Cu puțină vreme în urmă, scriam despre o carte de excepție, unică în felul ei, „Constantin Lucaciu – o figură istorică necunoscută” (Editurile Solstițiu și Școala Ardeleană, 2021), rod al unei temeinice documentări și elaborări datorate jurnalistei Adriana Zaharia, istoric, doctorand, cu o lucrare despre dr. Vasile Lucaciu. Eroul cărții Adrianei Zaharia, Constantin Lucaciu, este fratele Leului de la Șișești, un personaj al istoriei, care, alături de Vasile Lucaciu, s-a implicat profund în țesătura evenimentelor care au pregătit Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. Autoarea recompune profilul unui personaj istoric, cercetând presa românească și cea maghiară, unde a descoperit articole, opinii, atacuri la adresa incomodului preot, rezultând o lucrare obiectivă, rece, credibilă. Cum afirma și scriitorul Dumitru Păcuraru, Constantin Lucaciu nu era nici pe departe un personaj secundar, ci a fost un subtil organizator, un adevărat instigator, activ și inventiv, care a pregătit terenul pentru reuniuni, întruniri populare, ce pregăteau Unirea Transilvaniei cu România.În partea a doua a cărții amintite mai sus am citit un studiu remarcabil, semnat de Constantin Lucaciu, cu titlul „Biserica, Școala și Armata”, fiind „una dintre cele mai profunde, oneste analize ce s-a scris vreodată în limba română despre cele trei instituții care fundamentează un stat și o națiune”. Lucrarea a apărut în anul 1915, într-un București crispat și prins în febra războiului, dar nu a fost reeditată niciodată până acum. Poate și moartea prematură a autorului, 1920, a făcut ca acest studiu profund să fie dat uitării. Dar Adriana Zaharia are harul și tenacitatea de a trezi istoria din adormire. În cazul de față i-a reușit de minune. Cei trei piloni fundamentali ai unei societăți, analizați de preotul Constantin Lucaciu, depun mărturie despre atmosfera agitată, revoltată, uneori chibzuită întru reușită, a românilor din spațiul românesc, cu precădere a celor din Transilvania.
Dezvoltă și argumentează faptul că în volbura istoriei elementul de rezistență și continuitate este credința. Pentru susținerea vieții unui popor, și mai ales a vieții unui stat național, scrie autorul, sunt trei factori principali: Biserica, Școala și Armata. Studiul vedea lumina tiparului când focul și tunetul îngrozitor al tunurilor și vaietul înfiorător al milioanelor de muribunzi umpleau văzduhul, începuse războiul, iar poporul român se afla rupt și sfâșiat în multe bucăți. Capitolul despre Biserică dovedește că autorul este un bun cunoscător al istoriei Transilvaniei, dar și a celorlalte provincii românești. Scrie Constantin Lucaciu: „Când din toate laturile am fost strânși cu ușa, când era să cădem sub greutățile loviturilor dușmănoase, când eram slăbiți și descurajați, Biserica ne-a întărit, Biserica ne-a mângâiat, în Biserica sfintei și strămoșeștii noastre credințe ne-am recules și am dus mai departe lupta pentru existență și pentru a ne crea un viitor meritat și de care vrednic s-a arătat a fi poporul român.”
În buna tradiție a Școlii Ardelene, autorul scrie: „Credința poporului român derivă de la Roma, de unde derivă și românitatea noastră”, dar având o distinsă cultură și o înțelegere reală a fenomenului religios el abordează „ortodoxismul românesc – unit și neunit – ca un tot unitar, făcând oneste, dar profunde judecăți de valoare asupra celor <două aripi ale bisericii naționale românești> fără patimă ori complexe.” Este și o elevată analiză a confesiunilor din Transilvania și implicarea politicului în învrăjbirea unora dintre ele, dovedind o bună percepere a organizării sufletești a poporului român. Conchide că a fost „grea și grozavă năvala străinilor asupra Bisericii române din Transilvania, au slăbit-o, au jefuit-o, dar n-au cucerit-o.” Privește cu interes și peste Prut, în Basarabia răpită de ruși, unde Biserica românească era robită Bisericii pravoslavnice a moscovitului și se afla într-o stare dureroasă, chiar în agonie de moarte. Nimic nu mai e „românesc acolo, nici spiritul, nici limba, nici clerul, nici administrația, numai poporul, bietul creștin moldovean.” Mi se pare un text profund, cu rezonanță până în ziua de astăzi. Cum este și capitolul referitor la Școală. Dacă scopul și menirea Bisericii este sfânt și fericitor cel al Școlii este unic luminător. Autorul face o istorie a instituțiilor de învățământ românesc din Transilvania, ajungând și în părțile Maramureșului, amintind Preparandia din Marmația, sub direcțiunea inimosului Ion Bușița. Vorbește despre sistemul de guvernare și opresiune la care era supus învățământul românesc din Transilvania.
Constantin Lucaciu aduce un elogiu începuturilor școlii din mănăstiri, care nu erau numai locuri de rugăciune, ci și „focare de inteligență și cultură științifică.” Este revoltat de felul în care se preda istoria în școli, alumnii români învățând că „România a fost vasală Ungariei și că regii lor au stăpânit tot pământul până la Marea Neagră și gurile Dunării.” Și despre alte umilințe mai vorbește autorul nostru. Dar are în vedere și izbânzile școlii, câștigate cu tenacitate și credință în limba română. Analizând istoria Armatei, se referă la armata României libere, dezvoltarea ei fericită fiind respectată de prieteni și temută de dușmani. Închei cu acest text vizionar. Era în anul 1915: „Ceasul se apropie, întreg trecutul nostru ne vorbește prin glorioasele-i și prin dureroasele-i amintiri. Școala ne-a aprins făclia conștiinței călăuzitoare, Bisericile se deschid pentru binecuvântarea și pentru prăznuirea zilei mari, iar mândra noastră Armată, pregătită ca niciodată, așteaptă doar ca goarna să sune semnalul celei mai minunate dintre sărbători. O, sfântă Românie, ce mare și glorioasă te prevăd!”
Și a venit 1 Decembrie 1918. Adică Marea Unire a tuturor românilor. Textul se poate citi având în oglindă realitatea de astăzi despre Biserică, Școală și Armată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu