Nu ştiu dacă şi în alte
zone ale ţării circulă aşa ca în Maramureş mult înţeleapta şi profunda spusă,
valabilă în orice timp şi-n orice loc, dar mai ales în aceste vremuri de Je m’en fiche ale postecembrismului
românesc: A fi mare nu-i mirare,/ a fi om
e lucru mare...
Chiar aşa, căci în aceste
timpuri de mare restrişte pentru grosul românilor, în care legile morale şi
sociale sunt sistematic umilite de neruşinarea sfidătoare a ciocoilor vechi şi
noi, lesne-i să ajungi mare (a se citi ştab cu funcţii decizionale) prin
tridimensionalul sistem fraudă-mită-neobrăzare,
continuu perfecţionat de marea ştiinţă a corupţiei de pe aceste meleaguri, dar
practic este imposibil să mai rămâi om după ce te-ai scufundat în puturoasa
mocirlă a puterii aparente şi ai muşcat zdravăn din mărul otrăvit al
nelegiuirilor.
Dar ăştia sunt descurcăreţii
zilelor noastre, indiferent de scârboşenia mijloacelor întrebuinţate întru
atingerea scopului netrebnic pe care şi-l propun: După ce s-au văzut cu sacii
în căruţa nesimţirii, fac tot ce le stă în putinţă ca să devină neoameni
desăvârşiţi, adică îşi fac o regulă în găunoasa lor viaţă din a discuta (la
telefon, de pildă) doar cu egalii lor în matrapazlâcuri, respectiv din a pupa
papucul superiorilor pe scara social-politică ori în pungăşii.
Chiar dacă ai avea ocazia
să o faci, ce rost ar avea să le spui acestor biete băşicuţe ale clipei că
omenia, cinstea şi bunul-simţ au fost şi de-a pururi vor rămâne fundamentul de
neclintit al umanului autentic, sau – Doamne fereşte! – să le aminteşti de
omenia lui Rüdeger (unul dintre admirabilele personaje zugrăvite în Cântecul Nibelungilor, capodopera
medievală a literaturii germane), despre care marele poet anonim spune că „E
sufletu-i grădină în maiul înflorit şi-i bucuros de oaspeţi cum nu s-a mai
aflat”!
...De mic copil am învăţat
de la bunica mea dinspre mamă frumuseţea absolut necesară a omeniei prin gingaşa
stăruinţă de zi cu zi a bunătăţii ei. A murit draga de ea când eu eram doar un
năpârstoc, dar o văd şi astăzi cu ochii minţii cum era în realitate: o ţărancă
micuţă de statură, frumoasă, blândă şi atât de bună la inimă, încât nimeni nu
ieşea din căsuţa ei fără ca ea să-l omenească din puţinul material şi din
belşugul sufletesc cu care o înzestrase bunul Dumnezeu.
Îndeosebi feluriţii
cerşetori simţeau această rară şi nobilă bucurie a ei de-a omeni, astfel încât
mulţi dintre dânşii şi-au făcut un obicei din a o căuta tot acuşi-acuşi. Iar
ea, veşnic zâmbitoare şi cu uşa larg deschisă, le vorbea, îi aşeza la masă şi,
în timp ce aceştia mâncau, le mai băga câte ceva de-ale gurii şi/sau câte un
obiect vestimentar în sărmanele lor straiţe...
Tot atunci am băgat la cap
(fireşte, într-un chip insuficient desluşit) că a omeni înseamnă cu mult mai mult decât a trata rece şi politicos
pe unii dintre semenii tăi dintr-un prisos al făţărniciei, atâta timp cât prin
omenia sinceră şi iubitoare ai posibilitatea să-i ajuţi pe semenii cei mai
oropsiţi să-şi redobândească demnitatea de oameni între oameni, cu toţii egali
în faţa Creatorului.
Mai târziu, prin cercetare
atentă m-am lămurit că până nu demult (mai exact până nu s-a extins şi
înrădăcinat acea trufie de-a avea care ne macină ca un cancer naţia), verbul a
omeni era într-atât de românesc (în engleză sau franceză, de pildă, a omeni are
doar conotaţia seacă de a trata), încât capătă vastul înţeles de a-ţi face fără
alegere semenii să se simtă cu adevărat oameni. Prin urmare, un verb de prim
rang pentru sărmana noastră condiţie umană, de aceeaşi importanţă existenţială
cu a raţiona, a munci, a crede, a iubi şi a fi cinstit.
N.B.A fi medic inuman,
adică lipsit de omenie în raport cu pacienţii, mi se pare la fel de paradoxal
şi grav pentru speţa umană ca a fi preot sau pastor corupt. Căci cele două
îndeletniciri umane (una pentru sănătatea trupească, cealaltă pentru sănătatea
sufletului) sunt atât de importante pentru omul de azi şi de mâine, încât nu pot
fi practicate cu folos fără o reală chemare şi dăruire din partea celui în
cauză.
Tocmai de-aceea am rămas
realmente şocat zilele astea, când – în urma unui grav accident petrecut în
familie – am dat peste medici aşa de puţin umani (din nepricepere sau
nepăsare?!), încât procedeele lor expeditive de-a se descotorosi de bolnavi, mi
s-au părut că seamănă ca două picături de apă cu malpraxisul.
Iată despre ce este vorba.
În urmă cu mai bine de două săptămâni (era într-o sâmbătă pe la amiază), brusc
fratelui meu mai mic i s-a făcut rău şi a început să vomite. Fiind acasă,
fireşte că îndată am sunat la 112 şi – semiconştient şi acuzând dureri mari la
cap – bolnavul a fost transportat la secţia Urgenţe
din cadrul Spitalului municipal Sighetu Marmaţiei. Aici este consultat pe rând
şi apoi în grup de trei medici (niciunul dintre ei nu era cardiolog sau
neurolog!), este acuzat de una dintre doctoriţe de sevraj (protestul meu la
această acuză jignitoare n-a fost luat în seamă), este tratat foarte sumar şi
în pripă de...colecist (sic!) şi apoi i se face vânt din spital (toţi trei
susţin că n-are probleme cu inima, fără a se sinchisi câtuşi de puţin de
atenţionările mele în legătură cu ciudatele puseuri de tensiune şi cu durerile
de cap), urmând ca luni să meargă pentru un nou consult.
Dar acasă durerile de cap
nici vorbă să înceteze, aşa că pe riscul nostru l-am urcat pe suferind într-un
autoturism şi în cea mai mare grabă l-am dus la Spitalul de Urgenţe din
Baia-Mare. Aici i se descoperă la tomograf un anevrism spart la baza cutiei
craniene, este urcat într-o ambulanţă şi transportat în mare viteză la Spitalul
de Neurochirurgie din Târgu-Mureş, unde – după alte investigaţii atente – luni
a fost operat şi salvat de la moarte.
Pentru mine a fost cât se
poate de limpede că patru factori esenţiali şi-au dat mâna la salvarea lui,
echivalentă cu un adevărat miracol: a)Mâna lui Dumnezeu; b)Profesionalismul
personalului sanitar din Baia-Mare şi Târgu-Mureş (îndeosebi al medicului
neurochirug care l-a operat); c)Organismul lui tânăr şi sănătos; d)Viteza cu
care am acţionat noi cei de lângă el.
Ştiţi ce ni s-a spus la
Târgu-Mureş? „Tot rău-i spre bine. Dacă-l internau la Sighet, cu siguranţă
murea...”
Deci, doamnelor şi
domnilor medici mai puţin dăruiţi cu har, atenţie la cele relatate: Cu omenia
arătată bolnavilor aveţi numai de câştigat (nu toţi medicii sunt aşi în
meserie), astfel având marea şansă să vă supliniţi şi, totodată, să vi se ierte
unele carenţe profesionale!
Sighetu Marmaţiei, George
PETROVAI
27 mai
2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu