Pe coperta de
final a celei mai recente cărţi a poetului-pictor Ioan Vasile Bota, numită
sugestiv „Vernisaj pe uliţa satului”, prozatorul Valeriu Sabău afirmă:
„Existenţa lui Ioan Vasile Bota se sprijină pe doi piloni care nu pot fi lesne
măcinaţi: culoare şi metaforă”. Eu aş mai adăuga şi multă suferinţă.
Absolvent al
Universităţii Tehnice Petroşani în 1985, tânărul student pe atunci a fost
snopit în bătaie de nişte ortaci de-a lui Cozma pentru că şi-a permis să cânte împreună
cu alţi maramureşeni studenţi nişte cântece patriotice ardeleneşti! A rămas cu
o semipareză pe care şi-o duce cu demnitate, munceşte ca un om sănătos şi mai
şi pictează în timpul liber! Cu o singură mână! Asta spune mult despre
caracterul celui născut în Ţara Lăpuşului. Îmi amintesc cu plăcere de celelalte
două lansări ale Domniei sale „Viaţa de după virgulă” în 2001 şi „Piramida din mugure” un an mai târziu. De
fiecare dată ne-a făcut câte o surpriză imensă celor prezenţi: prima dată a
venit sora lui, dăscăliţa, cu „cuconii” din Libotin îmbrăcaţi în portul popular
al locului şi ne-au încântat asemeni rapsozilor Nicolae Piţiş şi Grigore Leşe.
A doua oară a fost însoţit de Corul bărbătesc din Libotin care avea în formaţie
octogenari asemenea lui „Moşu Vasile” (!), aşa se explică şi repertoriul
deosebit.
Aşadar pentru
poetul şi pictorul Ioan Vasile Bota „toate drumurile duc la…Libotin”mi-am zis
şi nu am greşit deloc citindu-i poemele. Chiar şi acum este acolo, deoarece
tatăl lui este grav bolnav iar noi îi dorim tocmai de Pogorârea Sfântului Duh,
multă, multă sănătate.
Citindu-i poemele
descoperi un Ioan Vasile Bota care are arealul propriu - satul lăpuşan dar aş
pulsa şi aş spune un sat arhaic, cu reguli şi ierarhii, un sat al copilăriei
fără griji majore: „aştept pe laiţă/pacea şi pe moşu Vasile/ce altădată/desena
cu cârja în nisip/moşul ridica coasa satului/şi purta semne astrale/pe toate
dealurile.” ( Coasa moşului Vasile ) sau
„Te uită Doamne/cum dispar cocorii,/mai las o doină/sub piatra morii” ( „Satul
de daci” ).
Universul liric
al poetului cuprinde iubirea de glie ( Satul de daci ), fiorul dragostei (
„Fiecare purtăm un nume”, „Înserare pe Tamisa”), credinţa în Creator ( „Vernisaj
pe uliţa satului”, „Fereastra cerului”, „Clopotul de iarbă”, „Sete”, „Casa cu
sfinţi”, „Vitraliu spart de fulger”, „Biserica de piatră”), natura ( „Parcul Doamnei, „Octombrie sub nuci”
), moartea („Doi copaci”) şi bineînţeles culoarea
văzută de un pictor autentic. Poezia lui Nuţu Bota este atât de densă în
metaforă, atât de profundă încât nici nu ştiu la care versuri să mă opresc:
„..e timpul să culeg vopsele/risipite-n porţii de cuci” ( Octombrie sub nuci );
„Ninge cu îngeri/peste ruga mamei/în Altar, Clopotul turlei/mângâie lemnul” (
Biserica ninsă ); „Mi-a tăiat amurgul/degetul inelar,/dar aveam în
traistă/punctele cardinale/testamentul moşului Vasile/scris pe frontul de est”
( Ecoul de tun cântă septembrie ); „Picură răşina/din tâmpla de călugăr/se
schimbă garda/cu fanfare de cuci -/Apăsătoare umbră,/în cufărul zeului/de
tămâie” ( Pastel ); „din ea ieşeau trupuri/albe de plopi,/călcând drumul/pe
care Dumnezeu păşeşte/de la Facerea Lumii
După cum se
observă şi din lecturarea acestor versuri, poetul Ioan Vasile Bota a scris nu
cu peniţa ci cu o pensulă fermecată! Şi doamne, ce frumos a zugrăvit în poemele
sale: stările lui de nelinişte, uliţa Libotinului de odinioară, temerea de
Dumnezeu şi de nepăsarea timpului, dragostea de natura şi curcubeul de culori
care ne înconjoară! Trebuie doar să le vedem cu ochii minţii!
Am să închei cu
acelaşi Valeriu Sabău: „Pentru pictorul-poet Bota, marile bulevarde ale
metropolelor europene sunt mai înguste şi mai scurte decât uliţa satului natal,
iar trăinicia Libotinului mai durabilă decât a celulelor Poeziei”.
Gelu Dragoş
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu