Pacostea de Crăciun

În urmă cu câțiva ani, un prieten de-al meu a organizat un eveniment caritabil de Crăciun. Ca multe astfel de evenimente, a adunat laolaltă copii mai puțin norocoși cu alți copii din familii înstărite, aceștia din urmă gata să-și împartă din darurile lor și să le dea celorlați unul sau două cadouri, în cadrul unei petreceri de Crăciun distractive.

Dar oferta de cadouri nu s-a limitat la unul sau două cadouri. Mulți dintre cei care au dăruit au fost atât de încântați de idee încât i-au copleșit pe copii cu o mulțime de daruri dintre cele mai diverse. Astfel de gesturi au fost foarte drăguțe și exprimau bucuria dăruirii…dar dintr-o dată situația s-a întors împotriva lor.

Confruntați cu o abundență de cadouri, copiii au devenit țâfnoși și pretențioși. Bucuria inițială s-a transformat în supărare iar petrecerea s-a metamorfozat într-un festival de pretenții, cu micuți care plângeau și se dedau la istericale. Noi, cei care eram de față, eram șocați și oripilați. Ce se întâmpla și ce nu funcționa?

M-am gândit la această experiență când un prieten mi-a împărtășit o poveste scrisă de Kris Vallotton. Potrivit lui Vallotton, Crăciunul în familia sa a fost întotdeauna mai auster din motive de necesitate. Pe măsură ce au trecut anii, situația financiară s-a îmbunătățit și abundența a devenit posibilă. Din acest motiv, Vallotton și soția sa au decis să le ofere nepoților un Crăciun pe care să-l țină minte toată viața:

„În acel an, fiecare copil și nepot ne-a înmânat o listă cu lucrurile pe care și le dorea de Crăciun, după cum era tradiția în familia noastră pentru mai bine de 30 de ani. Dar spre deosebire de alți ani, când soția mea peria lista și alegea câteva lucruri pentru fiecare persoană, anul acela a insistat să îi dea fiecăruia toate lucrurile din listă. În ziua de Crăciun, bradul era pur și simplu acoperit în întregime de cadourile aflate până în tavan, fără să mai vorbim de încă o grămadă alături, aproape la fel de mare ca scările casei”.

Vallotton povestește cum toată familia s-a simțit minunat, până când unul dintre copii a izbucnit în plâns și a fost trimis în altă cameră drept pedeapsă. Vallotton explică motivul:

„Am întrebat-o imediat pe mama copilului care este explicația acelei ieșiri și mi s-a spus că, din lista copilului, bunica uitase un cadou”.

Inutil de precizat că Vallotton nu a fost foarte încântat de ce s-a întâmplat și a început să regândească strategia de Crăciun pentru anii următori:

„Ne-am ispășit pedeapsa pentru păcatul vacanței trecute și am început să inculcăm recunoștință în sufletele frumoase, tinere și nerecunoscătoare ale copiilor noștri. Planul era să cumpărăm fiecăruia un singur cadou mare. Dar cel mai important, am decis să alegem niște familii foarte sărace cu copii iar nepoții noștri să le cumpere (cu banii noștri) cadouri și să le livreze în ziua de Crăciun”.

Copiii săraci nu urmau să primească niște cadouri extravagante de la nepoții lui Vallotton. În schimb, aceștia au oferit fiecărui copil un singur cadou, primit cu bucurie și fericire, o fericire în care cei care dăruiau au putut participa din toată inima, în pofida faptului că ei abia dacă au primit ceva în comparație cu anul precedent.

Este greu de negat că atitudinea de constantă îndreptățire reprezintă o problemă în cultura noastră. Cu toții îi cădem pradă din când în când, fie când primim cadouri, fie când așteptăm o slujbă, fie când pretindem respect din partea altcuiva.

După ce m-am gândit la aceste povești, trebuie să mă întreb: este oare posibil ca problema noastă să vină nu din faptul că avem nevoie de atâtea – după cum pretind mulți – ci pentru că avem foarte multe deja? Este supărarea și așteptarea atât de multor lucruri bune un semnal că avem mai multe decât ar trebui să dorim sau să așteptăm din capul locului?

 

Autor: Annie Holmquist

Sursa: contramundum.ro 

Annie Holmquist: Cum deosebim propaganda de educație?

Zilele trecute am dat peste un pasaj din „Acea putere groaznică” care descrie foarte bine zilelor noastre. Romanul distopic scris de C.S. Lewis la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial îl are ca personaj principal pe Mark Studdock, care lucrează pentru N.I.C.E., o organizație ce controlează din umbră o societate totalitară.

Studdock trebuie să scrie articole de propagandă pentru N.I.C.E., deși obiectează când primește această sarcina de la șefa lui, Miss Hardcastle. Studdock susține că strategia de propagandă în ziare nu va merge deoarece ziarele „sunt citite de oameni educați”, prea deștepți pentru a fi păcăliți.

„Asta arată că încă ești la grădiniță, dragule. Nu ți-ai dat seama până acum că e exact pe dos”, a spus Miss Hardcastle.

„Cum adică?”

„Of prostuțule, cei educați pot fi păcăliți. Problemele noastre sunt cu ceilalți. Când ai dat peste un muncitor care crede în ce spun ziarele? El ia de bun că sunt propagandă și trece peste editoriale. Cumpără ziarele ca să afle scorurile meciurilor și citește micile articole despre fete care au sărit pe geam și despre cadavrele găsite în apartamentele din Mayfair. El e problema noastră. Pe el trebuie să-l reeducăm. Dar publicul educat, oamenii care citesc săptămânalele cu pretenții nu au nevoie de reeducare. Sunt bine deja.  Vor crede orice.”

Citind aceste rânduri, nu m-am putut abține să nu mă gândesc câți dintre americani gândesc de fapt ca Studdock. Suntem convinși că educația e un panaceu pentru toate relele și că dacă masele ar putea pur și simplu să mai treacă o clasă sau să-și ia o diplomă, nu am avea atâtea necazuri.

Dar dacă educația este, așa cum sugerează Miss Hardcastle în pasajul de mai sus, tocmai ceea ce încețoșează ochii publicului? Sau mai bine am spune ceea ce numim educație.

Vedeți, există o deosebire între ceea ce numim educație și ceea ce reprezintă de fapt educația adevărată. Ceea ce numim educație se găsește adesea în școala instituționalizată, școala primară, gimnaziu, liceu și alte centre sacre de învățare. Îi trimitem adesea pe copiii noștri în aceste instituții, cu cele mai bune intenții, sperând că vor ieși niște adulți înțelepți și cu discernământ. Din nefericire, prea adesea ies marcați de propagandă.

Richard Weaver a descris bine situația în eseul său din 1995 „Propaganda”.

„A distinge propaganda de educație e de o importanță vitală. Cele două sunt amestecate în mințile multor oameni deoarece ambele au de-a face cu comunicarea. Educația răspândește informația și, de asemenea, caută să inculce atitudini. Propaganda adesea conține informații și întotdeauna este interesată să schimbe atitudini. Mai mult, mare parte din propaganda modernă încearcă să treacă drept educație. Diferența fundamentală ne apare doar când avem în vedere obiectivul fiecăreia”, susține Weaver.

Cum reușim, deci, să evităm această propagandă pseudo-educațională? Weaver ne oferă un răspuns:

„Adevăratul educator lucrează să modeleze audiența pentru binele ei, în acord cu cea mai deplină cunoaștere pe care o are la dispoziție. Astfel, el propune și încearcă să urmărească un standard de adevăr obiectiv. Propagandistul, dimpotrivă, încearcă să modeleze audiența potrivit interesului propagandistului, indiferent că acesta e politic, economic, social sau personal.”

S-a vorbit mult în ultimul an despre succesul educației acasă. Mulți dintre copiii care învață acasă, prin sistemul virtual, aflați însă sub supravegherea părinților, au parte, totuși, de educație din partea sistemului. În acest sistem sunt unii profesori care își doresc ce e mai bun pentru elevii lor, dar sunt și alții care sunt gata să promoveze o agendă „woke”.

Prin comparație, să ne uităm la adevărata școală acasă, în care părinții au preluat toată responsabilitatea educației copilului. Unii ar putea spune că aceasta e adevărata propagandă educațională. Dar să ne gândim la cuvintele lui Weaver cu privire la adevăratul educator care încearcă „să modeleze audiența pentru binele ei.” Care dintre cele două forme de educație caută la binele copilului? Cel mai adesea, părinții vor fi astfel de educatori.

Trăim din ce în ce mai mult într-o lume în care Big Tech, politicienii și așa numiții experți ne spun ce și de ce să facem când vine vorba de Covid, de vaccin, alegeri și multe alte subiecte. Precum cei de la N.I.C.E., nu au o problemă cu cei „educați”. Mai degrabă sunt îngrijorați de cei cu adevărat educație, cei pe care îi numesc „muncitori”, cei care nu au slujbe de top sau care nu au mers la școli de top, ci care au fost educație de cei cărora le-a păsat cu adevărat de ei și care doresc ca ei să cunoască și să urmeze adevărul.

Ar trebui să îi facem pe copiii noștri să urmeze această ultimă tabără. Nu contează dacă au slujbe strălucitoare sau dacă fac parte din elită. Contează să aibă ochi pentru a discerne propagandă costumată în educație.

Învățați-i pe copii să cunoască și să iubească adevărul. Vă vor mulțumi și ei și compatrioții voștri.

 

Autor: Annie Holmquist

Sursa: https://contramundum.ro/2024/07/17/cum-deosebim-propaganda-de-educatie/