Un scriitor se prezintă - Leon Iosif Grapini

Leon-Iosif Grapini (n. 3 mai 1961, comuna Şanţ, judeţul Bistriţa-Năsăud). Şcoala Militară de Ofiţeri Activi „Nicolae Bălcescu”, Sibiu, 1983; Facultatea de Geografie a Universităţii „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, 2001.Debut absolut cu versuri în revista Inimi sub drapel a Liceului Militar „Mihai Viteazul”, Alba-Iulia, 1980.

Volume: Livada cu poeme, versuri, 1997 - Premiul „George Florin Cozma”, pentru debut, al revistei „Viaţa armatei”; Aripi de întuneric, versuri, 1999; Gândurile trupuri, versuri, 2000; Cetatea cu nebuni, proză scurtă, 2000; ediţia a II-a, 2012; Capătul lumii, roman, 2004 - Premiul Clubului Lions pentru proză, 2005; ediţia a II-a, 2011; Memorialul Cetăţii, roman, 2010 - Premiul „Liviu Rebreanu”, pentru proză, al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj, 2011.

Coordonator al lucrării jurnalistice Orizont militar – Secvenţe din cotidian, 2008.

Inclus în diferite dicţionare şi antologii.

 Este membru al Uniunii Scriitorilor din România. 

                                       Ziua, în amiaza mare

                                                                                  Lui Marin Preda

           

            Femeia rămâne ţintuită locului, sprijinită cu mâinile de gardul negru al grădinii, cu ochii după vecina ce lipăieşte grăbită spre bătătura ei şi cu urechile încă ciulite la zgomotul nefiresc ce răzbătea cu puţin timp în urmă din propria-i casă, un ţăcănit ce a pus-o pe jar şi pe spaime, dar care a încetat brusc odată cu înjurăturile şi ameninţările venite ca din cer ale vecinului. Cu îngrijorarea încă răstignită pe chip, femeia nu se hotărăşte să o ia din loc, îşi întoarce capul spre ograda sa, privind atentă la cloşca ce scurmă harnică la marginea gardului şi la puii ninşi de ţărână ce se bulucesc hrăpăreţi spre ciocul găinii, încercând să prindă gângăniile dezgropate. E o linişte de vară încremenită, vârfurile salcâmilor, cu frunzele nemişcate, adormite, se desenează neclintite în lumina albă a cerului, niciun glas şi niciun freamăt nu tulbură tăcerea statornicită odată ce cuvintele răstite ale vecinului au încetat. Cu privirea neliniştită şi cu înfricoşarea în suflet, femeia se urneşte din loc şi o ia spre casă, trebuie să-şi calce pe inimă, să intre în odaie, altă cale nu există, doar nu e să stea ca o bolundă pe-afară până i-a veni bărbatul de la gară, şi dacă vine ce, cum să-i spună, Taci, fă, îi va închide gura, te-a ars soarele în creştet şi ţi se năzare, unde-ai mai pomenit una ca asta. Iaca a pomenit, s-a întâmplat în casa ei.

            Încă de dimineaţă ochiul stâng a început să-i joace, şi-a făcut cruce peste el cu arătătorul mâinii drepte, în zadar însă, multă vreme s-a zbătut ca un câine în lanţ, dornic de libertate, n-a zis nimic, ştia că nu-i a bună, dar, până la urmă, cum temerile şi suspiciunile îi dădeau ghes, tot a zis. Când l-a văzut pe omul ei că scoate caii din grajd şi-i trage la căruţă, un gând rău i-a fulgerat mintea, Ia stai, încotro o iei, a îndrăznit ea, Tu vezi-ţi de treburi, fă, că ai multe, i-a răspuns bărbatul înhămând caii, Oi fi având, dar tot nu mă rabd să te întreb, Ce să întrebi, Oi vrea şi eu ca toată muierea să ştiu unde o iei, La ce-ţi foloseşte nu-mi dau seama, dar află că merg devale, la gară, s-a rugat de mine ieri învăţătorul să-i duc o căruţă de scânduri, i-au venit cu vagonul, pentru şcoală, Ei, şi, Şi mă duc, vezi de băiat să iasă cu oile pe izlaz, să-i spui, până nu se bagă-n umbră satul, n-are ce căta acasă, Bine, bine, numai vezi, ai grijă, Grijă la ce, Nu-ş la ce, că mi se zbate ochiul stâng, După aşa semne te iei tu şi proastele ca tine, nu te îngriji în zadar. L-a privit cum iese pe poartă, îndemnând, din capul căruţei, caii cu vorbă aspră şi cu atingeri blânde de bici pe crupă, şi-a făcut cruce şi a rostit un Doamne ajută şi păzeşte. Două ceasuri mai târziu, după ce băiatul a plecat cu oile, fluierând subţire o frântură de cântec, nu înainte de a-l dădăci şi pe el ce şi cum, fără a-i pomeni de tremurul ochiului, spre a nu-i împovăra cugetul cu gânduri negre, de, el e copil, nu bărbat, s-a apucat să spele haine, a scos cu ciutura apă din fântână, a umplut copaia, a pus la înmuiat cămeşile şi izmenele şi, după ce a mai trebăluit una, alta prin casă şi prin bătătură, s-a apucat să le frece ca să scoată negreala din ele, apoi, storcându-le şi scuturându-le bine, a întins albiturile pe sfoara spânzurată de-a latul curţii, prinsă la un capăt de creanga unui prun, iar la celălalt, de un par înfipt sub streaşină tocmai cu acest rost. Când să o ia spre odaie, numai ce aude ţăcănitul. Întâi şi-ntâi a crezut că e doar un gând născut în mintea ei frământată de griji şi de bănuieli, o năzărire, sau, cum a stat aplecată asupra copăii, venindu-i sângele în cap, a ameţit şi aude în urechi poate tocmai retragerea sângelui în trup, dar în scurtă vreme s-a convins că nu e asta, şi nici că nu i se năzare, din odaie se auzea desluşit cum maşina de cusut bătea ritmic ca şi cum cineva ar coase ceva. Să se apropie de fereastră îi era frică, oricum, lucru curat nu poate fi, a gândit cu mintea tulburată, bărbatul e dus, copilul aşijderea, altcineva n-are cine să fie înăuntru, fără dacă un suflet rătăcit îşi caută de lucru pe lumea asta, taman în casa ei. A prins niţel curaj, la urma urmei e femeie în toată firea, s-a apropiat de prispă, de geamul deschis larg, a dat o roată cu privirea în încăpere, din acel loc nu putea zări maşina de cusut, dar o auzea răspicat, ba, când a dat să-şi bage capul înăuntru, ţăcănitul a crescut în intensitate speriind-o de-a binelea şi făcând-o să sară în lături. Nu ştie cât timp să fi rămas înlemnită în mijlocul ogrăzii, după o vreme, dezmeticindu-se, dar cu inima încă strânsă de înfricoşare, a ieşit pe poarta deschisă, a dat colţul casei şi s-a îndreptat spre ograda vecinei, a găsit-o dormind, răpusă de căldura toropitoare a zilei, a strigat-o de la fereastră şi, după ce aceasta s-a trezit şi şi-a venit în fire, a chemat-o în fundul curţii. Vecina, curioasă şi tulburată la rândul ei, a însoţit-o până în spatele casei, unde, primind lămuriri în legătură cu scopul chemării ei acolo, a ascultat cu atenţie, într-adevăr, din odaie, prin ferestrele deschise spre prispă, peste curte, plutea zgomotul ritmic scos de maşina de cusut. Dar nu au apucat să se dumirească sau să se tulbure şi mai tare, că glasul nervos al vecinului sosit cu căruţa plină de saci le-a readus cu picioarele pe pământ, sperietura de până atunci fiind înlocuită de una nouă.

            Acum n-are ce face, rămasă singură, nu are decât să o ia spre casa ei, aşa că intră în curte, se opreşte locului şi ciuleşte urechea, zgomotul nu se mai aude, se apropie tiptil, urcă prispa şi aşteaptă în faţa ferestrei deschise, nimic, e o linişte deplină şi afară, şi înăuntru, dar numai până când o vrabie îşi scutură aripile în vârful unui salcâm, făcând tăcerea din jur şi sufletul muierii să tremure uşor, îşi face cruce cu limba în gură şi pătrunde în cameră, unde, la locul ei, maşina de cusut doarme tăcută.

            Mai spre seară, din drum se aude o voce de bărbat, Băă, eşti acasă, Care eşti, mă, vine răspunsul din odaie, însoţit de capul iţit la fereastră, Eu, mă, cine dracu să fie, venii să dai o ţuică, dacă te lasă inima, că de avut ştiu că ai, Dau, mă, îndrăzneşte de intră. Vecinul pătrunde în tindă, iar de acolo, în cameră, unde zăpuşeala de afară parcă a mai dezbrăcat o haină când a răzbătut înăuntru prin ferestrele date în lături, Cald, mă, constată cel intrat şi aşezat pe pat, cu picioarele sprijinite pe un scaun adus, la îndemnul tatălui său, de copil, Zici că nu se mai termină arşiţa asta, fă, muiere, ia adu tu sticla aia începută şi nişte ceşti, Îndată, vine răspunsul femeii din tindă, care, în scurtă vreme, intră cu cele cerute şi le rânduieşte pe masă, apoi iese din încăpere, îngândurată. Cică i s-a zbătut ochiul stâng, zice gazda, turnând în ceşcuţe băutura cu miros amestecat de prune şi de mere, şi mi-a dat în grijă pe unde merg şi ce fac, Muiere ca toate celelalte, ce să le faci, griji puţine şi aiureli multe, dar unde ai fost, că te văzui trecând cu căruţa spre vale, întreabă vecinul, luând din mâna celuilalt ceaşca plină ochi cu ţuică, Ia, mă, noroc, la gară, mă dusei, la rugămintea învăţătorului, să-i aduc nişte scânduri, i-au venit cu mărfarul, cică pentru şcoală, Fă-te încoace şi cu o ţigare, ai, Am, ia de-aici. Bărbaţii pufăie din ţigări şi sorb băutura limpede şi tare. Mai dăm o mână de ajutor, continuă gazda, că, de, nu-i om rău învăţătorul ăsta, şi-i destupat la cap, le descâlceşte minţile ăstora mici, baremi ei să se aleagă cu ceva în plus, că noi, Lui da, pe alde primarul şi părintele, când m-au solicitat, i-am întrebat cât dau de-o căruţă, că ei au de unde, nu rup decât din ce-i al nostru, tot de la noi, mă, ca să nu uit de ce-am venit, ia zi, rămân cu tine în ceată şi vara asta, Rămâi, Să mă pui la socoteală, că acuş începe treieratul, sunt omul vostru de bază, sus, pe batoză, Las că anul ăsta nu te ţinem numai pe tine la coş, îl mai trecem şi pe alde strâmbul din dâmb, că tot n-are cai şi căruţă, o fi el strâmb, dar nici aşa, să-i cărăm numai noi snopii cu căruţa, şi are la şire cu ghiotura, baremi atâta, să stea sus şi să arunce snopii, Dă-l încolo, că-i bătut de soartă, Mă, vrei în ceată, bine, faci cum zic, ori sunt şeful cetei, şi eu hotărăsc ce şi cum, ori, Mai pune una, nu-i rea, e tare, E trecută a doua oară, Bună, mă, te arde ca focul. Din tindă răzbate glasul altei femei, Aici, eşti, omule, întreabă soţia musafirului, venită şi ea în vizită, Dar ce-i, fă, te găsişi să-mi iei urma, Când m-oi găsi eu să mă ţiu după tine, să te bucuri, iaca am venit la vecina, cu treburi şi cu vorbe de muiere.

            Cele două femei, desculţe, cu fustele înfoiate trase în jos, peste genunchi şi pulpe, stau alături, pe prispă, şi schimbă vorbe. Pe cerul încremenit, la apus, câţiva nori roşietici se înghesuie unii în alţii, de parcă n-ar fi loc destul pe toată întinderea albă, o umbră de răcoare răzbate dinspre dealuri, e mai mult o părere, sau o dorinţă a femeilor înecate de năbuşeală. Tu, face vecina, privind-o lung şi întrebător pe cealaltă, Ei, I-ai spus la al tău, Despre maşină, Dară, Nu, pentru el sunt o proastă fără minte, cu năzăriri în cap, Lasă-l, aşa-s toţi, mână caii după una, alta, beau o ţuică, trag o ţigare şi cred că soarta lumii e pe umerii şi în grija lor, Poate tot i-oi spune, dar ai auzit şi tu ţăcănitul, Auzit, Ai apucat a-l desluşi bine, că te-a hăcuit cu vorba al tău de-am crezut că pică cerul, nu alta, Desluşit dară, poate era cineva în odaie, Fugi, soro, era goală, doară am îndrăznit atâta cât să-mi arunc ochii prin fereastră, altfel nu veneam să te stingheresc, Ei, Şi cosea singură, Ai văzut-o, Ba, dar am auzit-o cum te aud pe tine, Lucru curat nu-i, Nu, ferească-ne Sfântul, dimineaţă mi s-a zbătut ochiul stâng, i-am spus la al meu să aibă grijă, unde se duce şi ce face, am stat cu frica-n sân până am auzit ţăcănitul maşinii, când m-a cuprins altă frică şi mai mare, mi-am luat gândul de la el şi de la băiat, asta e, mi-am zis, de asta îmi bătea mie ochiul, Tu, să dai o slujbă, n-ar fi rău să-l aduci şi pe părinte, să stropească în odăi cu apă sfinţită, Taci, tu, că mă fac de râs la lume, am venit la tine că ne ştim de-o viaţă, limbută nu ai fost nicicând, altfel, ţineam în mine, nu vreau să intru în gura satului, Atunci ce-i de făcut, întreabă vecina, privind în gol, spre salcâmii răstigniţi pe cerul înserării, Nu-ş ce să zic.

            Femeia se trezeşte din somn buimacă, speriată, lac de sudoare, alături, în lumina lunii, bărbatul, întins pe spate, cu o mână sub cap, cu cealaltă lăsată moale pe lângă trup, doarme dus, sforăind uşor, a deşteptat-o un vis urât, se făcea că maşina de cusut a ieşit, săltând, în tindă, de acolo, pe prispă şi, apoi, în drumul mare, sălta ca o capră bezmetică, luând-o la vale, iar casa, înălţându-se pe nişte picioare de piatră, i-a luat urma, călcând deşelat, ca o raţă, în vreme ce ea, legănându-se în largul patului, când într-o parte, când în alta, se uita îngrozită spre bătătură, în mijlocul căreia omul ei, ţinându-se cu mâinile de burtă, se prăpădea de râs. Din colţul încăperii unde zace maşina de cusut, un fuior ireal de lumină alburie se prelinge pe lângă peretele întunecat şi se destramă în largul ferestrei, pierzându-se în beznă. E încă vis ori aievea, se întreabă în gând femeia, pe urmă se întoarce cu faţa spre bărbatul adormit şi îl scutură uşor de umăr, Hei, se aude în tăcerea nopţii din odaie glasul scăzut, temător, al muierii, hei, scoală, Ce-i, fă, ce mi te-a apucat, Scoală, că vreau să-ţi zic una. Bărbatul se dezmeticeşte, se freacă la ochi cu pumnii şi rosteşte cu glas înciudat, E noapte, ce-ţi veni, Avui un vis înfricoşător, Bine, acu fă-te cu dosul şi vezi-ţi de somn, că acuş e ziuă, Ia ascultă ce-am visat, şi soţia îi povesteşte visul, cu glas încet spre a nu-l trezi şi speria pe copilul adormit în patul de alături, Şi asta te-a speriat de fu musai să mă trezeşti din somn, Şi asta m-a speriat, dar nu te-aş fi sculat dacă n-aveam de gând să-ţi zic ce-am păţit peste zi, şi îi deapănă pe scurt cele întâmplate cu maşina de cusut şi cu vecina. Fă, proasto, ţăcănitul fu numai în scăfârlia ta, dacă te iei după aiureli şi năluciri apoi află de la mine că te ţăcăneşti la minte, pune capul pe pernă şi încearcă să dormi, că eu am chef de somn, nu de vorbe de muiere proastă.

            A doua zi, la amiază, pe o căldură cu nimic mai prejos decât cea din ziua de ieri, bărbatul se întoarce acasă din treburile lui, intră cu căruţa pe poarta larg deschisă şi, trăgând de hăţuri, opreşte atelajul în mijlocul bătăturii, Ho, pârliţilor, ho, că vă dau şi apă. Animalele fornăie deodată, mişcându-şi capul în sus şi în jos, nerăbdători, omul coboară sărind loitra, se duce spre cumpănă, prinde ciutura, o bagă în puţ, o îneacă şi o scoate afară, o trage spre botul calului din dreapta şi îi dă să bea, repetă mişcarea de trei ori, câte două găleţi de bidiviu, Vă ajunge, la cum vă îndemnaţi la tras şi aşa-i prea mult, ho, că vă desham acuş. După ce-i leagă la iesle şi le aruncă un snop de paie, iese pe uşa grajdului şi se îndreaptă spre prispă, strigând la nevastă, Fă, unde eşti, fă, îi fi adormit, fi-ţi-ar visul al dracului, că mă făcuşi să-mi pierd noaptea chinuindu-mă să adorm la loc, ieşi, fă, afară, că venii acasă, gata-i fasolea şi mămăliga, ori întreb ca să mă aflu-n treabă.

            Doar vorbele bărbatului sparg liniştea din jur, din casă nu vine niciun răspuns. Mai mult nervos decât intrigat, acesta păşeşte pe prispă şi, prin uşa deschisă, zăreşte trupul femeii, întins la podea, cu faţa în jos, cu picioarele răsfirate, dezgolite până sus, fusta acoperindu-i cu faldurile bogate spatele. Tulburat, se apropie de nevastă, îngăimând, Ce-i, tu, dă să se aplece spre a vedea dacă e vie sau, Doamne păzeşte, zace fără suflare, însă nu apucă să-şi ducă gestul până la capăt, că din odaie se aude brusc un zgomot pe care în prima clipă nu-l identifică, îşi ridică privirea şi se uită prin largul uşii de la odaie, ce vede îl îngrozeşte de-a dreptul, maşina de cusut s-a pornit de una singură, pedala se deplasează ritmic, ca şi cum un picior nevăzut ar apăsa asupra ei, transmiţându-şi mişcarea prin sfoara de piele, întinsă, roţii de mână din spatele aparatului, iar de acolo, spre talpa labei ce calcă apăsat pe tivul unei cămăşi împinse şi trase de mâini invizibile, prin crestătura tălpii acul înfige regulat în pânza albă aţa de aceeaşi culoare, sporind cusătura şi scoţând acel ţăcănit binecunoscut. Cu ochii ieşiţi din orbite de spaimă, bărbatul se întoarce şi iese afară ca o furtună, unde vecina, proţăpită în faţa prispei, îl priveşte cu aceeaşi groază întipărită pe chip.