De câteva ori în
grandiosul roman Don Quijote de la Mancha,
cu certitudine cel mai pilduitor şi desfătător roman al tuturor timpurilor şi
una din cărţile de căpătâi ale omenirii (toată viaţa William Faulkner a citit
şi recitit Biblia şi înţeleptele
nebunii ale iscusitului hidalgo şi ale mult hazosului său scutier), de câteva
ori, deci, Cervantes reia spusa „Fiecare om este odrasla faptelor sale”, cu
vădita intenţie ca cititorii să bage la cap acest adevăr incontestabil,
dimpreună cu alte nenumărate şi nepreţuite învăţături, precum „Omul fără onoare
e mai rău decât mort”, „Teama de Dumnezeu este începutul înţelepciunii” sau
„Lăcomia pierde omenia”, care – atât luate în parte, cât mai ales în întregul
acestei capodopere – bucură inimile însetate de frumos şi îndestulează
sufletele dornice de-a şti.
Iată de ce Miguel de Unamuno
nu numai că-l consideră pe Don Quijote un desăvârşit cavaler, adică aşa cum
ni-l înfăţişează Cervantes – „totdeauna cuviincios în purtări” şi cu gândurile
îndreptate „totdeauna către ţinte înalte, care sunt acelea de-a face bine
tuturor şi rău nimănui”, dar în vastul eseu Viaţa
lui Don Quijote şi Sancho i se adresează cu „domnul nostru Don Quijote”,
ceea ce înseamnă că vede în el un Iisus spaniol, şi asta pentru faptul că „Don
Quijote şi Sancho au existat aievea şi cu adevărat, şi că toate câte ni se
povestesc despre el s-au petrecut într-adevăr şi chiar aşa cum ni se
povestesc”!
Iar diferenţa dintre Don
Quijote şi nevrednicii noştri politruci este ca de la cer la pământ după ce
Sancho Panza afirmă despre stăpânul lui „Nu-i smintit, ci-i numai prea
cutezător” şi după ce-şi exprimă deplinul devotament prin memorabilele vorbe:
„...pentru curăţia asta a lui mi-e drag ca ochii din cap, oricâte nerozii ar
tot face”.
Da, căci politrucii noştri
postdecembrişti, ticăloşiţi până în măduva oaselor, nu numai că încearcă să
fugă de răspunderea faptelor comise mai ceva ca dracu de tămâie, tăgăduind din
răsputeri că ar fi odraslele potlogăriilor săvârşite, sau – atunci când
tăgăduirea nu mai ajută – târându-se în genunchi şi cerând cu lacrimi în ochi
iertare de la lichelele cu puteri decizionale (vezi scena deplinului penibil,
impecabil interpretată de Varujan Vosganian), dar – cu excepţia lor şi a
membrilor clanului mafiot din care fac parte – ajung în timp record să le fie
dragi tuturor celorlalţi (românii pe care cică-i reprezintă) mai ceva ca
sarea-n ochi.
Iar din această
incalificabilă stare de lucruri îşi trage seva un alt prosper paradox românesc:
Deşi cam toate instituţiile centrale ale statului nostru tâlhăresc (Parlament,
Guvern, Preşedinţie, ministere) sunt arătate cu degetul şi înjurate pe rupte de
grosul românilor, totuşi ei nu se revoltă, ci se înarmează cu răbdarea
resemnării şi se încurajează cu speranţa disperării, chiar dacă e vădit pentru
oricine că, la actuala ruină calculată şi dirijată a României, după o schimbare
în bine a macazului politic ar fi nevoie de un alt sfert de veac pentru
îndreptarea ei socio-economică şi de o jumătate de secol pentru cea
moral-spirituală.
Sighetu Marmaţiei,
George PETROVAI
16 sept. 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu