Constat din nou (a câta oară?) cât de frustrant este să fii profesor în România, în ultima vreme. Dincolo de provocările de zi cu zi (în care trebuie să demolezi, sisific, preconcepții, străduindu-te să îți faci cât poți de bine meseria chiar și atunci când îți sunt multe împotrivă, de la dotări la atitudini), dacă te-apuci să citești titlurile articolelor de presă îți crește brusc tensiunea, iar dacă te încăpățânezi să lecturezi și ceea ce conțin aceste scrieri te îmbolnăvești, de-a dreptul.
Nu vi se pare că s-au înmulțit excesiv de mult atitudinile de frondă ale elevilor, fără ca acestea să fie, deseori, justificate de altceva în afară de dorința (și putința…) de a protesta, de a încerca să demoleze orice cred protestatarii că îi îngrădește? E firesc ca adolescenții să vadă zidurile regulilor (mai ales pe cele ale Școlii, pe care se presupune că este obligatoriu să le urmeze) ca pe inutile constrângeri, căci ei sunt la vârsta la care tuturor ni s-a părut vital să contestăm jaloanele care ne erau impuse și să ne dorim o libertate cât mai mare a acțiunilor și a alegerilor. Nu e firesc însă, ca aceste accese de frondă să fie susținute, fără rest, de frustrările latente ale unor adulți (legate de școală, de indivizi, sau de orice altceva) și să devină astfel, potențate de falsa legitimare dată de cei maturi, arme letale care pot distruge, pe termen lung, atmosfera dintr-o instituție de învățământ, sau chiar dintr-un oraș întreg. Nu e firesc ca adulții să nu vadă și rolul formator al unor constrângeri, sau pe acela de scut al unor reguli bine înțelese. Și să nu susțină Școala (cu toate greșelile ei, care nu sunt puține), care mai este încă (pentru câtă vreme?...) instituția menită să îi învețe pe tinerii în formare că nimic solid nu se poate construi fără eforturi susținute, pe termen lung. După cum nu mi se pare deloc constructiv ca tinerii să vadă, zilnic, cum acțiunile bune ale profesorilor și lucrurile frumoase legate de școală sunt deseori bagatelizate sau chiar ignorate de mass-media, iar fisurile sunt amplificate, distorsionate, demonizate chiar. Există o problemă majoră între elevii și profesorii unui colegiu național dintr-o margine de țară? Păi haideți s-o amplificăm, fiindcă dacă elevii protestează, cu siguranță că este doar din cauză că profesorașii nu corespund - ori n-au vocație, ori sunt expirați (ce-or mai căuta și ăia în fața elevilor, în afară de salariu?). Cu sau fără poliție prezentă la ore din motive de disciplină (a profesorilor, oare, care refuză să mai intre la ore pentru că legea îi lipsește de mijloace reale de a rezolva situația, în cazul în care consilierea și medierea conflictului dau greș?), cu sau fără trimiteri în judecată de către elevi, sau de către profesorii exasperați, mi-e teamă că aprinsele discuții de pe diferite forumuri, pe marginea problemei, cu acuzații de tot felul, nu vor face decât să o adâncească. Deja e grav că astfel de conflicte există. Cu siguranță că nu este singular conflictul de la Satu Mare… Experiența ultimilor ani îmi spune că există două finaluri posibile: o rezolvare a respectivului conflict în favoarea elevului care și-a dat în judecată liceul fiindcă încalcă legea GDPR-ului, în încercarea de a stăvili comportamente pe care un întreg consiliu profesoral le-a dezavuat, sau o pitire a acestei grave neînțelegeri sub preșul uitării. Din păcate, niciunul dintre aceste finaluri nu poate duce decât la efecte globale negative, la accentuarea felului depreciativ în care este privit de Marele Public învățământul autohton. Ar fi multe de spus despre această percepție, însă nu are sens, fiindcă părerile tuturor (chiar și ale celor care, neavând suficient de multe informații veridice, nu ar trebui să se pronunțe) sunt deja bine conturate și aproape imposibil de schimbat. În urma eforturilor susținute, consecvente, prezente de ani de zile societatea românească, principalele tabere adulte care se manifestă în mass media, pe teme de învățământ, sunt de două tipuri, cu ipoteze distincte și concluzii identice: tipul A, în care părinții afirmă că doar „pe vremea lor” s-a făcut școală, că în ziua de azi totul e putred în sistemul de învățământ românesc (de la programe și până la pregătirea profesională, metodică și pedagogică a profesorilor, care sunt toți o apă și-un pământ și nu ar trebui lăsați să le strice copiii, pretinzând că îi educă) și tipul B, în care respectivii adulți afirmă că școala românească a fost praf, de la începuturi și (mai ales!) până azi, că doar eforturile lor de autodidacți i-au făcut să strălucească și că își vor proteja cu orice preț odraslele de mediul nociv al instituțiilor de învățământ de stat autohtone. Pe lângă aceste două tabere extrem de vocale și active, eforturile (de multe ori tăcute ale) profesorilor și elevilor de bună credință pălesc. Pentru că nu aduc rating. Și mi-e teamă că suntem deja prea jos în ochii publicului, ca să mai putem inversa spirala… Ar exista o soluție, totuși, pe care n-am agreat-o, ca profesoară în Franța, dar care începe să mi se pară o cale de dezamorsare a tensiunilor din societate, o șansă ca demonizarea profesorilor să înceteze. Ce-ar fi dacă Ministerul Educației ar hotărî, ca în Franța, că profesorii nu pot să predea decât un an de zile (sau cel mult doi ani, în situații excepționale) la aceeași clasă? În această situație, elevii ar beneficia, pe parcursul unui ciclu de învățământ, de experiența a patru profesori de matematică (de exemplu), și ar crește probabilitatea ca unul (cel puțin!) dintre acești profesori să fie bun (sau măcar mai potrivit cu personalitatea elevului x). Pe de altă parte, eșecul sau succesul elevilor nu ar mai fi din cauza, respectiv datorită unui singur profesor, responsabilitatea s-ar împărți. Ba chiar și relațiile dintre profesori s-ar îmbunătăți, fiindcă n-ar mai exista, într-o școală, un singur profesor „abonat” la toate clasele bune, ar putea avea toți membrii unei catedre șansa să lucreze cu cei mai strălucitori elevi ai instituției. S-ar diminua dramatic relațiile interumane între elevi și profesori, ziceți? Păi nu e mai bine așa, dacă tot suntem priviți, noi profesori, ca niște simpli prestatori de servicii față de „beneficiarii direcți ai educației” (elevii), cei secundari (familiile acestora) și cei terțiari din restul societății (după cum stipulează Legea educației naționale nr 1/2011, art. 79)?!
Autor: Dana HEUBERGER
