MEDALION LITERAR JESSICA DARIA PINTEA (TOHAT, MARAMUREŞ)

  Numele meu este Pintea Daria Jessica.

Am 17 ani și m-am născut la data de 23 Septembrie 2002.

Locuiesc în Tohat, oraş Ulmeni.

Sunt elevă în clasa a XI-a la Liceul Teoretic “George Pop de Băsești” din Ulmeni, iar dirigintele meu este domnul Tocaciu Vlăduț.

Pot să spun că încă de mică am avut o pasiune pentru poezii, dar am început să mi-o dezvolt de abia în liceu. La început am fost mai timidă, însă toți cei din jurul meu m-au încurajat, astfel făcându-mi și o pagină de facebook care se numește “Lumea artei”, unde am început să postez.  Iubesc poezia și simt că face parte din viața mea. Aici îmi exprim iubirea adolescentină și toate trăirile mele.

Încă nu am debutat în volum, dar cu pași mici voi ajunge tot mai sus!

Poezia, pentru mine, este deschiderea sufletului, eliberarea gândurilor poetului, care mai apoi, le aștern pe o foaie de hârtie, atât de frumos și colorat, precum un tablou … tablou pictat din cuvinte!

 (includerea Dumneavoastră în aceste reviste virtuale, se datorează colaborării/participării/includerii în Antologia de poezie și proză – OPREȘTE-MĂ, LA TINE, MARAMUREȘ, ca o formă de respect, stimă și prețuire, din partea coordonatorilor acesteia: prof. Gelu DRAGOȘ, poet popular Nelu DANCI și Vasile BELE)

- http://ebibliothecaseptentrionalis, Baia Mare, (revista BIBLIOTHECA SEPTENTRIONALIS);

- moaraluigelu.blogspot.com, Lucăcești, Maramureș, coord. prof. Gelu DRAGOȘ;

- http://armoniiculturale.ro, Adjud, (revista ARMONII CULTURALE, coord. George STROIA);

Secţiunea: Poezie

DOR

Hai să stăm la o poveste sau chiar un pahar de vin,

Hai să ne-aducem aminte ... sau pur și simplu să vorbim.

Am făcut greșeli, dar cine nu greșește?

Mai ales cel care din inimă iubește.

Supărări ... au fost, dar putem trece peste toate,

Mai ales dacă ne suntem unul altuia aproape,

Decât să merg singură și pierdută prin lumină,

Mai bine prin întuneric ... dar cu tine de mână!

LUMEA PRIN OCHII MEI

Lumea prin ochii mei

Fiecare bucățică din tine, e lumină pentru viața mea,

La fel cum fiecare stea e lumină pentru cerul întunecat.

Tu, cu fiecare defect sau calitate a ta,

Îmi luminezi viața și-mi presari bucățele de fericire peste fiecare zi a vieții mele.

În acestă lume, fiecare dintre noi suntem văzuți precum niște simpli oameni,

Eu, prefer să văd oameni deosebiți care au în grijă niște inimi fragile.

La momentul potrivit, vom găsi o persoană specială, cu care vom face schimb de

inimi,

Atunci vom avea în mâinile noastre cel mai de preț lucru al acestei lumi

Și anume, iubirea cuiva, iubire care trebuie apărată și adăpostită,

Precum o mică perlă într-o scoică.

Trăim într-o lume relativ rea, dar cu părțile ei bune.

Privim în fiecare zi totul, dar totuși, ceva nu observăm …

E o lume plină de comori, și cea mai valoroasă

E omul … și inima lui!

MAI ...

Mai vino înapoi, și am să-ți fiu aproape,

Mai strânge-mă în brațe, te rog, măcar o noapte!

Aș vrea să-ți mai aud odată, acel glas tremurător,

Mai vino … căci de tine îmi este dor!

Mai spune-mi “te iubesc!”, cum o făceai atunci,

Când pe malul mării, noi ne plimbam desculți,

Cum mă țineai de mână, și-mi ofereai iubire,

Mai vino … căci îmi e dor de tine!

Dar de privire … nu mi-e dor, căci știu ce ai ascuns,

În spatele zâmbetului, despre care mi-ai spus,

Că îți apare doar atunci când mă privești,

Atâtea minciuni … cum poți să le rostești?

Aș vrea să spun “mai vino!”, mai spune-mi “te iubesc!”,

Mai strânge-mă în brațe, mai spune-mi când greșesc,

Dar toate acestea cândva au dispărut,

Și-acum, tu, pentru mine … ești un necunoscut!

EȘTI O MINUNE …

Ești o minune…

Anii trec… dar iubirea ta niciodată nu trece,

Nici glasul tău cald, pe când alții îl au atât de rece,

Tu, cea mai mare minune a lumii, alini orice durere,

Tu știi să mă asculți și când vorbesc prin tăcere.

Tu strânge-mă mereu, mamă, la pieptul tău,

E locul ce m-alină atunci când îmi e greu,

Și spune-mi  “Va fi bine!”, “Luptă!”, “Te iubesc!”,

Tu… și trei cuvinte, acestea mă-ntăresc!

Dar ție, mamă, să lupți cine îți spune ?

Și totuși… o așa putere, e rară în astă lume!

Tu ești așa divină, precum luna între stele,

Ești o minune mamă… minunea vieții mele

Ești o minune…

Anii trec… dar iubirea ta niciodată nu trece,

Nici glasul tău cald, pe când alții îl au atât de rece,

Tu, cea mai mare minune a lumii, alini orice durere,

Tu știi să mă asculți și când vorbesc prin tăcere.

Tu strânge-mă mereu, mamă, la pieptul tău,

E locul ce m-alină atunci când îmi e greu,

Și spune-mi  “Va fi bine!”, “Luptă!”, “Te iubesc!”,

Tu… și trei cuvinte, acestea mă-ntăresc!

Dar ție, mamă, să lupți cine îți spune ?

Și totuși… o așa putere, e rară în astă lume!

Tu ești așa divină, precum luna între stele,

Ești o minune mamă… minunea vieții mele

Anii trec … dar iubirea ta niciodată nu trece,

Nici glasul tău cald, pe când alții îl au atât de rece,

Tu, cea mai mare minune a lumii, alini orice durere,

Tu știi să mă asculți și când vorbesc prin tăcere.

Tu strânge-mă mereu, mamă, la pieptul tău,

E locul ce m-alină atunci când îmi e greu

Și spune-mi  “Va fi bine!”, “Luptă!”, “Te iubesc!”,

Tu … și trei cuvinte, acestea mă-ntăresc!

Dar ție, mamă, să lupți cine îți spune?

Și totuși … o așa putere, e rară în astă lume!

Tu ești așa divină, precum luna între stele,

Ești o minune mama … minunea vieții mele!

LUMEA ÎN CARE TRĂIM

Trăim într-o lume plină de venin,

Unde unii pleacă și alții vin.

E o lume plină de inimi rupte,

Toți lipsiți de putere, neputând să lupte.

Ne târâm prin viață, pentru a ajunge sus,

Doar așa reușim tot ce ne-am propus.

Apoi toți te privesc și cred că ți-e bine,

Dar cine-ți vede rănile, înafară de tine ?

Lumea nu știe decât să critice fiecare mișcare,

Să te-mpuște cu cuvinte, fără încetare,

Chiar trăim într-o lume atât de crudă,

Unde sufletul să-ți urle, și nimeni să nu-l audă ?!

MI-E FRICĂ …

Mi-e frică … mi-e frică să mai încerc,

Mi-e frică că ar putea fi încă un eșec,

Căci oamenii vin, dar tot așa și pleacă

Și cui îi pasă de a ta inimă destrămată?

Mi-e frică să nu mă prindă iar valul dezamăgirii,

Să mă pierd, s-ajung la capătul iubirii …

Să mă scufund în propriile-mi lacrimi amare,

Mi-e frică … mi-e frică de încercare!

Și toată această frică, de undeva a porni …

De la oamenii, pe care cândva i-ai iubit,

Dar au plecat, lăsând amintiri în urma lor

Și-așa pornește frica, odată cu mult dor …

 MIROS DE DOR ȘI PETALE DE CRIN

M-am trezit astăzi din somn simțind un miros divin,

Iar pe geam se vedea o ploaie ușoară cu petale de crin.

M-am dus în grădină, în locul meu liniștit,

Mi-am luat pixul și caietul cel cărămiziu

Și-am început să scriu tot ce inima-mi dicta.

În acel moment, locul acela m-a dus cu gândul la vechi amintiri,

La iubire, tristețe, furie, dezamăgiri …

În acea grădină, cu bunicul mereu mă jucam,

El bolnav, dar fugea încet, iar eu crezând că-l prindeam.

Momente frumoase, dar ce-i frumos … repede trece,

La fel trecând și el, iar inima mea d evenind un cub de gheață atât de rece.

Astăzi, tot aici, stând în grădină pe iarba verde, privind cerul senin,

Simt atât de puternic un miros de dor, de el … și de petale de crin.

AM SĂ MĂ-NTORC ACASĂ

Mi-e dor de-al meu copac

Și de a mea dulce copilărie,

Să mă joc, să fug, să simt vântul cum adie.

Am plecat de mult din acel sat numit “acasă”,

Am plecat … lăsând cel mai trist bilet pe masă,

Iar lângă al meu tânăr și verde copăcel,

Am plantat o floare, pentru a fi prietenă cu el.

Anii au trecut, eu tare am îmbătrânit,

Copacului meu, crengile i s-au rupt, fiind veștejit,

Iar frunzele cădeau precum lacrimile de pe obrazul meu,

Căci îmi era dor … tare dor de copăcelul meu!

Odată întors acasă, copacul nu era,

Iar printer lacrimi, scriam un bilet pentru mama mea,

Spunându-i “am să mă-ntorc acasă, căci tare îmi pare rău,

Anii au trecut … și nu vreau să te pierd, precum copacul meu!”

ATÂT ÎMI DORESC …

Mi-aș dori să mă trezesc în miez de noapte,

Printre ale tale îmbrățișări și ale tale șoapte,

Să-ți văd buzele șoptindu-mi  “te iubesc!”

Să-mi fii mereu aproape, atâta îmi doresc!

Să ne plimbăm prin noapte, ținându-ne de mână,

Să mă săruți și-n ploaie, și-n viscol sau furtună,

Atâta îmi doresc, să mă trezesc în miez de noapte,

Printre ale tale îmbrățișări … și cele mai dulci șoapte.

CE-AI ÎN INIMĂ, COPILE?

Ce e cu tine, copile?

De ce suferi așa mult?

Nu închide totul în tine,

Sunt aici ca să te ascult!

Nu te întrista … copile,

Lumea nu poți s-o oprești,

Ea vorbește despre tine,

Când observă că greșești.

Mereu te văd așa pustiu,

Nimeni pe lângă tine …

Tare mi-aș dori să știu,

Ce-ai în inimă, copile ?

O DIMINEAȚĂ CU MIROS DE EA

Mă trezesc … și mă gândesc la ea,

Cum adormeam nedespărțiți pe canapea,

Printre priviri, sărutări și cuvinte duioase,

Acele seri sub clar de lună, atâta de frumoase!

Acum mi-e dor … mi-e dor de glasul ei,

De diminețile cu miros de ceai de tei,

Mi-e dor de poveștile nesfârșite, spuse la o cafea,

Mi-e dor de dimineața … cu miros de ea!

STEA CĂZĂTOARE

Mă scufund atât de tare printre gânduri

Și toate-s despre tine …

Caut mii și mii de răspunsuri,

Dar tot ce găsesc, e un sac plin de răni și amăgire …

Și m-am trezit cândva, târziu în noapte,

M-am apropiat ușor de geam …

Și-am zărit o mică stea căzătoare,

Punându-mi o dorință, “sufăr, dar vreau să te mai am!”.

Și-ncep să plâng, să tremur și nu mă mai opresc,

Când știu cât de stupid e tot ce îmi doresc.

Căci încă rău mă doare, ce s-a întâmplat cu noi …

Și-acum mă rog la stele, să mi te dea înapoi?

Invitaţie la MOMENTUL OMAGIAL PETRE DULFU - 22 mai 2016 TOHAT

La mulţi ani Petre Dulfu! La mulţi ani Păcală!

Astăzi se împlinesc 158 de ani de la naşterea maramureşeanului nostru drag din Tohat, învăţătorul, pedagogul de renume, doctorul în filozofie şi scriitorul PETRE DULFU (foto)! În semn de preţuire Biblioteca Judeţeană îi poartă numele ca de altfel şi Cenaclul literar din Satulung, cenaclu înfiinţat prin anii 1980  de poetul Ioan Dragoş.

     Tot în acest an se împlinesc 120 de ani de la debutul editorial a lui Petre Dulfu cu „Isprăvile lui Păcală”, carte atât de bine primită în special de tineri şi copii. Un rol memorabil în pielea personajului Păcală l-a realizat actorul Sebastian Papaiani, pentru care-i mulţumim!

      În semn de preţuire elevii de la Palatul Copiilor şi Liceul de Arte Baia Mare au organizat o expoziţie ce poate fi văzută în holul Bibliotecii Judeţene „Petre Dulfu” Baia Mare până pe 31 martie a.c.

     Mulţumim Petre Dulfu pentru personajul adolescentin şi pus pe şotii „Păcală” aşa cum îi mulţumim şi lui Ion Creangă pentru personajul copilăriei românilor „Nică”! Literatura, poveştile româneşti şi universale ar fi mai sărace fără ei! O lacrimă pentru marele scriitor maramureşean şi un gând bun pentru Păcală! La mulţi ani Păcală!

                                                                                  Gelu DRAGOŞ

SCRIITORUL PETRE DULFU ŞI NEUITATELE TRADIŢII ŞI OBICEIURI FOLCLORICE DIN OPERA SA

Dar vremea aceea e aşa departe...

Mi-aduc aminte. Cum aş putea uita

Someşul, ... Tohatul, satul meu natal?

(Din poezia „ Petre Dulfu, azi, e cu noi”, 31 octombrie 2003,

 publicată în revista Bibliotheca Septentrionalis, nr.2, 2003).

Iată, cum un sat din nord de ţară a rămas mereu prezent în sufletul poetului Petre Dulfu, dar şi în inimile celor care i-au descoperit frumuseţea creaţiilor sale literare, de-a lungul timpului, mai ales pentru cei care au simţit un plus de admiraţie pentru literatura populară.

Localitatea Tohat, din primele decenii ale secolului XX, din studiul „Petre Dulfu şi satul său natal”, semnat de Gheorghe Crişan şi cuprins în volumul Studii şi articole, vol. II, Baia Mare, 1973, p. 99-105, se apropia de imaginea satului, din anii când s-a născut poetul: „Câteva zeci de case înşiruite de-a lungul drumului şi alte câteva de o parte şi de alta celor patru-cinci ulicioare mărginaşe. Acoperişuri ascuţite din paie sau tulpini de floarea soarelui adăpostesc o tindă cu „băbătie” (parascântei) şi cu o cameră de locuit, cu pământ pe jos. În curte  câte un şopron şi – la cei mai înstăriţi – câte un coteţ. Cele mai multe făcute din nuiele de răchită ca şi gardurile, ca şi unele ustensile din gosppodărie, şesul Someşului fiind patria nuielelor ...” Tohatul, sat cu oameni hanici şi întreprinzători a devenit mai târziu o aşezare modernă cu case din cărămidă, asemănătoare vilelor de la oraş.

Viaţa era grea. Pe vremea aceea, pentru o zi de muncă oamenii primeau ca plată „o cupă de bob, plantă care nu se mai cultivă” în Tohat. Bobul se putea mânca crud sau se cocea ori se făcea fiertură, fără nici un adaos, bobul, alături de fasole şi mazăre, fiind aliment de bază în pregătirea mâncărurilor ţărăneşti.

În această dureroasă realitate au trăit şi părinţii scriitorului, Chifor şi Gafia, familie  de ţărani cu stare materială bună, de care bătrânii îşi aminteau ca fiind „model de hărnicie şi austeritate”, trăsături, de altfel, moştenite de majoritatea descendenţilor, dovedind dragoste deplină faţă de limba şi obiceiurile strămoşeşti, faţă de oamenii satului în care au trăit. Limba părinţilor i-a fost elevului Petre Dulfu „merinde pe drumul lung ce l-a străbătut la şcoala maghiară.”

Asemenea lui Nică, din Humuleştii Neamţului din Ţara Moldovei, îl revedem pe copilul Petre hălăduind gânditor prin porumbul mai înalt decât el, ori venind acasă, în serile de vară înmiresmate de aromele de iarbă cosită, tolănit pe fânul din căruţa trasă de boii ce mergeau agale la pas şi rumegau incet, alteori pe prundul Someşului, unde mergea la scăldat şi  hârjonindu-se  alături de ceilalţi copii. Apoi, atunci  când mai mărişor fiind, era prezent la „danţul” duminical între flăcăii şi fetele cu busuioc prins pe „spăcel”. Copilul Petre n-a fost lipsit nici în serile reci de toamnă când se organizau clăcile de „desfăcat” porumbul şi de „îmblătit” floarea soarelui în şura  cea mare a gospodăriei lor, luminată de „şterţul care arunca pe pereţi umbre fantastice, ilustrând cu ele basmele şi glumele ce nu mai conteneau până spre miezul nopţii.”

Putea oare pieri din sufletul şi mintea scriitorului de mai târziu „comoara firească, necăutată, care altădată îi legănase şi lui copilăria la Tohat? „O, depănători maieştri ai poveştilor străbune / Cu Ilene Cosânzene şi cu Feţi-viteji minune! / Câte ori copilăria-mi lângă vatra încălzită, / Nu stătea să vă asculte seri întregi neadormită!” Niciodată poetul n-a putut să uite această uimitoare zestre populară, folclorică, dobândită de la bunii săi părinţi şi pe care a luat-o cu el şi a purtat-o ca pe un bagaj „de preţ”, nedespărţindu-se vreodată de asemenea comoară.

Bogata limbă română, împrejurările vieţii care i-au oferit posibilitatea de a citi cărţi româneşti, printre ele plăcându-i în mod deosebit Doinele şi lăcrămioarele bardului de la Mirceşti, Vasile Alecsandri, „ce-i deşteptară imaginaţiunea poetică, apoi climatul cultural şi activitatea intensă de la Şcoala Normală a „Societăţii pentru învăţătura poporului român” l-au ajutat pe scriitor să lase în urma sa o apreciabilă şi neuitată moştenire literară şi nu numai.

De la povestea în versuri Princesa fermecată, debutul său editorial, urmând alte basme, poveşti în versuri, legende: Povestea lui Făt-Frumos, Zâna Florilor, Ion săracul, Gruia lui Novac, Povestea rândunelei, Soarele şi luna (După cântecele bătrâneşti ale poporului român), toate dovedesc talentul creatorului, remarcându-se prin redarea întâmplărilor într-o armonie interioară a cuvintelor nemaipomenită. Dar consacrarea autorului i-a fost definită de volumul Isprăvile lui Păcală, o epopee poporală în 24 de cânturi,  pe care George Călinescu o considera „carte de humor sănătos, căci autorul, adânc cunoscător al graiului românesc, al vieţii, obiceiurilor şi isteţimii, ce caracterizează figurile populare, ne-a dat un Păcală, un erou îndrăgit, om din clasa celor de jos, lipsit de lăcomie şi cinstit, ca el la gard prostia cine mai ştia s-o lege?”

Prin operă, prin scrierile „fermecătoare şi pline de idei sănătoase, cântăreţ al vitejiei străbune, creator fericit al figurii pline de vrajă a isteţului erou popular Păcală, Petre Dulfu va dăinui în inima cititorului, cărţile sale, care ajung la lector, rămânând cărţi nemuritoare.

Maria Bilţiu