ciclu istoric așezat sub dominația civilizației euro-atlantice și debarasarea de frica schimbării (este vorba despre schimbarea modelului ordinii bazată pe ideea păcii prin forță cu modelul ordinii bazată pe echilibrul dezvoltării obținut prin promovarea proiectelor comune circumscrise de solidaritatea intereselor dinamice). Va accepta președintele Donald Trump aceste reguli? Îi va permite puterea oligarhică ocultă constituită în stat american subteran să aplice asemenea reguli? Practica va fi criteriul adevărului.

EMERGENȚA GRADUALĂ A NOII ORDINI MONDIALE ÎN SECOLUL ASIEI

În această lume, deasupra căreia zboară ulii războiului și corbii morții, speranța vine din emergența structurilor noii ordini globale ale cărei trăsături principale le-am schițat mai înainte. Asemenea structuri sunt BRICS+, Organizația de Cooperare de la Shanghai, Inițiativa chineză a „Drumului și Centurii” (de fapt un proiect de anvergură istorică și de interes global) și altele asemenea care, neîntâmplător, își au originea și domiciliul principal în Asia (sau Eur-Asia). Aceasta confirmă faptul că omenirea trăiește în prezent în „Secolul Asiei”.

După câteva secole europene și un secol american, secole în care epicentrul ordinii mondiale s-a aflat pe rând în Europa și SUA, acestea definind regulile raporturilor internaționale în conformitate cu valorile specifice culturii lor și cu interesele lor geopolitice și geoeconomice, a sosit timpul Asiei, adică al statelor asiatice, să ofere modelele ei culturale și civilizaționale pentru asigurarea păcii la nivel global (pacea înseamnă ordine) de o manieră care să răspundă pozitiv și aspirațiilor lor legitime la securitate, prosperitate și demnitate.

Argumentele care legitimează teza „Secolului Asiei” sunt multiple și irefutabile. Este vorba despre: resurse naturale incomparabil mai mari decât cele de care dispune spațiul euro-atlantic (în special statele UE); resurse demografice; amploare teritorială; resurse culturale și educaționale; capacități de cercetare și inovare, atât actuale cât și, mai ales, potențiale; aport la produsul intern brut global; spirit de sacrificiu și coerență spirituală; răbdare istorică; fermitate strategică și adaptabilitate tactică superioare; nu în ultimul rând, potențial militar.

Paradigma ordinii multipolare asiatice exclude alianțele fixe de tip euro-atlantic, formate pe baza unității, unicității și permanenței „valorilor” caracteristice pentru un anumit mod de organizare a societății, alianțe în opoziție cu cele marcate de alte ideologii și ghidate de nevoia superiorității absolute în raport cu ceilalți, pentru a le înlocui prin parteneriate bilaterale sau multilaterale cu geometrie variabilă, constituite pe proiect, în funcție de interesele concrete ale momentului, definite în funcție de variabila geografică și de nevoia menținerii echilibrelor de putere. Dacă logica neoliberalismului euro-atlantic a transferat capitalului unele din prerogativele statului, ceea ce, pe de o parte, a condus la apariția unor actori politici parastatali, iar, pe de altă parte, a permis capitalului abia pus în slujba cetățeanului de către statul național, să se refugieze, să fuzioneze și să acționeze în afara controlului acestuia ca putere suprastatală ocultă eliberată de orice control social, tradițiile aristocratice ale lumii asiatice recurg la instrumentele suveranității iliberale puse la dispoziția unor elite naționale de merit, pentru a disciplina corporatismul global și a-i impune alinierea la agenda unor puteri politice consolidate prin federalizare la nivel regional. Loialitățile eterne față de aliatul cel mai puternic fac, astfel, locul loialității față de interesele propriei națiuni, definite, însă, în contextul securității globale considerată ca fiind indivizibilă, dezvoltată prin cooperare și garantată prin simetria centrelor de coagulare a puterii. Semnele unor asemenea tendințe sunt evidente.

PLURALISMUL ASIATIC – ATUURI ȘI VULNERABILITĂȚI

Când se vorbește despre „Secolul Asiei” gândul merge la China. Fără îndoială, China este principala sau poate chiar singura superputere globală emergentă. De aceea ea a fost identificată ca principal rival strategic al SUA, superputerea globală decadentă.

China nu este, însă, singura putere asiatică relevantă la nivel regional și global. Nu putem exclude din listă India, Japonia, Turcia (aflată în căutarea autonomiei strategice în raport cu Occidentul euro-atlantic sub inspirația unei viziuni neo-otomane), complexul statelor Asiei de Sud-Est sau al celor arabe din Golf, tot mai legate prin interese strategice convergente. Acestora trebuie să li se adauge Iranul. Poate tocmai de aceea, după China sau alături de China, Iranul reprezintă ținta predilectă a strategiei americane numite „a păcii prin forță” și a „ordinii internaționale bazate pe reguli” (reguli stabilite unilateral, iar nu consensual, așa cum este dreptul internațional).

Asia beneficiază și de o resursă istorică de experiență globală prin aceea că ea este spațiul în care s-au născut primele imperii ale istoriei, care a cunoscut globalizarea înaintea globalizării; o globalizare care încă nu se confunda cu americanizarea. În afara imperiilor complet dispărute, care au lăsat, totuși, urme în tradițiile culturale ale popoarelor și statelor asiatice contemporane, aici pot fi identificați și succesorii încă vii ai unor puteri universaliste, atât sub aspect cultural cât și politic, precum China, Turcia și Iranul.

Lor trebuie să le alăturăm și Rusia, care este un fost imperiu euro-asiatic având un teritoriu imens în Asia, în afara celui european. Chiar dacă sub aspect cultural mai mult europeană, Rusia a fost împinsă de o greșită strategice a Occidentului colectiv Euro-Atlantic, către a-și adopta o identitate geostrategică asiatică. Aceasta este unul dintre consecințele istorice ale războiului din Ucraina. Rămâne de văzut dacă partajul inevitabil al Ucrainei va face ca Rusia să redevină un imperiu, așa cum se tem SUA și aliații săi din NATO, sau o va obliga să rămână doar o putere regională la porțile Europei, așa cum își doresc SUA, NATO și UE. Este, însă, previzibil că, acest partaj, încă la nivelul faptului neconsacrat în drept, a deschis deja calea Rusiei către un statut post-sovietic de actor global de prim rang. Chiar dacă asta nu înseamnă revenirea ei la poziția URSS, prin „efectul ucrainean” ea va fi un centru de putere globală de care nimeni nu va putea face abstracție, la paritate cu alte asemenea centre, într-un sistem de multipolarism simetric; un centru nu numai real, ci și necesar pentru a garanta pacea lumii prin echilibrul puterilor.

Parteneriatul strategic fără margini între Rusia și China constituie nu doar o concentrare de putere imensă, care poate contrabalansa cu succes puterea Occidentului euro-atlantic, altminteri tot mai obosit, tot mai sărac (inclusiv în plan moral, iar nu doar material), tot mai rupt de realitate în narcisismul său dogmatic și tot mai dezbinat, dar și un centru de iradiere prin raportare la care toate puterile asiatice ar trebui să proiecteze modelul de ordine pe care să îl propună lumii și pivotul în jurul căruia statele asiatice să își realizeze coeziunea economică, socială și teritorială.

Riscul ratării oportunităților obiective oferite de „Secolul Asiei” este unul de natură subiectivă și el constă în transformarea diversității culturale a lumii asiatice în criteriu al dezbinării și adversității lor. Vechile imperii euro-atlantice au dominat popoarele asiatice folosind strategia „dezbină și stăpânește”. Ar fi o tragedie nu numai pentru aceste popoare, ci pentru întreaga omenire, ca acum, când fostele puteri globale dominante își pierd din vigoare și din capacitatea de a stăpâni lumea, chiar actorii principali ai actualului secol să își submineze propria putere prin dezbinare și să se ofere astfel, din propria vină, dominației foștilor stăpâni.

Stabilitatea și coerența Asiei depind enorm de stabilitatea Orientului islamic și de emergența unei democrații musulmane.

Folosirea cuvântului „democrație”, în acest context, nu trebuie să ne înșele. Demosul nu va conduce, ci va fi beneficiarul unui regim dedicat lui; nu conducerea de către popor (sistem eșuat în Europa și SUA pentru a face locul oligarhiei), cu răspunderea elitelor față de popor, ci conducerea pentru popor, cu răspunderea elitelor pentru popor. Democrația musulmană va avea trăsăturile unui „aristocratism liberal”, diferit de democrația creștină europeană, dar conform cu tradițiile spațiului arabo-musulman și dezvoltată organic din ele.

În acest sens, esențială ar fi constituirea unui triunghi geopolitic format din Iran, Turcia și Arabia Saudită. El ar putea constitui baza pe care ar renaște civilizația islamului clasic; cel care în Europa a creat conceptul conviețuirii inter-culturale pașnice – „convivencia” – și a adus lumina rațiunii și științei în spațiul exclusivismului catolic, pavând drumul iluminismului european. Probabil că aceasta ar fi premisa optimă care să asigure fezabilitatea, justețea și durabilitatea „concilierii abrahamice”, codificate în tratatele cu același nume, de astă dată concepute de părțile direct interesate, iar nu de superputerile euro-atlantice, și apte a concilia nevoia de securitate a Israelului, ca națiune civică având statut de putere eminamente regională, cu cea de securitate a vecinilor lui imediați sau apropiați.

BINOMUL CHINO-RUS ȘI EFECTELE SALE

Ascensiunea Chinei la rangul de putere globală de prim rang și garanțiile ruso-chineze pentru păstrarea status quo-ului regional și respectarea înțelegerilor dintre diverșii actori locali și regionali constituie importante atuuri pentru evoluții pozitive în Orientul Mijlociu și Asia de Sud; atuuri care trebuie valorificate. Existența tandemului sino-rus permite redefinirea intereselor naționale ale actorilor asiatici într-un context strategic nou, ceea ce poate trece pe un plan secundar, dacă nu chiar stinge, dispute locale și regionale vechi, cronicizate de-a lungul anilor. Valoarea acestui atu crește cu atât mai mult cu cât presiunea americană în Orientul Mijlociu extins și Asia Centrală scade, pe măsură de ce Washingtonul își reorientează prezența către spațiul indo-pacific.

În acest context poate fi avută în vedere o posibilă schimbare a datelor relației cu Israelul și a impactului acestuia asupra evoluțiilor la nivel regional. Nu știm câtă vreme politicile războinice extremiste ale actualului guvern Netanyahu mai pot fi prelungite, dar este mai mult decât probabil că insistența în practicarea lor va determina reducerea sprijinului SUA pentru ele. Altminteri, SUA riscă să devină prizonier al agendei geopolitice israeliene, după ce Israelul fusese alter egoul și prizonierul său în Orientul Mijlociu; ceea ce Washingtonul nu poate accepta și nici nu își poate permite să accepte. Pe cale de consecință, Israelul va trebui să admită a fi un jucător regional printre ceilalți jucători regionali, abandonând atât rolul de prepus al Americii în Orientul Mijlociu Extins, cât și practica americană a promovării agendei sale geopolitice preponderent prin recurgere la forță militară.

Implicarea Rusiei împreună cu China, inclusiv în cadrul BRICS și al Organizației de Cooperare de la Shanghai, îi oferă noi oportunități, dar îi atribuie și noi responsabilități. Acestea fac necesară o cât mai rapidă terminare a războiului din Ucraina. Întrucât condițiile unei păci durabile nu sunt create, inclusiv din cauza rolului destructiv jucat de UE, cel mai probabil va trebui acceptată formula „armistițiului coreean” (fără limite în timp), dublată de înghețarea perspectivelor intrării Ucrainei în NATO și chiar în UE, precum și de reactualizarea vechii convenții privind echilibrul armelor convenționale în Europa, elaborată sub egida OSCE.

Pe fondul acestor observații pot fi consemnate în spațiul asiatic două evenimente pozitive și două negative. Cele pozitive sunt: normalizarea raporturilor Iranului cu statele arabe din Golf (Emiratele Arabe Unite și Arabia Saudită), pe de o parte, și începutul de normalizare a raporturilor Chinei cu India, pe de altă parte. Cele negative sunt: schimbarea de regim în Siria prin insurecție armată internă și intervenție externă, iar nu pe calea unor negocieri care să ducă la o reconciliere și liberalizare organică internă – sirianizarea și secularizarea noului regim politic de la Damasc sunt esențiale pentru viitorul Siriei și al păcii medio-orientale, ele apărând ca posibile pe fondul reconcilierii regionale și al reducerii influenței actorilor din afara regiunii;  începutul unui nou conflict armat, amorsat sub steag fals, între India și Pakistan (din fericire oprit repede, dar fără o soluție de lungă durată).

EUROPA ÎNTRE TRUMPISMUL MAGA ȘI MACRONISMUL NEONAPOLEONEAN

Nu poate fi anticipat viitorul ordinii asiatice, de care va depinde și modelul viitoarei ordini globale, fără a lua în considerare noua strategie americană la nivel global. Conștient sau nu, aceasta este influențată de caracterul obiectiv al epuizării resurselor păcii americane, precum și al deplasării intereselor strategice ale SUA către alte regiuni ale lumii decât Europa și Orientul Mijlociu extins.

Sub acest aspect pot fi observate următoarele tendințe: i. retragerea SUA din Europa sau renunțarea la ocupația americană a Europei începută în jumătatea vestică a continentului, la finele celui de al Doilea Război Mondial, și extinsă până la frontiera rusă (aproximativ frontiera păcii de la Brest-Litovsk din 1918) după terminarea Războiului Rece; ii. reluarea acordurilor de la Yalta din 1944, referitoare la pacea în Europa, de astă dată exclusiv între Rusia și SUA, într-o formulă actualizată care va demilitariza Europa danubiană și îi va conferi o relativă autonomie strategică, cu obligația armonizării cu agenda de securitate rusă, pe de o parte, și va lăsa Europa renană în grija tandemului franco-german, pe de altă parte, cu rămânerea Marii Britanii în afara acestor aranjamente, ca factor de ajustare a echilibrului de putere între această Europă și Rusia; iii. reactualizarea doctrinei Monroe, privind monopolul influenței SUA în emisfera vestică, consolidat printr-un drept de acces al SUA la spațiul arctic; iv. liberalizarea concurenței negocierilor (de preferință în format bilateral) cu actorii celorlalte continente (Africa și Asia), purtate (cu precădere) prin mijloace economice (inclusiv politici protecționiste) și comerciale, fără condiții politico-ideologice – „diplomația târguielii fără de principii”.

Această nouă strategie americană, adaptată la recunoașterea faptului că „măreția americană” a rămas actuală numai ca deziderat, va influența și politica UE. Astfel, în condițiile în care raporturile dintre UE și Rusia sunt extrem de deteriorate, iar cele dintre UE și SUA sunt reci, dacă nu chiar încordate, UE va avea de ales: i. între menținerea ideologizării sau dezideologizarea relațiilor internaționale (în prezent ea a rămas singurul partizan al ideologizării care continuă să aplice doctrina neoconservatoare și să refuze realismul politic, dar nu are resurse să rămână pe această poziție pentru multă vreme); ii. între război și pace (nu este vorba numai despre războiul cu Rusia, ci despre o mentalitate generală vizând rezolvarea crizelor sale interne prin transformarea în crize externe și renunțarea la identitatea sa originară de putere soft, pentru a deveni o putere hard), în condițiile în care nu poate aspira la rangul de actor global de prim rang decât ca putere soft; iii. între America și Asia (între SUA și China), alegere în realitate forțată de faptul că la nevoile sale actuale America nu îi poate face o ofertă de nerefuzat, în timp ce puterile asiatice au capacitatea de a veni în întâmpinarea UE și a-i stimula adoptarea unei noi „politici asiatice” rațională și pozitivă.

Nu este vorba de a rupe legătura transatlantică, ci de a stabili prioritatea parteneriatului euro-asiatic în condiții de autonomie strategică europeană. În edificarea armoniei lăuntrice și a păcii mondiale, în acord cu propriile tradiții culturale, care implică și negocierea cu principala putere a ordinii mondiale în retragere, SUA, națiunile asiatice au nevoie de contribuția UE. Deocamdată UE, producând mai multe crize interne decât poate rezolva, se găsește în situația irelevanței strategice. Opțiunea pentru dezideologizare, demilitarizare și dezatlantizare însumate, pentru statutul de putere soft și parteneriatul strategic cu Asia (Turcia, China, Iranul, Arabia Saudită, India) sunt singura șansă a UE de a ieși din criză și a conta în lume mai mult decât ca un muzeu de istorie. Asia trebuie să știe a face din șansa UE propria sa șansă. Atât națiunile asiatice cât și cele membre ale UE trebuie să accepte a se alătura spre a defini împreună o nouă ordine globală; altminteri ordinea asiatică, astăzi emergentă fără contribuție euro-atlantică, va sfârși prin a fi anti euro-atlantică.

EPILOG PROVIZORIU: MANE, TEKEL, FARES / NUMĂRAT, CÂNTĂRIT, ÎMPĂRȚIT

Acestea fiind spuse, să ne întoarcem, doar pentru o clipă, la alegerile din România. Ele nu au fost politice, așa cum mulți români cred, ci geopolitice. Nu am ales între forțe politice românești, ci între puteri străine interesate fie să domine România fie să nu lase România a fi dominată de rivalii lor.

În timp ce mulți votanți comparau calitățile și defectele candidaților de pe buletinul de vot, priviți ca persoane fizice, alegerea era între puterile străine cărora aceștia le erau obedienți. Și asta nu între Rusia și Europa, ci între Europa și America, mai exact între tripleta globalismului neo-marxist franco-germano-britanic și suveranismul Trump-ist american, în funcție de care urma să se stabilească raportarea față de puterile asiatice în ascensiune. Cei care nu s-au sinchisit de ceea ce se întâmplă în lume și nu și-au stabilit alegerea în funcție de aceasta, au împins România pe drumul către destinația exact opusă celei dorite. Ei cred că au învins, dar, în realitate au pierdut în chiar momentul deschiderii sticlelor de șampanie.

Dacă este să ne apărăm suveranitatea în sfera de influență rusească, nu este tot aia să o facem sub umbrela de ploaie americană sau sub cea de soare franceză. Dacă este să fim „cedați”, nu este tot aia când faptul se petrece printr-o licitație trumpistă la prețul cel mai mare, sau prin una macronistă de tipul executării silite, la prețul cel mai mic. Dacă este să mergem spre Asia și să ne integrăm unei noi ordini mondiale de inspirație orientală (ceea ce nu ar însemna decât să urmăm cursul istoriei) nu este tot aia când drumul trece prin Moscova sau prin Beijing, Ankara ori Teheran. De este ca soarta să ne fie decisă în cadrul negocierilor de pace dintre SUA și Rusia, dintre Occidentul colectiv și Orientul colectiv, nu este totuna dacă, în momentul înțelegerii, suntem invitați la masa decidenților sau suntem în meniul de pe masă, dacă  suntem în relații parteneriale cu una dintre părți, cu ambele sau cu nici una, ori dacă în tabăra în care nașterea acordului de pace ne găsește suntem parteneri sau prizonieri, aliați sau vasali.

Acum voturile românilor sunt numărate și validate. Cum, necum, dar sunt numărate și validate, dincolo de frauda care, evident, a fost mare. Acum lucrurile sunt clare. Avem un stat bolnav și un popor bolnav.

Înfrângerea este una; umilința este alta. Prin rezultatele unei farse electorale pe care am acceptat-o prostește, națiunea română a fost umilită de ea însăși. Va trebui să trăim cu asta.

Cum vom reuși să convingem puterile globale emergente, care chiar acum negociază cu SUA de pe poziții de demnitate națională și respect reciproc o nouă ordine globală, că pot menține România pe lista potențialilor parteneri credibili și dezirabili, nu știu. Sper să avem puterea de a face tot ce se poate face și să avem înțelepciunea pentru a distinge între ceea ce se poate și ceea ce nu se poate.

Biblia ne povestește că pe pereții sălii de ospăț a lui Belșațar, regele caldeilor, unde acesta petrecea pe când Cirus, regele perșilor, se afla la porțile Babilonului, degetele unei mâini nevăzute au scris în aramaică, având valorea unei profeții, cuvintele „Mane, tekel, fares” („Mane, mane, tekel, ufarsin”), adică „numărat, cântărit, împărțit”. Prorocul Daniel (cel al cărui mormânt se găsește azi în Iran) le-a tălmăcit în sensul că zilele lui Belșațar sunt numărate (mene), întrucât puterea lui cântărește puțin (techel) și astfel statul său este condamnat să dispară (ufarsin) împărțit între mezi și perși (Daniel, 5, 25). 

Mă tem ca nu cumva, pe pereții sălii de judecată în care Curtea Constituțională a României a dat lovitura de stat din 6 decembrie 2024 și a validat încununarea ei din 18 mai 2025, să nu fi apărut aceleași cuvinte ca un avertisment tragic privind soarta statului național român.

P.S. Prezentul text a fost inspirat de participarea mea, în perioada 17-19 mai 2025, în compania a numeroși demnitari și experți din statele Asiei, Africii și Europei, la cea de a patra ediție a Forumului Dialogului de la Teheran (Teheran Dialogue Forum), dedicat dezbaterilor referitoare la noua ordine mondială.

 

Autor: Adrian Severin

Sursa: https://corect-news.ro/cand-vechea-ordine-a-murit-si-noua-ordine-nu-s-a-nascut-inca/

Adrian Severin: DE CE DECIZIA CCR NU OFERĂ ACOPERIRE LEGALĂ PENTRU CONTINUAREA EXERCITĂRII MANDATULUI PREZIDENȚIAL DE CĂTRE KLAUS WERNER IOHANNIS DUPĂ EXPIRAREA DURATEI DE CINCI ANI A ACESTUIA

În viforul dezbaterilor din ultimele zile cu privire la prelungirea mandatului lui Klaus Werner Iohannis de Președinte al Republicii, unii experți în drept au susținut că nu există alternativă la prelungire întrucât așa a interpretat Constituția CCR, iar interpretările acesteia sunt definitive (deci nesusceptibile de a fi contestate) și general obligatorii.

Unii au adăugat că instanța de contencios constituțional era obligată să ia o asemenea decizie întrucât era evident că, în condițiile anulării alegerilor prezidențiale, până la reluarea acestora mandatul Președintelui Iohannis ar fi expirat.

Alții, au identificat ca unică posibilitate a ieșirii din impas, sesizarea CCR de către unul dintre Președinții Camerelor Parlamentului, în funcție la data expirării mandatului lui KWI, asupra vacantării funcției deținute de acesta, urmând ca după constatarea vacanței de către chiar cei care deciseseră (abuziv) prelungirea mandatului cu pricina, exercițiul acestuia să fie preluat de un interimar (Președintele Senatului). Această formulă suferea de o fractură logică: dacă decizia CCR oferea o bază legală definitivă și care trebuia respectată de toți pentru prelungirea mandatului prezidențial, cum ar fi putut cineva în același timp să o respecte și totuși să acționeze ca și când postul ar fi fost vacant??? Adică nu era vacant în drept, dar era vacant în fapt? Care fapt, căci uzurpatorul era la post, având o așa zisă acoperire legală care îl exonera de orice răspundere juridică pentru infracțiunea comisă?! Și cu buzele unse și cu slănina în pod, nu prea merge.

Împrejurarea că raționamentul “salvator” din urmă, care încearcă să ocolească efectele deciziei CCR în același timp cu afirmarea respectului obligatoriu pentru ea, nu rezistă, să însemne, oare, că decizia cu pricina este infailibilă și rămâne a se aplica?! Câtuși de puțin.

Într-adevăr, interpretările date de CCR Constituției nu pot fi apelate și trebuie respectate. Aceasta cu două condiții cumulative și anume: 1. să fie luate cu respectarea competențelor sale, respectiv a regulilor de procedură aplicabile activității ei; 2. să nu constituie o formă de acoperire sau de valorificare legală a efectelor unei fraude constituționale comisă de ea însăși, din rațiuni politice para constituționale.

În speță, nici una dintre aceste condiții nu este îndeplinită.

1. Astfel, CCR nu are competența de a se autosesiza.

Constituția prevede trei excepții de la această regulă și ele privesc confirmarea rezultatelor alegerilor prezidențiale și ale referendumurilor, precum și a inițiativelor cetățenești. În toate aceste cazuri, implicarea CCR este obligatorie și automată, dar rolul său este limitat la verificarea conformității constituționale a procedurii aplicate, fără ca acesta să includă și cercetarea aplicării respectivei proceduri în fapt. Încălcarea procedurii, adică aplicarea incorectă a procedurii corecte, se constată de către alte autorități (administrative și judecătorești), CCR putând decide infirmarea exercițiului cu pricina numai pe baza deciziilor acestora, luate cu respectarea drepturilor fundamentale ale tuturor părților interesate.

Atunci când este vorba despre constatarea vacanței funcției de Președinte al Republicii, ca premisă pentru declanșarea interimatului în exercitarea continuă a acesteia, CCR nu are dreptul să se autosesizeze. Ea trebuie sesizată de unul dintre Președinții celor două Camere ale Parlamentului, sau de vicepreședintele care în mod oficial îi ține locul.

Or, în speță, CCR, fără a fi fost sesizată cu privire la faptul vacanței funcției prezidențiale, s-a pronunțat referitor la soluționarea ei; iar asta, în plus, chiar înainte ca problema să fie actuală.

Această decizie a fost luată, așadar cu încălcarea competenței CCR și întrucât ea nu poate fi apelată, în vederea anulării, ea trebuie tratată ca fiind inexistentă, pur și simplu, ca izvor de drept.

Pe cale de consecință, dacă o instanță competentă cu aplicarea legii este sesizată în legătură cu faptul că un cetățean, pe nume Klaus Werner Iohannis, caută a exercita prerogativele unei funcții pentru care nu are mandat, ea va putea trece la sancționarea numitului, fără a se împiedica de decizia adoptată de CCR în afara atribuțiilor sale.

Aceasta cu atât mai mult cu cât, pe fond, CCR a oferit o soluție care să înlocuiască interimatul cu prelungirea mandatului Președintelui în funcție, în ciuda faptului că în mod explicit Constituția prevedea că o asemenea prelungire se poate realiza doar prin lege organică și numai în caz de război sau de calamitate.

Or, CCR avea doar competența de a analiza dacă sunt întrunite criteriile constituționale ale vacanței postului, atunci când i s-ar fi cerut asta, iar nu să modifice Constituția sau să adauge la aceasta soluții neavute în mod evident în calcul de legiuitorul constituant.

Dacă mai multe texte ale legii fundamentale ar fi părut a intra în contradicție, CCR era obligată să rezolve motivat conflictul, iar nu să opteze pentru interpretarea literală a unui text, ignorându-l complet și lăsându-l astfel fără aplicare pe celălalt. Încălcarea competenței are loc nu numai prin afirmații, ci și prin omisiuni, prin tăcere.

Susținerea că s-a dorit preîntâmpinarea situației în care expirarea mandatului actualului Președinte înainte ca un altul să fie ales, să lipsească țara de aportul necesar al exercitării funcției prezidențiale, este o inepție. Exercițiul funcției nu se întrerupe niciodată, continuitatea instituțională fiind asigurată prin interimat. Constituția este clară în această privință, ea luând în considerare posibilitatea unei vacanțe personale și reglementând interimatul pentru a asigura continuitatea instituțională. O eventuală pauză se menține în interiorul marjei de eroare (de câteva ore).

2. Pe de altă parte, dezbaterile de până acum au dovedit pe deplin că, substituindu-se instanțelor administrative și judecătorești îndrituite să verifice corectitudinea scrutinului din punct de vedere tehnic, cu respectarea regulilor unui proces echitabil, pe de o parte, și intervenind (pe baza unor alegații nedovedite) pentru anularea alegerilor chiar în timpul desfășurării lor (iar nu după terminarea acestora), pe de altă parte, totul într-un vădit scop politic nelegitim, judecătorii CCR au comis un abuz calificabil, întrucât a afectat înseși principiile de bază ale regimului politic democratic, ca lovitură de stat.

Unul dintre efectele loviturii de stat respective este faptul că, la data expirării mandatului Președintelui Iohannis, nu exista un Președinte nou ales care să preia funcția. (Fapt care, cum am arătat ducea la acoperirea vacanței acesteia prin interimatul asigurat de președintele Senatului.)

Pretenția CCR de a soluționa problema creată de ea printr-o decizie chipurile obligatorie, care pe deasupra, modifică textul constituțional lăsând una dintre prevederile explicite fără aplicare, în favoarea aplicării unei prevederi cu mesaje implicite, este absurdă.

Chiar dacă interpretarea sa ar fi corectă (deși, evident, nu este), nu putem să îi recunoaștem puterea obligatorie normală, atât timp cât caută a valorifica o fraudă constituțională comisă de CCR însăși. Fraus omnia corrumpit (frauda anulează / distruge totul, adică tot ce chiar de ar fi legal are legătură cu ea ca un accesoriu al ei) este un principiu care nu se aplică numai în dreptul privat, ci și în dreptul public.

********

Rămâne așadar să răspundem la întrebarea ce este de făcut în continuare?

Mandatul lui KWI a expirat la data la care s-au împlinit cinci ani de la preluarea sa, adică 21 decembrie 2024, iar el vrea să rămână mai departe în funcție, invocând o decizie abuzivă a CCR.

Această problemă nu se poate rezolva cu mentalitatea pseudo juridică aflată la originea ei. Nu putem reveni în legalitate acceptând ca valabile soluțiile juridice concepute de CCR din rațiuni politice.

CCR a dat o lovitură politică deghizată în raționamente juridice. Această lovitură politică trebuie neutralizată politic. Abia după aceea se va putea reveni pe câmpul dreptului.

CCR a creat o problemă politică (absența unui președinte nou, în momentul în care mandatul președintelui vechi a expirat), după care, fără ca nimeni să i-o fi cerut, a căutat o rezolvare juridică pentru această problemă, încercând să o impună cu argumentul că are monopolul interpretării prevederilor constituționale aplicabile. Aceasta nu este, însă, o ieșire legală, ci una tot politică. A o trata ca fiind juridică, și apoi a căuta o formulă politică pentru a ajunge la o altă soluție juridică este egal cu a merge pe un drum închis.

Impasul are un nume: lovitură de stat. Restabilirea ordinii constituționale cere o contra lovitură.

În plan politic, partidele parlamentare au, cel puțin, obligația de a refuza orice dialog politic cu cel care din 22 decembrie 2024, ora zero, încearcă să exercite un mandat expirat.

În plan juridic formal, potrivit dispozițiilor legii 47/1992, Președinții celor două Camere ale Parlamentului sau cei care le țin locul de drept, trebuie să ceară CCR constatarea vacanței funcției prezidențiale și declanșarea interimatului. Decizia anterioară a CCR pe această temă nu există din punct de vedere juridic.

Parlamentul nu poate prelungi mandatul președintelui decât prin lege organică, în caz de război și calamitate. Nu există și calea prin ignorarea expirării mandatului prezidențial. Dacă Președinții Camerelor s-au înlocuitorii lor de drept nu sesizează CCR, deci nu acționează, mandatul Președintelui nu se prelungește, ci funcția rămâne vacantă, cu afectarea principiului continuității constituționale, iar cei doi președinți devin complici la lovitura de stat.

Suntem în prezența unei lovituri de stat. Instituțiile împuternicite cu aplicarea legii trebuie să acționeze conform atribuțiilor lor. Un președinte căruia i-a expirat mandatul și refuză să accepte acest lucru este un infractor care trebuie tratat ca atare.

CCR NU a oferit suport legal pentru prelungirea mandatului lui Iohannis. Nu putem considera ca obligatorie o decizie a CCR care caută a valorifica frauda CCR.

Problema este acum politică, iar nu juridică. Politica ne-a scos din spațiul dreptului. Tot ea trebuie să ne aducă înapoi. În fața unei acțiuni brutale care se bazează pe dreptul forței, în vederea restabilirii forței dreptului orice mijloace sunt admise.

Autor: Adrian Severin

Adrian Severin: “Este alegerea între pro-români și anti-români”

 

Românii nu sunt împotriva „Europei unite”, ci împotriva hegemonilor europeni care vor să transforme uniunea de state și de cetățeni într-un imperiu.

Românii nu sunt împotriva alianțelor militare defensive cu America și nu vor să le schimbe prin alianțe cu Rusia, altminteri imposibil de realizat, căci Moscova nu este în măsură să își asume obligația de a-i apăra împotriva terților; cu atât mai puțin împotriva ei înseși. Românii sunt împotriva participării lor, în cadrul unor alianțe euro-atlantice agresive sau ca presupuși ai unor puteri occidentale, la un război cu vecinul rus, ca, de altfel, cu orice altă putere regională sau globală. Aceasta cu atât mai mult cu cât se află pe prima linie a frontului și știu că nu pot câștiga lupta cu deținători ai armei nucleare.   „Europa unită”, expresie care este mai degrabă o metaforă denumind „Europa politică”, nu este incompatibilă cu suveranitatea membrilor săi, numai că suveranitatea este parțial (adică în limita intereselor comune) exercitată în comun.

Statele Unite ale Europei, care ar fi un actor global permițând și României membre să joace un joc global, nu înseamnă desființarea statelor europene, ci federalizarea gestiunii intereselor lor comune într-un corp politic comun.

România ar rămâne mică, singură și izolată doar dacă ne întoarcem la “concertul națiunilor” europene apărut în secolul 19. Or, nici un partid românesc actual nu se pronunță în favoarea unei asemenea întoarceri.

Dezbaterea privește comportamentul României ca membru al UE, deci în interiorul UE. Vrem să fim sateliții unui nucleu dur, vasali ai acestuia, membri de rang inferior, sau vrem să fim egali cu ceilalți membri, negociind, asemenea lor, deciziile uniunii în conformitate cu interesele noastre specifice, inclusiv acela de a lărgi baza intereselor comune?

Ca participant la redactarea Tratatului constituțional al UE, vă garantez că nici unul dintre membrii Convenției privind viitorul Europei nu și-a permis să afirme altceva decât ceea ce am scris eu aici, chiar dacă unii au gândit altceva.

Cei care încearcă să ne convingă că alegând Lasconi alegem „Europa unită”, iar alegând Georgescu alegem „Europa dezbinată” în care România ar urma să se bată pe cont propriu cu statele europene mai puternice, fie sunt în confuzie fie mint. Amândoi sunt pentru unirea Europei, cu deosebirea că Lasconi vede unirea prin dispariția națiunii române în malaxorul european sau, cel puțin, prin subordonarea intereselor românești față de interesele hegemonilor europeni alcătuind nucleul dur al unei entități supranaționale, nu federale, ci imperiale, în timp ce Georgescu vrea o uniune de state națiune care pentru a se uni se delimitează precis și pentru a lua decizii comune în interes comun negociază de pe poziții specifice ca membri egali.

Cei care ne spun că alegând Lasconi alegem alianța cu SUA, iar alegând Georgescu alegem alianța cu Rusia, fie vor să ne piardă, pentru interesele altora, fie și-au pierdut discernământul. Nici unul nu vrea părăsirea alianțelor occidentale și trecerea în tabăra rusă, cu mențiunea că Lasconi vrea să ne angajăm în războiul cu Rusia, în timp ce Georgescu vrea pacea cu Rusia și relații normale cu Rusia. Așa cum, de altfel, și noul Președinte al SU, Donald Trump, vrea să fie în pace cu rușii.

Oare nu cumva Președintele partenerului nostru strategic de dincolo de Atlantic, ar avea nevoie, la București, de un Președinte român care să poată vorbi cu Moscova și să îi faciliteze acordul asupra unei noi arhitecturi de securitate la Marea Neagră și gurile Dunării, în Europa centrală și orientală, iar nu de vreun taliban al Ursulei von den Leyen, vreun fanatic al Victoriei Nuland sau vreun fidel al lui Emmanuel Macron, care să oblige Casa Albă la o înțelegere cu Kremlinul peste capul și în dauna României? Și oare nu cumva, uliii războiului care au ghidonat administrația Biden pentru a mări profiturile complexului militar-industrial american, încearcă să lase moștenire la București, administrației Trump, o formațiune de partizani ai globalismului agresiv, neo-bolșevic, după unii, sau neo-fascist, după alții, care să îi zădărnicească aplicarea planurilor sale de „pace în 24 de ore”?

Personalitatea unuia sau a celuilalt dintre cei doi prezidențiabili români rămași în cursă poate să ne placă sau nu. Slavă Domnului, nu este vorba de a ne căsători cu ei!

Putem avea încredere sau nu în sinceritatea lor. Nu putem fi în capul lor și, de aceea, vom putea verifica doar sinceritatea celui ales numai după ce îi vom vedea faptele.

Alegerea noastră nu la aceste aspecte se referă, ci la ceea ce propun explicit cei doi candidați pro-europeni.

Pe scurt alegerea este între dizolvarea României în UE și renunțarea la identitatea ei în relația transatlantică sau consolidarea națiunii române în cadrul UE și promovarea intereselor ei în cadrul și cu sprijinul parteneriatului transatlantic.

De asemenea, avem de ales între războiul cu Rusia și pacea cu Rusia, precum și între ascultarea supusă a ordinelor ocultei oligarhice americane (statul subteran animator și protector al statului subteran român), promotoare a unui neoconservatorism condamnat atât de istorie cât și de America profundă, pe de o parte, și alianța cu SUA, reprezentată de conducătorii săi legitimați prin votul poporului american, pe de altă parte. Adică între vasalitatea față de statul subteran american, bazat pe dreptul forței, și parteneriatul strategic cu statul legitim american, bazat pe principiile egalității suverane, precum și pe acelea ale comunicării, consultării, concertării și cooperării în respect și interes reciproc. Rusia nu joacă nici un rol în această alegere.

Votul trebuie dat în funcție de răspunsul la aceste întrebări. Singurele adevărate. Singurele care contează. Restul este rătăcire.

Cei care vor să ne „confiște” votul în actualele alegeri nu ne fac sugestii incorecte, ci ne pun întrebări incorecte; întrebări la care răspunsul corect este, prin raportare la contextul real, … greșit. Să nu cădem în această capcană! Să răspundem numai la întrebările care ne așează în fața problemelor reale și avansează alternative reale.

România nu este Republica Moldova, unde alegerile au caracter geopolitic, făcându-se între un patron extern sau altul, între pro-occidentali / europeni și pro-ruși. În România alegerile sunt pur și simplu politice. Este alegerea între pro-români și anti-români.

Autor: Adrian Severin

Sursa: https://corect-news.ro/sa-nu-luam-numele-occidentului-in-desert/