PLOAIE DE CINCI LEI
– „Ştiţi, inginerul şef de pe Ferdinant? Căsătorit cu doi copii. Viaţă de familie minunată. Nu mai are încredere în oameni …îl cheamă Silviu şi nu Eusebiu, cum zici tu”.
Două profesoare fardate trec sub umbrele. Pâraie subţirele de apă au inundat strada fugărind frunzele uscate, pachetele goale de ţigări. Chiştoacele păreau peşti scăpaţi dintr-un iaz.
– „Viaţa, bibilic vorbind este o călătorie. Trebuie să ştii ce cauţi, unde vrei să ajungi, dar mai ales la ce să renunţ”. Cea din stânga îşi trecu mâna prin părul blond, lung.
– „Haide mai repede, ne udă până la piele!” Dispar, legănându-şi umbrelele, printre blocurile mohorâte.
Orăşelul pitit între munţi, de-a lungul râului. Muntele ascunde în pântecele imens, mina. Galerii întunecoase, şiroind de ape roşiatice; intestine întortocheate. Mistuie lent plămânii, sănătatea oamenilor cu lămpi şi cizme de cauciuc. Începe să plouă. Joi, pe la amiazăzi. Picuri mari, ochi limpezi, căzători. Ploaie sănătoasă de vară târzie.
Bărbatul gras, de la masa din colţ:
– „Feri doamne, să nu să-ntoarcă vremurile, că mulţi îs scrişi pă foaie verde”. Râsete obosite, amare, forţându-se să pară vesele.
Omul cu mustăţile cărunte către cel dinainte, ridicând halba:
– „Atâta să trăieşti pe pământ până nu-i ave către cine zice bună ziua.” Halba plină cu guler de trei degete. Pe stradă trece un moroşan cu un picior ciung. Cârjile noi ţăcăne pe asfalt. Cracul gol, larg, al izmenei de cânepă, flutură la fiecare pas chinuit. Clopot fără glas deasupra mizeriei de pe trotuar. Tropot mărunt ca pentru a speria ciorile de pe cânepişte. Cineva îşi scutură apa noroioasă de pe încălţări. Grătarul metalic zdrăngăne. Intră un om. Obosit. Ia o bere şi se aşează la poveşti cu cei de la singura masă ocupată. Clipele trec greoaie ca nişte bivoliţe grase. Nu se întâmplă nimic. Absolut nimic. Curgere lentă, uniformă prin albia dictată. Seriozitatea face parte din regulile turmei. Supune-te. Fii disciplinat. Învaţă tot ce ţi se aruncă înainte. Nu pune întrebări. Mai ales nu-ţi pune întrebări. Respectă cadenţa şi limitele! Mai ales limitele le respectă!
– „Cădeau caii primăvara. Securea în cap şi în cazan la porci! Din carăle şi plugurile de lemn se făcea foc. Veneau, îţi luau calul din grajd, puneau hamul pă el, îl prindeau la car, încărcau plugul, grapele, sămănătoarea, tot ce aveai şi să duceau. Cu ei nu aveai ce povesti! Stăteai şi te uitai. Rămâneai gol cu napu.”
Nimeni n-a auzit când a intrat miliţianul. Ud, înalt, salută cu două degete la cascheta dată pe spate. Pâlcuri de brădet mărunt şi stânci împestriţând dealurile abrupte. Şuvoaiele spumoase saltă furioase prăvălind la vale bolovăniş. Scrâşnet aspru în albiile colţoase. Înecându-se, cu ochii lăcrimând, poliţaiul tuşi scurt de câteva ori. Minerii îi răspund la salut. În bufet fum ca după locomotivă.
– „Haide, domn şăf, de ia o bere cu noi”, îl invită mustăciosul făcând semn cu degetele către tejghea. Miliţianul se apropie şi le strânge mâinile. Sporovăiala reîncepu. Măruntă, ca a unui stol de viespi deasupra unei grămezi de poame zemoase, într-o după – amiază însorită de septembrie. Ploua în draci. Întâmplările mici nu sunt întâmplări. Micile devieri de linie nu fac decât s-o îngroaşe şi mai tare. Tu, băiet tânăr, finuţ cum ţi se spunea în liceu. Stai la o masă, pe tăblia căreia băltesc pete de bere amestecate cu scrum. Nu le bagi în seamă, sorbi o gură ţeapănă. Te simţi la adăpost. Tremuri înfrigurat, gândindu-te la cei pe care potopul i-a prins afară. Din buzunar scoţi un ziar. Oare ce cauţi în oraşul acesta pricăjit şi fără întâmplări, sălbatec? Pe un colţ al mesei maronii, salopetele frumos împachetate şi legate de cizmele noi cu o bucată de cablu de puşcare. Citeşti în ziar: „scorpionii călătoresc noaptea, ghidându-se după umbrele plantelor şi pietrelor.”
– „ … mare căldură mai era atunci… cogâlţ, cogâlţ, două înghiţituri de bere..., l-au scos din galerie în pături. Pături pline de sânge. Urla de durere. Până să vină salvarea l-au pus la umbră sub fagi. Salvatorii tăceau. Trăgeau adânc din ţigări şi beau sucuri galbene. Erau nervoşi, tremurau, avuseră o intervenţie grea. Se gândeau la copii şi la neveste, poate la plicurile groase pe care le vor lua la salar. Accidentatul nu mai urla. Se liniştise. Gemea stins, tot mai încet. Muri înainte de a sosi salvarea. Doctorii au constatat că rănitul murise muşcat de un şarpe otrăvitor. Venit poate din afânari, de pe stâncile însorite. Sigur a fost o viperă!”
Poliţaiul se scotoci în buzunarul din spate după portofel. Voia să dea şi el un rând. Minerii se opuneau. Nu renunţă. Aduse personal halbele la masă.
– „Mă, dacă aş aplica legea, ar fi vai de capul vostru, da oameni suntem …”. Ploaia nu mai contenea. Peste case hergheliile norilor lăcrimau a dor de cale lungă. Însă unde poţi ieşi din văgăuna aceasta? Casele mici, din bârne rotunde, negre, de brad. Ude şi zgribulite şi ele se înşirau de-a lungul şoselei ce coboară în pantă, însoţind râul vijelios. De sus, alături, păreau dârele lăsate pe zăpadă de schiurile unui fondist uriaş.
– „Ce vrei?” se răstea agresivă ospătăriţa, de după tejghea, la un ţăran care abia intrase. Miner şi el, slab, îmbrăcat moroşeneşte cu laibăr negru. Femeia tânără, brunetă bine, cu buze mari, vinete, larg decoltată. Vodca dintr-un pahar lung gradat – într-un altul mai larg. Priviri provocatoare peste capetele chefliilor. Alcoolul trezind dorinţe adormite, măcinate lent de silicoză. Stârniţi, bărbaţii priveau obosiţi spre tejghea. Poftă zadarnică, neputincioasă! Era nevasta, a nu se ştie câta, a mandatarului. Întâmplări mărunte. Fără rost, irepetabile şi nebăgate în seamă.
– „Măi, omule, ce poţi tu face în ziua de azi?” Sorbi din halba spumoasă, întorci plictisit o pagină de ziar: „detectează victimele după vibraţiile nisipului” Scorpionii! Sătenii rezemaţi de vitrină aşteptau autobuze. Ploaie. Furie nepotolită. Şuvoiul murdar inundase şoseaua. Bucăţi de pâine, lemne, mucuri, hârtii plutesc învălmăşite peste cuburile de piatră. Lip, lip, un câine trist, părăsit. Încă o gură de bere. Gust sălciu de apă stătută. Probabil fusese bine botezată. Apă, clipocit, susur… Senzaţie de diluviu dizolvând lumea. Şi aerul era umed. Revărsare continuă de ape nesfârşite tulburi. Te simţi muiat, lipsit de gânduri. Dezintegratoare, în creier şi se strecoară molecule de apă. Existenţă devenită fluidă. Îţi pipăi buzunarul de la piept. Formele de angajare sunt la locul lor. De mâine vei fi miner. Nu simţi nimic deosebit. Marii paşi, cotiturile uriaşe se fac pe nesimţite. Trăieşti, respiri, bei bere. Te cuprinde frigul. Ce faci? În care parte o vei apuca? Întrebări neghioabe, la această oră. Puţin înainte ploaia nu începuse. După ultima semnătură ai ieşit pe poarta clădirii administrative cu un bon pentru magazia de echipament. Fălcile uriaşe ale magazionerului bondoc vibrează citind hârtia întinsă de tine prin ghişeul din uşă.
– „Mda, haide înăuntru!” îţi deschide. Cărunt cu halat de doc. Numără efectele „una bucată salopetă, un pantalon şi bluză, una bucată caschetă protecţie, plus una bucată curea imitaţie piele, cizme şi cam atât.” Termină ştergând cu mâneca halatului gurguiul unei cizme. Se aşează la masa acoperită cu ziare vechi. Complectează fişa de inventar. Pe numele tău. Ai semnat-o înjurând în gând portretul tâmp ce zâmbea printre petele de slănină şi ghiveci de legume de pe ziar. Preşedintele ţării. Secretarul general al partidului. Pe ureche i se aşezase o muscă. Te-ai fi aşteptat s-o mişte, dar nu simţea gâdilitura picioruşelor mărunţele. Era doar o poză de ziar.
– „Da, domn şăf, pă Blendea de ce l-aţi amendat?” Poliţaiul în chef:
– „M-o făcut porc, porcul …”
– „Nu să poate! Îi om tare de treabă”, sări mustăciosul aplecându-se peste masă.
– „Uite mă că se poate. S-o îmbătat puşcă alaltăieri la Mariana şi-o spart cinci halbe. Ce-i drept o pus bani jos. Io pân zonă m-am dus să-l potolesc, marha mi-o strigat în faţă, cât o putut de tare că-i place omu-om şi porcu-fript. Toţi din bufet o râs…da pentru el ce-s cinci sute…o nimica toată.”
– „Nu de bani îi vorba, ruşinea-i baiu!”, aruncă peste masă un miner negricios. O halbă împinsă cu cotul căzu. Cineva strigă „io o plătesc!” Intră o ţărancă trupeşă, o roşie la faţă. Guba sură din lână şiroia de apă. Zumzetul continuă. Uniform, egal, uneori întrerupt de hohote de râs. Oboseala anilor de mină săpase cute adânci în feţe. Surâsul abia se vedea dintre ele.
– „Îl ştiţi pe Barbi Cori, tânărul de la orizontul două sute? L-o prins Poenaş ăla înalt şi slab ca o rudeşcă, la nevastă-sa. Hi, hi, hi… o vrut să-l jugănească. Noroc că nu-i atins de silicoză, o putut fugi bine… hi, hi ,hi…” Ai semnat fişa. Magazionerul îţi strânse mâna: „Noroc bun!” Te sfătui ca deocamdată să nu-ţi laşi hainele în vestiar. Trebuie murdărite bine, frecate cu ulei şi pireag, altfel le şuteşte cineva. Feţe nerase, pergamentoase, supte, ochi înfundaţi, limpezi. Discuţiile despre femei continuau. Gesturi largi, făcute cu halbele pe jumătate, veneau să întărească cele spuse. Ten slinos, umed. Portarul în uşa gheretei, când ai ieşit.
– „De, fecioraş amu începe greu’ şi doamne mult mai îi până la pensie!” L-ai salutat şi te-ai întors către stradă. Până la autobuz aveai vreme de-o bere.
În spatele tejghelei apăruse mandatarul. Ţigan gras, cu început de chelie. Obraji străluceau. Ochi vicleni de vulpe. Iscodeau în toate părţile. „Îs puţini fraieri astăzi” nu-şi putu ascunde gândurile. Rânjetul dispreţuitor le trăda. Dantură galbenă de tutun. Spălă câteva pahare învârtindu-le cu mişcări repezi îndemânatice sub jetul limpede. Pantofi roşii, ieftini, cu bombeul acoperit de noroi uscat, pantaloni negrii de tergal, dungi argintii. Îi veneau până la glezne. Centura albă de muşama cu o cataramă mare de aluminiu. Haina tot de tergal, roşie cu gulerul nins de mătreaţă. Îl examina mai departe. Fără să vrea. Pieptănătura impecabilă, păr lins strălucitor. Cum de-te interesau atâtea amănunte? Ai intrat doar pentru a te adăposti de ploaie. Şi pentru a sărbători de unul singur angajarea oferindu-ţi o bere. La mese se povestea. Sorbituri scurte, hohote, rotocoale albăstrui de fum.
„Ionu lu Locic o fost la brânză. I-s oile la stâna budeştenilor. O mărs la el şi Vasile Vărădeanu cu Ion Salvan şi Ştefan Horoş. Îs tăţi într-o echipă. O dus salam, grătare şi o ladă de bere. Horincă ave Ion. Da el nu pute be că ave bai cu nervii. Doctoru de întreprindere, Porcisteanu i-o dat ceva tablete de liniştire, să poată dormi. Bumbi de somn cum zic babele. Când o strâns caşu, în loc de bumbi de închegat laptile o pus bumbi de somn. O tăt şbotălit cu şbotalău pân lapte. Nu s-o încheghat. O crezut că-s slabdi bumbii. O mai pus unu. Laptele s-o închegat. Bumbu o fost bun. Colegii de echipă tot închinau. Până să se frigă grătarele o mâncat caş proaspăt. Ion o scos on boţ mare din ciubărul cu lapte. După caş o adormit tăţi pă lângă foc. Grătarele s-o făcut scrum. De atuncea strigă după Ionu lu focic pân mină: « bumb de somn ». Vai tare să enervează!“ După poveste minerul desfăcu un pachet de biscuiţi. Berea nu prea merge pe stomacul gol.
Grasul de la masă din colţ închină către masa şefului de post: „să trăiţi măi oameni buni, să trăiţi şi să puteţi, că de nu-ţi putea vor lăsa femeile… de să vă spui şi io una cu stâna… la noi în Pălniţ era om activist de partid, venit cu colectivizarea, cum era pă vremea aceea, unu Cioflică, o avut on frate la comisariat, maior în grad.
Când am sâmbrat oile o vinit şi Cioflică. Pă drum o strâns o şapcă, ave şapcă din pânză, ca Liviu, o şapcă de bureţi, de pă buturugi. O zis că-s deleguţi, da n-o fost deleguţi, o fost bureţi bolunzi. Ion Capăta şi cu mine i-am spus să-i arunce că nu-s buni, da el o zis că ce ştim noi că n-avem şcoală. N-am mai zis nimica. Uăilă păcuraru i-o fript într-un ceaon vechi. O mâncat numai activistu şi o băut horincă. Bine o băut. Noi am luat care ce-am avut, slănină, carne friptă, ceapă.
A doua zi când m-am dus la primărie, m-o fost chemată că nu mi-am fost făcută zilele de prestaţie, Cioflică era sus în patru picioare pă un dulap de fier. Scurma ca şi câinile la vizuina de vulpe. Cu amândouă mânurile scurma în fieru dulapului: «ce face-ţi tovarăşu activist Cioflică?», l-am întrebat. Frica-mi trecuse. Îmi venea să râd. Da cum să râzi de on activist mai ales când eşti învinuit cu oarece. <<caut chiaburi şi burjui>>, o zis Cioflică de pe dulap. Am ieşit afară şi i-am spus la boactăr. Boactăru o sunat la judeţ. După Cioflică o vinit o maşină neagră din care-o coborât doi domni, tovarăşi cum era pă atunci şi un doctor. Pă Cioflică nu l-am mai văzut în veci pururi”. Toţi, afară de miliţean râdeau. Pe masă mai sosi un rând de halbe. Le plătise grasul. Mandatarul îşi şterse mâinile de poalele şorţului şi le ură: „poftă bună”.
„Puţină lume” , se strâmba ţiganul către miliţian… Acesta nu-l băga în seamă. Vorbea cu un miner. Ceilalţi lălăiau. În pauzele scurte se pupau zgomotos. Pachetul de echipament, faptul că tocmai ai terminat liceul şi nu ai intrat la facultate – te enervau. De parcă numai ţie ţi se întâmplaseră astea. Hârşâit prelung. Uşa se deschide vestind o întâmplare nouă. Înăuntru intraseră o pereche de tenişi uzi. Un om gheboşat. Purta pantaloni noi de salopetă şi haina curată de stofă, descusută la subsiori. Prin rănile crăpăturilor atârnau bucăţi de căptuşeală. Câţiva paşi târşiţi. „Sorbul” unei pompe soarbe apa din canal. Cenuşiu vâscos, lipindu-ţi-se de suflet, scârbindu-te că ziua nu mai trece. Tenişii sfârâiau în apa pe pardoseala de ciment. Chefliii înjurau pe cineva care nu era de faţă. Omul scoase câteva cuvinte guturale, strâmbându-le la ploaia de afară. Stropi mari ca muştele pe vitrina murdară. Maşinile trec rar. Mustăciosul îl împinse înjurându-l, careva îi dădu cinci lei. Poliţaiul îi trase un şut în fund, şi îi smulse moneda din palmă:„ la ce-ţi trebuie ţie bani, mă?“, îl luă la întrebări, „la ce mă?, oricum nu-ţi ajung de-o bere, berea-i şase lei halba şi nu-i pentru nebuni…“ . Zvârlii moneda-n sus ca pentru: „cap ori pajure“, o prinse şi strigă tare: „ stema mă, stema…hai să ne îmbătăm…“. Banii îi băgă în buzunarul de la piept al vestonului albastru, şifonat în dreptul burţii. Chefliii lălăiau mai departe stropind halbele cu salivă. Ducând berea la gură, prin peretele halbei chipul nebunului alungit deveni monstruos. Nu ai observat când s-au apropiat de tine. Ochi căprui, spălăciţi te cercetară tulburându-te. Bolborosi ceva despre ploaie. I-ai întins o monedă de aluminiu. A luat-o bucuros. S-a întors spre tejghea arătând banii. Mandatarul clătină din cap. În mână avea o halbă goală pe care o ştergea cu un prosop ud: „n-ai numai cinci lei, îţi mai trebuie unul pentru o halbă…de cinci lei doar ploaie poţi cumpăra…ploaie de cinci lei, ploaie de cinci lei pentru nebuni, da, pentru nebuni…pentru nebunii de la masă, ce se veselesc şi râd“, adăugă încet ca nu cumva să-l audă miliţianul ce se îmbătase. Umplu halba şi o puse înainte pe tejgheaua umedă, în faţa clientului ce se hlizea către el, întinzându-i fără convingere moneda de aluminiu coclit. Mandatarul îl refuză tăind scurt aerul cu mâna stângă: „ia berea băiete îi din partea casei, zise tare ca să fie auzit, suntem totuşi o casă onorabilă, chiar dacă muşterii nu ni-s întotdeauna pe măsură…“. Nu-l asculta nimeni. Doar tu i-ai prins din vorbe printre strofe de cântec, ciuntite şi amestecate cei de la masa miliţianului se încălziseră. „ Liber locul?“, întrebă nebunul aşezându-se cu grijă, să nu verse din halbă. I-ai făcut semn cu capul. După ce puse berea pe masă se scotocii prin buzunare bolborosind. Ai înţeles că vroia să-ţi înapoieze moneda. Nu mai avea nevoie de ea. Pentru el berea fusese gratis.
