Păstrez în minte amintirea
zburdălniciei în zăpadă,
la săniuș cu frații mei
și cu-a tovarășilor hoardă
(copii atât de-amestecați
c-abia pe unii-i cunoșteam),
sau pe ghețuș la Ronișoara,
unde adesea ne „scăldam”
când gheața-nșelătoare se rupea
sub greutatea mult prea
curioasă,
iar dosăditul, șiroind de apă,
fugea mâncând pământul către
casă,
ca să-l salveze de răceală
a vetrei părintești căldură,
dar nu și de aspra dojană
ce fără murmur el o-ndură.
De ce, mă rog, să protesteze,
când firea-i spune că-n curând
noi boroboațe va servi
părinților săi rând pe
rând?!...
Văd bătălia ce-o dădeam
cu bulgări de zăpadă moale
și alte multe ștrengării
pe care le puneam la cale.
Una din ele impunea
întâi cetatea ridicată
(cu ziduri, turnuri și
creneluri)
de numeroasa noastră ceată.
Apoi, cum cere strategia
și tactica de altădată,
în cazul când de prădători
era cetatea atacată,
(precum a Neamțului cetate
ce unei oști a rezistat,
deși doar câțiva moldoveni
pe riga Ian l-au înfruntat),
„dușmani” eram după-mpărțirea
în agresori și-apărători,
căci ne luptam cu dăruire
zeci de minute uneori.
Și-atât eram de conectați
la lupta nostră-nsuflețită
- cei slabi la pregătit de
bulgări,
zvârliți de voinicoși la țintă
-,
că seama nu luam la frig
și nici la mâinile-amorțite,
decât atuncea când intram
în casele bine-ncălzite,
unde îndată se pornea
un chin atâta de cumplit,
încât plângeam și regretam
că lângă foc ne-am oploșit.
Iar mama-n palmele ei calde
mâinile noastre le masa,
deși știa că pe moment
supliciul va mai progresa,
ca mai apoi să înceteze
și noi, uitând de-orice durere,
să o zbughim din nou afară,
cum a prunciei lege cere...
De neuitat e ritualul
cu porcul de Crăciun tăiat,
printre nămeți cât mine de
înalți
și pe un ger descreierat.
(Păi da, c-atunci era zăpadă
și ger de pietrele crăpau,
cu sănii trase de căluți
și clopoței ce clincheteau.
Însă în era mașinistă,
când toate peste cap s-au dat,
nu-i nici zăpadă, nu-s nici
sănii
și nici un trai îndătinat!)
Tustrei noi pe părinți rugam
în zori de zi să ne trezească,
să fim prezenți când măcelarul
se pregătea ca să-l pârlească.
Pentru că mie, cel puțin,
nu doar că nu-mi plăcea tăiatul
cu zbierete și sânge scurs,
dar mă îngrețoșa cu totul.
În schimb, pârlitul m-atrăgea
- fiind făcut pe-atunci cu paie
–
prin lupta focului cu gerul
și minunata-i vâlvătaie,
psihanaliză ce mă-ncearcă,
precum Bachelard
ne-ncredințează,
oriunde focul este viu
și filosofic ființează.
Desigur, eram obligat
să fiu de față la tranșare,
ca-n cofă pe ortaci să-i bag
cu-a porcului mare-nzestrare,
fiind concurs între copii
cu componentele porcine:
Al cui e porcul cel mai gras
și stârpitura cine-o ține?
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
Ianuarie 2024
