Azi piramidele plâng
prin
iubirea ta
ca un şuierat de şarpe
ce înconjoară infinitul
i-am cerut
zeului din tine
un alt
Dumnezeu
dar
fără călcâiul lui Ahile.
La fiecare cină de taină
mi-am învăţat
Sângele
să fie un
super erou
Mi-am donat
iubirile
căutătorilor
de comori
cu pistolul
la tâmplă
durerea nu
e decât
o altă
Arcă a lui
Noe.
La frontiera dintre vise
ne-am putea
naşte din nou
ca dintr-o
altă lume nemurită
şi naşterea
noastră
ar putea fi
un nisip albastru
dintr-o
altă clepsidră
am putea
inventa un alt urlet
de lup
închis
într-un dor nebun de piatră
seacă,
o altă
femeie care să te aştepte
la
frontiera dintre vise
pe malul
lacului sunt mai mulţi
călăreţi
care vând
naşteri…
Noaptea poetului
noaptea
poetului e un dor
care plânge
din ciob de fecioară despletită
e ca exilul
din bătaia puştii
când
păsările nu pot muri
mascate cu
alte identităţi
noaptea poetului
doar ecou
de pădure virgină,
piatră la
hotarul
dintre
viaţă şi moarte…
Anamnesis
azi aş vrea
obsesia pietrelor
să o fac
cuib de
pasăre
uitat pe
rană cântătoare
oamenii
să-şi caute labirintul
cu fiecare
clipă care se face
amnezie sau
elegie
apoi văd
cerul care nu mai poate
fi
ucigaş sau
zeu
când mai
vrei să inventezi
o altă oră
de poezie fără Borges
sau Nichita
anunţă
paznicul de regală
vânătoare
să mai sune
o dată din corn
Profetul
<
motto>:
„Eu întreb: Cine e cel ce-a trecut
înainte?
Pentru că eu vreau să trec şi mai
înainte?
(Walt Whitman)
Limba
clopotului vorbeşte
cu marea
am
descoperit o peşteră în nisipul
acela
singuratic
relicva
omului primitiv mi-am desenat-o
ca să-mi aduc aminte
de discursul soarelui
plaja care
mă îmbrăţişa clandestin
de toate
nelabirinturile
cum aş
putea s-o numesc, că
n-am nume
de profet în suflet
unde-mi
sunt oare sclavii, care
mi-au
exersat nisipul
cu lacrimi
de fecioară
unde e
poezia care s-a travestit
în aur
răspunde-mi
mare atotştiutoare
tu care generezi noi iubiri
cu dinţii sângerând
eu sunt
profetul din nisipul tânăr
ce caută
aurul
în
invocarea cercului de apă.
Dimineaţa bărbatului iubit
e o rană
bisectă
dimineaţa
bărbatului iubit,
o altă Ithacă
arteziană
fântână
tăinuită
într-un ochi de lup
azi prin
dimineaţa bărbatului iubit
vânătoarea
putea fi
ucisă doar de complexul
lui Oedip
Mea culpa
Când îmi
număr păcatele, moartea
mă ascultă
ca o sfântă şi păcatele
mele
nu sunt
altceva decât nişte cuiburi
de viespi
pe care le
simt în inimă când
se surpă
zăpezi
astă-noapte
cele şapte păcate capitale
din
apologia ta
nu aveau
timp şi spaţiu
şi de aceea
le-am sculptat
lângă inima
pustie
lucrarea
mea se numeşte: păcatul
deschis
către fereastra lumii
nu-ţi cer
nici să mă ierţi, nici să mă iubeşti,
căci am
murit demult
în deşertul
acela unde am învăţat
să mint
adevărul
n-avem timp
numai pentru noi, femeia pământ
din carnea
pământului
cu moartea
pre moarte călcând
în faţa plutonului
de execuţie
tatuată cu
păcate
mă voi
elibera de mine, povara
cea mai
grea a Universului
O nouă iubire
i-am cerut
bărbatului să ascundă
peşterile
cu a şaptea
cădere a nopţilor
mă-ntreb
dacă zborul de pasăre
nu e decât
o nouă filozofie
„păsările
nu pot muri” - se zice
mai
aşteaptă pe Platon
Să le
dezgheţe masca austeră
Să le
dreseze pe femeile dezmăţate
care
alunecă prin fântână
30 de
arginţi pentru o metempsihoză
pentru a-ţi
petrece ultimul
banchet
către nemurire
nu mai pot
întârzia: începe o nouă iubire …
despletirea pietrei fără alt surâs de fecioară
dacă se
despletesc
pietrele
pe scara de
incendiu
miresele
nu-şi vor mai putea
nemuri
hergheliile
ce se aud
la fiecare
apus de soare
un alt poet
fără
memorie androgină
învaţă
să-şi poarte
crucea
spre
nemurire
Refugiul luminii
Stau şi
scriu versuri lângă un bărbat blond
cu inima
pustie care nu se închină la idoli
dar nu
trebuie să mă iubeşti, se poate înnebuni
în orice
clipă şi e păcat
să nu-ţi
cunoşti mama nici în ceasul al
douăsprezecelea
de-ai
accepta totuşi să-ţi distrugi arma de
copacul
acela cu frunze
paradisul
va fi mai aproape
se vor
emite bucurii din toate cele patru puncte
cardinale,
vei câştiga
de partea ta lumina, e greu să trăieşti
mereu în
întuneric
fără o
viziune clară despre lucruri
Iubindu-te.
Mai scriu versuri şi te aştept într-un
ochi de
pasăre, unde stelele forează nimicul
nu-ţi fie frică nu s-a comis nici un incest , doar
tu
vezi cu
sufletul şi nici măcar nu eşti
obligat să
umbli desculţ prin Sahara , am să-mi neg
fiecare
iubire pentru a-ţi identifica nisipul
poate că
fetele cuminţi n-au noroc, dar scriu mai
departe şi
ei râde de mine - căci de fapt nu mă cunosc
bărbatul
cel blond nu mă iubise, sau poate lumina
s-a
refugiat ….
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu