Prin excluderea adevărului şi a obiectivităţii, prin
reintroducerea relativismului după formule fragile aleatorii, se poate afirma
orice, cert este însă că Istoria se bazează numai pe respectarea adevărului,
desigur, în măsura în care acesta este accesibil. Una dintre cele mai
importante „inginerii psihosociale” ale „rollerilor” contemporani este
declararea vremurilor actuale drept conglomeratul unor prejudecăţi depăşite,
retrograde şi abordarea unor interpretări partinice comandate, cu pretenţii
„ştiinţifice”. Fabricanţii de Istorie pot fi efemer convingători, dar teoriile
lor nu vor dura decît trecerea „clipei”, nici o secundă mai mult. Din fericire,
există şi istorici oneşti, corecţi şi iubitori ai adevărului istoric: „Cu
Istoria trebuie să ne împăcăm. Nu numai cu anumite felii ale ei, care ne plac.
Şi, vrem – nu vrem, «felia Antonescu» este o felie foarte mare. Antonescu a
devenit legendă şi cu legendele nu te poţi lupta“.„Din momentul în care o
personalitate a devenit legendă, ea scapă şi interesului politicienilor, şi
interesului istoricilor. Pentru că în privinţa legendelor sînt alţii, atîţia
şi-atîţia care se pronunţă. Nici tancurile, nici tunurile, nici presa cea mai
abilitată nu se pot lupta cu legendele”.
La 23 august 1944, mareşalul-martir al românilor, Ion Antonescu, a fost trădat de regele
său şi predat, în plin conflict militar, inamicului. Regele Mihai a participat
doar la sărbătorirea succeselor, reponsabilitatea lăsînd-o numai pe umerii
Mareşalului. După arestarea nedemnă de către rege şi camarila sa, Ion Antonescu
a fost predat ruşilor şi transportat în Uniunea Sovietică, unde, paradoxal (în
prima perioadă a detenţiei), a fost tratat cu respectul cuvenit unui mare
conducător militar – ceea ce nu s-a întîmplat în cazul românilor lui. În mai
1946, Mareşalul a fost adus în ţară , unde a
fost „judecat” de „Tribunalul poporului”. Au trecut 69 de ani de la punerea în
scenă a mascaradei judiciare, aşa-zisul proces al Marii Trădări Naţionale,
scopul real fiind „să se dea satisfacţie deplină Uniunii Sovietice, ai căror
conducători nu-i puteau ierta pe cei care au luptat împotriva lor, chiar dacă
au făcut-o în virtutea dreptului sacru al apărării integrităţii teritoriale a
ţării”. Conform „Jurnalelor” Consiliului de Miniştri nr. 188 şi nr. 189/1945 –
documente publicate în Monitorul Oficial nr. 38/16 februarie 1945 -,
construirea „Actului de acuzare” a debutat încă din februarie 1945, perioadă ce
se suprapune cu arestarea unora dintre viitorii acuzaţi care se mai aflau în ţară . Atmosfera în care s-au desfăşurat lucrările
mascaradei procesuale a fost descrisă amplu în memoriile lui Gheorghe
Magherescu, confirmate de volumele „Procesul marii trădări naţionale”, Josif
Constantin Drăgan, „Antonescu, Mareşalul României şi răsboaiele de reîntregire”,
vol. I-IV, de înregistrările audio, de filmările făcute atunci şi de relatările
reprezentanţilor presei străine, prezenţi în acele zile la Bucureşti. În sala unde
se desfăşura mascarada puteau avea acces doar deţinătorii unor „invitaţii”
speciale, procedură în flagrant conflict cu procedura desfăşurării unui proces
autentic şi aplicată special pentru întreţinerea unei atmosfere stradale. În
fiecare dimineaţă, ori la reluarea şedinţelor, cînd acuzaţii erau aduşi în
sală, gloata din „popor”, adusă ca asistenţă la procesul „democratic”, ţipa
sălbatic: „Moarte criminalilor; la spînzurătoare!”. Dovezile demonstrează,
indubitabil, că „procesul” înscenat de autorităţile române lui Ion Antonescu şi
colaboratorilor săi, la comanda Moscovei, a fost unul politic, abject şi
injust, urmărindu-se condamnarea persoanelor implicate în conducerea Statului
Român pînă la 23 august 1944. Cele mai grave acuzaţii aduse inculpaţilor de
către „Tribunalul Poporului”: „crima de război” şi „trădarea intereselor
Poporului Român” au avut ca refren şi pretext „Războiul anti-sovietic”,
omiţîndu-se, în mod deliberat, faptul că, în vara anului 1940, Uniunea
Sovietică a fost cea care a atacat şi a ocupat o parte însemnată din teritoriul
naţional al României. Cu certitudine, documentele vremii dovedesc faptul că la
22 iunie 1941, cînd s-a ordonat trecerea Prutului, nu generalul Ion Antonescu,
ci întreaga Naţiune Română şi-a exprimat asentimentul, a aprobat războiul
alături de Germania, pentru eliberarea teritoriilor naţionale cotropite samavolnic
de Uniunea Sovietică. Mareşalul Ion Antonescu a fost condamnat – printre altele
– şi „pentru regimul inuman acordat prizonierilor şi ostaticilor de război”. Se
pare că „tratamentul inuman” a constat în acordarea prizonierilor sovietici
unor norme de hrană egale cu ale soldatului român. După un şir de 56 de
întrebări adresate de preşedintele „Tribunalului Poporului”, acuzatorul public
Ion Stoican a insistat să i se răspundă de ce Mareşalul Ion Antonescu a ajuns
cu trupele pînă la Stalingrad ? Răspunsul demn oferit de
Mareşalul Antonescu a rămas fără replică: „Cînd o ţară
se găseşte într-un război, armata acestei ţări trebuie să meargă pînă în fundul
pămîntului ca să cîştige războiul. Este unul din principiile capitale care s-a
aplicat de la romani pînă astăzi”. Conform scenariului şi regiei mascaradei
procesuale, Mareşalul Ion Antonescu a fost „judecat” pentru că ar fi comis
toate infracţiunile prevăzute în Legea 312/1945. A fost condamnat de 4 ori la
20 de ani temniţă grea, de 4 ori la muncă silnică pe viaţă şi de 6 ori la
moarte! Regele i-a refuzat Mareşalului pînă şi dreptul de a mai trăi. Nu a
aprobat cererea de graţiere semnată de mama Mareşalului, doamna Baranga şi de
avocatul apărător, Constantin Bălăceanu, dînd curs, sine die, executării sentinţei
aşa-numitului „Tribunal al poporului”. Despre refuzul graţierii Mareşalului,
poziţia adoptată de fostul suveran Mihai după 1990, a dat naştere unor
semne de întrebare majore. Replica fostului suveran – autor moral şi de facto
al Trădării Naţionale comise la 23 august 1944 – se poate asimila cu formula
„Dacă nu-i poţi convinge, măcar zăpăceşte-i”: „Decizia fusese luată (dovadă că
regele Mihai era la curent cu scenariul sovietic – n.a.) încă dinaintea
aducerii Mareşalului la
Bucureşti (9 aprilie 1946 – n.a.). Şi acum unii vor să spună
că eu l-am omorît! Că Mareşalul a cerut graţierea. N-a cerut-o! Nici dacă ar fi
ştiut că o va obţine, n-ar fi cerut-o. Şi dacă i s-ar fi acordat ar fi
refuzat-o. Numai cine nu l-a cunoscut, sau l-a cunoscut în felul subalternului
care n-are discernămînt cînd admiră şeful, poate să creadă altceva. (…) Dacă îl
graţiam, Moscova şi comuniştii din România, susţinuţi de armata sovietică, m-ar
fi acuzat de nazism. Dacă nu l-aş fi graţiat, mi-ar fi impus opinia că nu sînt
patriot. Oricum aş fi procedat, pe oriunde aş fi luat-o, ar fi fost
dezavantajos”. Aşadar, iată cum, în dorinţa de a-şi salva tronul, regele Mihai
a trădat ţara şi Neamul Românesc. Pentru cei
nedumeriţi, pentru cei care mai cred în „nevinovăţia” senectuţii sale – cetăţeanul
Mihai -, întreb: cum poate fi numit gestul unui suveran care arestează capul –
de facto – oştirii sale şi, în plin conflict militar, îl predă inamicului? Şi
mai adaug titlul editorialului precedent: „Majestate”, memento mori! A sosit
vremea spovedaniei! Opinia generalului Ioan Dan despre „Procesul Marii Trădări
Naţionale” este edificatoare: „Un proces judiciar (…) care s-a desfăşurat în
condiţiile unui total dispreţ faţă de legi nu poate să rămînă în Istorie ca
definitiv judecat”. În mai 1946, nu au fost condamnaţi doar oamenii, oficialii
regimului Antonescu, a fost condamnat un regim, a fost condamnat principiul
elementar al existenţei fiecărui popor, acela al apărării pămîntului
strămoşesc. După aprecierile judecătorilor de atunci, corolarul gravităţii
faptelor comise de Mareşalul Ion Antonescu a fost tăria şi curajul său de
militar patriot de a afirma demn: „Prefer mai bine să mor în mocirlă în România
Mare, decît în paradis în România Mică”. „Domnule Preşedinte şi Onorat
Tribunal, s-a dat aici, în faţa poporului nostru, a Istoriei noastre şi a conştiinţei
universale, un penibil şi trist spectacol. Majoritatea foştilor mei
colaboratori au găsit că este de demnitatea lor şi a neamului nostru să se
desolidarizeze de guvernarea la care au participat. Eu, Onorat Tribunal, declar
solemn, în acest ceas, că, în afară de crime şi furturi, mă solidarizez şi iau
asupra mea toate greşelile pe care, cu ştiinţa sau fără ştiinţa mea, le-am
făcut”. Execuţia, după aprecierile făcute de mai mulţi istorici, dintre care se
evidenţiază opinia regretatului istoric Gheorghe Buzatu, a fost: „un
spectacol-măcel, la care Mareşalul şi trei dintre colaboratorii săi principali
(Mihai Antonescu, Const. Piky Vasiliu şi Gh. Alexianu) au „cooperat din plin”,
căci, cu toţii, au dovedit că au ştiut să moară! (…) Filmul execuţiei de la Jilava „provoacă involuntar
admiraţia, dar nu faţă de «justiţiarii» anului 1946, ci faţă de «criminalii de
război», cum au fost supranumiţi condamnaţii”. Testamentul politic al
Mareşalului, expus în ultima şedinţă a „Tribunalului”, din care redau un scurt
fragment, ar trebui să ne pună pe gînduri, el fiind la fel de actual astăzi,
poate, chiar şi în viitor: „Scump popor român, (…) Acest război care s-a
sfîrşit cu înfrîngerea Germaniei nu va pune capăt conflictului mondial început
în anul 1914. Prevăd un al treilea război mondial, care va pune omenirea pe
adevăratele ei temelii sociale. Ca atare, dvs. şi urmaşii dvs. veţi face mîine
ceea ce eu am încercat să fac astăzi, dar am fost înfrînt! Dacă aş fi fost
învingător, aş fi avut statui în fiecare oraş al României. Cer să fiu condamnat
la moarte şi refuz, dinainte orice graţiere. În felul acesta voi muri pe
pămîntul Patriei, în schimb voi, ceilalţi, nu veţi fi siguri dacă veţi mai fi
aici cînd veţi fi morţi”. Luîndu-şi rămas bun de la fostul său colaborator, Gh.
Lecca, Mareşalul i-a spus: „Te du cu bine, Lecca! (…) Mi-ai fost un colaborator
credincios şi nu te-ai desolidarizat de mine. Urmează calea pe care ţi-a
hărăzit-o propriul dumnitale destin. Ţi-ai făcut pe deplin datoria. Spune-i
Regelui că nu plec supărat pe el şi că l-am iertat. Mai mult, spune-i că-i
mulţumesc. Mi-a oferit prilejul să mă aşez, cu un minut mai devreme, în rîndul
celor ce s-au jertfit pentru binele şi onoarea acestui Neam”. Lecca nu a mai
apucat să-şi ducă misiunea la bun sfîrşit, murind la scurtă vreme, dar mesajul
a fost transmis regelui prin colonelul Ionescu, camarad de închisoare cu Lecca.
„Gestul de iertare al Mareşalului către rege, din pragul veşniciei, poate avea
o dublă semnificaţie: recunoştinţa pentru o moarte eroică în locul unei
existenţe ignobile şi inutile într-o închisoare, dar şi sensul adînc,
creştinesc, al omului ce pleacă din această lume cu sufletul împăcat şi
liniştit, fără a lăsa în urmă ură şi răzbunare”. Cu o zi înainte de împlinirea
vîrstei de 64 de ani, Mareşalul, împreună cu Mihai Antonescu, Gheorghe Alexianu
şi generalul Piky Vasiliu au fost supuşi unei „execuţii-măcel”. Demnitatea de
care a dat dovadă Mareşalul în faţa plutonului de execuţie reiese chiar din
ultimele sale cuvinte, pronunţate în faţa plutonului de executie: „Domnilor,
sîntem gata! Ochiţi cum trebuie! Trăiască România! Foc!”. În timpul celui de-al
II-lea război mondial, nu doar evreii au suferit, nu doar ei au murit
nevinovaţi, ci şi ne-evreii – iar aceştia au fost cu mult mai numeroşi – în ţările
de sub influenţa sovietică supravieţuitorii evrei s-au metamorfozat în
călăii-emeriţi ai goim-ilor. Insistenţele excesive, insolente şi zgomotoase ale
unor organizaţii evreieşti, nu doar împotriva reabilitării, ci chiar a
„necondamnării” Mareşalului Ion Antonescu, pretenţiile acestora ca portretul
Mareşalului să fie eliminat pînă şi din galeria prim-miniştrilor României,
constituie încălcarea grosolană şi inadmisibilă a oricăror uzanţe diplomatice,
un act de ştergere a memoriei românilor şi un abuz inacceptabil, de falsificare
brutală a Istoriei. Recercetarea şi reanalizarea evenimentelor în stare de
luciditate pentru ceilalţi protagonişti învinşi ai celui de-al II-lea război
mondial este posibilă, dar pentru Mareşalul Ion Antonescu este interzisă! Găsiţi
domniile voastre răspunsul adecvat la această dilemă. Pînă şi regelui Carol al
II-lea i-au fost reînhumate, cu onoruri oficiale, rămăşiţele pămînteşti. Oare
ale Mareşalului unde or fi? Exprimarea dubitativă ascunde în ea germeni
deosebit de destructivi, iar alăturarea unor nomina odiosa – regele Mihai,
camarila Trădării Naţionale de la 23 august 1944 şi omologii lor
post-decembrişti, nevrednici şi condamnabili distrugători ai României –
constituie o amalgamare intenţionată, o tehnică a colajului, unde pot fi
regăsite deopotrivă personalităţi, dar şi personalităţi, oameni oneşti, dar şi
bandiţi de drumul mare. Este o „mlaştină” reprobabilă, unde se mocirlesc
„specialişti” de conjunctură, „rolerii” contemporani gen Boia, Cioroianu &
Co. sau expiraţii gen Neagu Djuvara. Este datoria şi obligaţia noastră să
discernem între bine şi rău, între fals şi adevăr! Nimeni nu poate susţine că
tot ceea ce ştim azi este infailibil şi rămîne neschimbat, dar nu ne este
permis să asistăm impasibili la falsificarea Istoriei. Cîndva, cînd ţara va fi
cu adevărat liberă, suverană şi independentă, cînd va fi condusă de români
autentici, nu de marionete ale intereselor străine, rejudecarea Mareşalului Ion
Antonescu şi aşezarea Sa la locul cuvenit, în galeria Marilor Bărbaţi ai Neamului
Românesc, se impune cu necesitate! Să nu uităm că „Ne-am născut aici, sîntem
cei dintîi aşezaţi aici şi vom pleca cei din urmă”. (Mareşal Ion Antonescu)
… Ioane, Ioane, Ioane, Ioane/ Ai murit ca milioane/ Ioane
trupul ţi l-au frînt/ Ioane, fără de mormînt.// Ioane, ai murit soldat/ Unde
te-or fi îngropat/ Că-ţi rămase ţara oarbă/ Să întrebe-un fir de iarbă.//
Unde-i Ion, copilul meu/ Care m-a iubit mereu/ Care nu s-a dus cu duşii/ Care
s-a bătut cu ruşii?// Cine să-mi răspundă, cine/ Ţării tale nu-i fu bine/ C-au
venit oştiri străine/ Precum, noaptea nopţii vine.// Ne-au scos morţii din
morminte/ Ne-au distrus biserici sfinte/ Şi apoi ne-au dat pe noi/ Cu un secol
înapoi.// Şi în tine Ioane dragă/ Au pus potera să tragă/ Tu te-ai stins
netemător/ Şi privind în ochii lor.// Nu ni-i fapta cît ni-i zisa,/ Dar
Istoria, proscrisa,/ Iarăşi adevăr promis-a/ De la Nistru pîn’ la Tisa …// Uite vremea cum mai
trece,/ Vine ceasul doisprezece,/ Nu putem continua/ Fără de Măria Ta,// Nu
dorim decît atît:/ Să aflăm numaidecît/ Unde ţi-i mormîntul, Ioane,/
Într-atîtea milioane,// Vrem să-ţi punem flori pe el/ Şi umbruţă de drapel…/ Să
dormi, Ioane, liniştit,/ Neamul tău nu a murit!// Nu ni-i fapta, cît ni-i
zisa,/ Dar Istoria, proscrisa,/ Iarăşi adevăr promis-a/ De la Nistru pîn’ la Tïsa … (Adrian Păunescu)
Bune sau mai puţin onorante, faptele, evenimentele şi
personalităţile Istoriei unui popor nu pot fi radiate cu un creion, asemenea
celebrului instrument de scris al lui Molotov, care a trasat noua şi încă
actuala graniţă a României. Din păcate, guvernele româneşti post-decembriste nu
au avut demnitatea de a se opune, astfel încît, Mareşalul Ion Antonescu este în
continuare condamnat şi ucis în fiecare nouă zi. „De ce atîta ură?”.
ION MĂLDĂRESCU
