Evanghelia de Duminică: Compătimirea, parte integrantă din chipul lui Dumnezeu în noi

DUMINICA A 20-A DUPĂ RUSALII (ÎNVIEREA FIULUI VĂDUVEI DIN NAIN) LUCA 7, 11-16

În vremea aceea S-a dus Iisus într-o cetate numită Nain şi împreună cu El mergeau ucenicii Lui şi mulţime mare. Iar când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, iar mulţime mare din cetate era cu ea. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge! Atunci, apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te! Iar cel ce fusese mort s-a ridicat şi a început să vorbească, iar Iisus l-a dat mamei sale. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Proroc mare S-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.

Am folosit expresia „mare minune” pentru că, pe toată perioada propovăduirii Sale pe pământ, Mântuitorul Hristos a mai făcut o asemenea minune doar de încă două ori. În primul caz – conform relatării aceluiași evanghelist (Luca 8, 41-56), dar consemnată și de evangheliștii Matei (9, 18-26) și Marcu (5, 21-43) – este vorba de învierea unei copile de doisprezece ani, fiica lui Iair, mai-marele sinagogii. În al doilea caz, este vorba despre învierea lui Lazăr, prietenul Domnului, după patru zile de la adormirea sa, așa cum ne relatează (doar) Evanghelistul Ioan (capitolul 11). Episodul cu învierea fiului văduvei din Nain se situează la începutul propovăduirii Mântuitorului, după alegerea apostolilor (cap. 6, 13-16), predica de pe munte (6, 17-49) și vindecarea slugii sutașului (7, 1-10).

Cel Care a zis „Eu sunt calea, adevărul și viața” (Ioan 14, 6) Își face „cale” către o cetate vizitată de moarte, a cărei pradă era tânărul și unicul fiu al unei văduve. Fiul lui Dumnezeu se face Fiul Omului pentru a-i smulge, din ghearele morții celei veșnice, pe fiii Adamului celui căzut și îl face pe tânărul mort din cetatea Nain să preguste din viața cea nouă pe care El o aduce în lume, ca unul Care a venit „ca (lumea) viață să aibă și din belșug să ­aibă” (cf. Ioan 10, 10).

La vederea cortegiului funebru și a mulțimii care o însoțea pe văduva ce își ducea unicul fiu spre îngropare, Mântuitorului „I se face milă”. Verbul folosit în greacă (evsplaghnizomai) este unul bogat în semnificații. Cuvântul grecesc ce constituie rădăcina acestui verb este splaghnon și semnifică, primordial, viscerele sau măruntaiele omului, dar este folosit și pentru a desemna sânul matern și, prin extensie, inima, locul unde se situează în om sentimentele, emoțiile și, între acestea, în mod special, compătimirea. Cuvântul se găsește în diferite rugăciuni și este tradus ca milă („Ceea ce ești izvorul milei”…, rugăciune rostită de clerici înainte de înveș­mân­tarea pentru Sfânta Liturghie), cu milostivire (în rugăciunea rostită de preot la finalul ecteniei mari) sau, în limbaj mai arhaic, milosârdie (de la slavonescul miloserdie – inimă miloasă).

Compătimirea este un atribut al lui Dumnezeu

Compătimirea este o trăsătură, un atribut al lui Dumnezeu, ce se manifestă prin Fiul Omului Care, însușindu-Și natura umană, Se face părtaș la toate ale omului, în afară de păcat, luând asupră-Și urmările păcatului și, în mod special, suferința și moartea. Deși Dumnezeu – care este Duh (cf. Ioan 4, 24) – este, prin natura Sa, nepătimitor, prin înomenirea Sa El devine compătimitor cu toți „semenii” lui, cu tot omul „purtător de trup și viețuitor în lume” și Se face părtaș la toată suferința (pătimirea) sa, până la a gusta moartea și la a se pogorî la iad și „a dezlega durerile celor ferecați”. Aceasta înseamnă că nimeni dintre cei care suferă nu mai este singur în suferința sa, nu o mai poartă de unul singur, pentru că Cel care ne-a altoit pe Trupul Său – Biserica -, prin Botez, împreună-pătimește cu noi.

Compătimirea nu este, însă, doar un atribut dumnezeiesc, ci ea este parte integrantă din chipul lui Dumnezeu în noi. Orice manifestare a compătimirii noastre față de cel aflat în suferință – printr-un gând de rugăciune, printr-un zâmbet, un gest, o vorbă bună sau o faptă de milostenie, prin cercetarea celui bolnav sau a celui întemnițat – ne face asemenea Fiului Omului Care „neputințele noastre le-a luat și bolile noastre le-a purtat” (cf. Matei 8, 17). El primește, ca pentru El Însuși, fiecare gest de compătimire, îndreptat către cei aflați în suferință, socotindu-i pe aceștia ca pe „frați ai Lui prea-mici” (cf. Matei 25, 40). În acest sens, declararea anului 2024, de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, ca An omagial al îngrijirii bolnavilor, este un binevenit prilej de a reconsidera importanța mântuitoare a compătimirii cu cei aflați în suferință, mai ales că, dacă privim în jurul nostru, întâlnim, la tot pasul, situații ce trezesc compătimire, menite să trezească inima noastră și să nu o lase să se complacă în comoditatea și indiferența nepăsătoare, de care se molipsește tot mai mult omul contemporan.

În cazul Evangheliei de astăzi, adâncul milostivirii și al compătimirii Dumnezeu-omului se manifestă, în mod concret, prin învierea fiului văduvei din Nain și se împlinește astfel făgăduința făcută de Domnul, prin gura prorocului Isaia, care zice: „El va înlătura moartea pe vecie. Și Domnul Dumnezeu va șterge toată lacrima de pe toată fața” (Isaia, 25, 8). Și spune Mântuitorul văduvei îndurerate – și, prin ea, tuturor mamelor îndoliate și îndurerate: „Nu plânge!”. Iată în ce fel inima zdrobită de durere a mamei care se tânguie pentru fiul pe care l-a purtat în pântece – splaghni – face să izvorască milostivirea compătimitoare – evsplaghnia – a lui Dumnezeu și să cheme, din abisul morții, sufletul celui adormit.

Glasul care a chemat, dintru neființă întru ființare, tot ce există spune și tânărului mort: ­„Tinere, ție îți zic, scoală-te!”, iar tânărul, deși „inert” fiind și fără viață în el, ascultă glasul ce îi poruncește și I se supune, împlinindu-I porunca, asemenea fiicei lui Iair și lui Lazăr. Și aici vedem împlinindu-se un cuvânt al Domnului, ce se aude la fiecare slujbă de înmormântare: „Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul și acum este, când morții vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu și cei care vor auzi vor învia” (Ioan 5, 25). Așadar, cuvântul Domnului nu are doar putere vindecătoare, nu e doar hrană (cf. Matei 4, 4), ci are puterea de a învia, putere ce se va arăta și prin apostoli (a se vedea învierea Tavitei de către Sfântul Apostol Petru, relatată în Faptele Apostolilor, 9, 40), și prin urmașii lor.

E vrednic de remarcat faptul că Domnul „S-a atins de sicriu”, înainte de a rosti cuvintele ce îl readuc la viață pe tânărul mort. Deși pentru Cel Care „Duh este” (cf. Ioan 4, 24) a fost de ajuns, la facerea lumii, doar cuvântul și, prin El, „toate s-au făcut” (cf. Ioan 1, 3), acum, prin venirea în trup a Fiului și Cuvântului Celui veșnic al Tatălui, omul se poate bucura și de atingerea Sa cea vindecătoare și dătătoare de viață. Și, ne spune Evanghelia: „S-a ridicat mortul în șezut și a început să vorbească”.

Anticipare a învierii Mântuitorului

Această înviere din morți, ca și celelalte două, de care am amintit mai sus, este o anticipare a învierii Mântuitorului și, totodată, o pregustare a învierii fiecăruia dintre noi, după cum ne făgăduiește Fiul lui Dumnezeu, Care zice: „Oricine vede pe Fiul și crede în El să aibă viață veșnică și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 40).

Încrederea în iubirea milostivă și compătimitoare a Domnului să ne însoțească, așadar, în toate circumstanțele vieții și, mai ales, în cele atât de marcate de su­ferință și de întristare, cum sunt cele pe care le trăim, și să se prefacă în compătimire binevoitoare față de aproapele nostru care, uneori, fără să ne ceară nimic, suferă în tăcere, precum văduva din Nain, și contează doar pe solidaritatea spontană a celor care îl înconjoară. În chip nevăzut, dar concret, Mântuitorul Hristos este „cu noi – și cu tot omul suferind sau îndurerat – în toate zilele” (cf. Matei, 28, 20), „cercetând pe poporul Său” și invitându-mă să mă alătur, și eu, asemenea Lui, aproapelui meu aflat în suferință.

 

 Autor: † Siluan, Episcopul ortodox român al Italiei – 06 Octombrie 2024

Evanghelia de Duminică: Iubirea vrăjmașilor, deziderat și dar de la Dumnezeu

Duminica a 19-a după Rusalii (Predica de pe munte – Iubirea vrăjmașilor), Luca 6, 31-36

„Zis-a Domnul: Precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea. Și, dacă iubiți pe cei ce vă ­iubesc, ce răsplată puteți avea? Că și păcătoșii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei; și, dacă faceți bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii fac același lucru; iar dacă dați împrumut celor de la ­care nădăjduiți să luați înapoi, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii dau cu împrumut păcătoșilor, ca să ­primească înapoi întocmai. Însă voi iubiți-i pe vrăjmașii voștri și faceți-le bine și dați cu împrumut fără să nădăjduiți nimic în schimb, iar răsplata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulțumitori și răi. Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru milostiv este.”

Unul dintre cuvintele și îndemnurile Mântuitorului din textul evanghelic de azi ne frapează, mai ales pe oamenii de astăzi, pe „creștinii secolului al XXI-lea”: „Iubiți pe vrăjmașii voștri și le faceți bine; dați cu împrumut, fără să nădăjduiți nimic în schimb!”. Acesta este și motivul central al pericopei din această duminică. Dacă iubirea între oameni a reprezentat întotdeauna o nă­zuință și o așteptare pentru ei, de-a lungul veacurilor, până în ziua de astăzi, totuși ea este greu de înțeles și este și mai greu de realizat pentru aceștia, indiferent de neamul din care provin, de nivelul lor intelectual, cultural, spiritual sau economic. Ea rămâne o dorință și o necesitate profundă a sufletului omenesc și multe se ascund sau ar vrea să se justifice pe seama ei, dar este greu de îndeplinit, chiar și între oamenii care sunt prieteni și care se iubesc, la un moment dat. Pentru că aspectul egoist, care este asociat iubirii – „țin la tine și doresc să fim împreună”, dar și „să am ceva din partea ta” – deși pare justificat, nu este cel care satisface exi­gențele mai profunde ale iubirii sperate și nu îi poate aduce omului împlinirea dorită. Deoarece iubirea, dincolo de sentimentele pe care le are în suflet cineva pentru o altă persoană, trebuie să arate în aceeași măsură respectul față de persoana în cauză și dorința de a o ajuta cu orice preț, ba chiar de a merge până la uitarea de sine și la jertfă pentru persoana iubită. Ori, acest lucru se împlinește în prea puține cazuri, de multe ori în spatele iubirii găsindu-și loc alte porniri năvalnice și atracții trupești, interese materiale și dorința de a profita de celălalt, cu pretextul că „îl iubești”, sau că „îți este dator”, ca răsplată „pentru câte a făcut pentru tine”. Iar în acest caz și iubirea cea mai frumoasă și mai promițătoare, care se naște între doi tineri, la vârsta nevinovată și frumoasă a tinereții, va evolua necorespunzător și se poate sfârși într-un „iad al conviețuirii comune”. Aceasta, de cele mai multe ori, este urmată de nemul­țumire, de gelozii și de violență, ducând chiar până la despăr­țirea și ura între cei doi.

De aceea, dacă iubirea „obișnuită” între doi oameni care au fost apropiați este atât de greu de realizat și mai ales de „păstrat”, cum este cu putință să ajun­gem la „iubirea de vrăj­mași”, pe care ne-o cere Mântuitorul?

Iubirea jertfelnică a lui Hristos schimbă înțelesurile iubirii

Dacă așa stau lucrurile cu iubirea în lumea de azi și dintotdeauna, să vedem ce schimbare aduce Domnul nostru Iisus Hristos în ceea ce privește semni­ficațiile acestui termen și realizarea lui în practică?

În pericopa evanghelică a acestei duminici, la începuturile ei, tot Mântuitorul enunță ceea ce se numește „regula de aur” a creștinismului și a Predicii de pe Munte (Matei, capitolele 5-7, Luca 6, 20-38), din care face parte și pericopa noastră: „Precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi lor, asemenea!”. După care urmează o com­parație între păgâni (oamenii obișnuiți, care nu țin cont de păcate) și creștini, cei care trebuie să devină urmași ai lui Hristos și asemănători Lui. Dacă îi iubim doar pe cei care ne iubesc, ce răsplată putem avea? Și în acest caz nici măcar nu putem să ne numim urmași sau ucenici ai lui Hristos. Pe când noi, creștinii, botezați în numele Preasfintei Treimi și chemați cu acest nume, din acel moment, trebuie să fim și să facem la fel ca și Mântuitorul nostru. Adică să îi iubim nu doar pe cei care ne iubesc, ci și pe vrăjmașii noștri. Și nimeni nu a făcut acest lucru într-un mod mai convingător decât Domnul nostru Iisus Hristos Care, batjocorit și chinuit fiind, în fața procuratorului Ponțiu Pilat și pe Crucea Golgotei, nu a chemat ajutor de la Tatăl Său cel ceresc și veșnic pentru a-și pedepsi „vrăjmașii”, prin cele douăsprezece legiuni de îngeri, ci i-a iertat pe chinuitorii Săi, rugându-Se Tatălui ceresc pentru ei: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac!” (Luca 23, 34). Iar anterior a spus foarte clar că „nimeni nu are dragoste mai mare decât aceea de a-și pune viața pentru prietenii Săi!” (Ioan 15, 13). Lucru pe care El Îl și face, în mod concret, prin cele răbdate pentru oameni și pentru a lor mântuire, pe Crucea Golgotei. Este drept că aici mai trebuie să adăugăm o nuanță, și anume faptul că, deși Hristos a murit în locul nostru și S-a răstignit pentru mântuirea tuturor oamenilor, a întregului ­neam omenesc, El respectă în mod desăvârșit libertatea de alegere a oamenilor și fiind în același timp și Judecător Suprem și Nemitarnic, la sfârșitul veacurilor sau la cea de-a doua venire a Sa, va răsplăti fiecăruia după faptele lui, cum aflăm și din Pilda „Înfricoșătoarei Jude­căți” (Matei 25, 31-46): va des­părți pe unii de alții, în funcție de faptele lor, precum desparte păstorul oile de capre. Iar cei drepți, care au făcut cele bune și L-au iubit pe Dumnezeu și pe ceilalți oameni, în viața aceasta pământeană, vor merge la viața cea veșnică. Pe când cei care au făcut cele rele și nu au dobândit această iubire, ci au fost egoiști și răi, vor merge la osânda cea veșnică (Matei 25, 46).

Chiar dacă suntem însetați de iubire și am dori să avem parte în viață doar de cele bune, să ne dăm seama, din exemplul și îndemnurile acestei pericope evanghelice și din celelalte lucruri pe care le-am spus, că iubirea cea adevărată nu este însoțită doar de plăcere și de lucrurile care credem noi că ne-ar face bine și ne-ar putea ajuta să fim fericiți. Ci ea, iubirea, trebuie înțeleasă dintr-o perspectivă creștină, citind cuvintele Sfintei Scripturi și mai ales pe cele ale Noului Testament și luând aminte la exemplul lui Hristos. Acesta, Dumnezeu fiind și mai înainte de veacuri, nu a pregetat să se smerească pe Sine, Om făcându-Se, asemenea nouă, în afară de păcat și nu S-a gândit doar la Sine, la slava pe care a lăsat-o pentru o vreme și la toate demni­tățile Sale dumne­zeiești, pe care le-a avut în ceruri, din veșnicie, alături de Tatăl Său cel ceresc, ci a lucrat în chipul cel mai simplu și mai smerit cu putință la alungarea păcatelor din oameni și din firea lor, la îndreptarea lor pe calea cea bună, spre Îm­părăția cerurilor, prin exemplu personal, în primul rând, și la împlinirea cea adevărată, după care însetează orice pământean. Omul se poate descoperi și trăi altfel decât prin pornirile egoiste ale acestei lumi și mai ales ale omului contemporan, lipsit de credință.

Cercetând cuvintele Sfintei Scripturi și întărind credința în sufletele noastre, încercând în orice chip și prin mijloacele cunoscute de atâtea veacuri ale Bisericii noastre Dreptmăritoare și Străbune, să ne punem sufletul în rânduială și să învățăm principiile vieții creștine, care coincid cu poruncile lui Hristos, dar și cu lucrurile pe care ni le-a dat și le așteaptă Dumnezeu de la noi, să ne eliberăm din pornirile faptelor egoiste și să-i vedem pe cei de lângă noi ca făpturi ale aceluiași Tată ceresc, chiar dacă uneori s-au abătut pe alte căi, urmând pornirile lor și sfatul celui rău. Să îi iertăm pe aceștia chiar și atunci când îi identificăm ca fiind „vrăjmașii noștri”. Să ne rugăm ca Bunul Dumnezeu să ne dea această putere de a-i ierta și de a-i iubi. Și astfel, cu răbdare și ajutor de la Dumnezeu, prin Hristos, Cuvântul Cel Viu și Veșnic al Tatălui ceresc, să ne aflăm adevărata valoare și menire în viață și să urmăm modelul Lui, care ne va aduce pace, liniște și mulțumire sufletească, precum și motivația și puterea de a deveni creștini adevărați și de a înainta neîncetat pe Calea Mântuirii.

 

Autor: † Siluan, Episcopul ortodox român al Ungariei – 29 Septembrie 2024