Credea în artă și în Dumnezeu

 

                                                                                                        de Gheorghe Pârja

La începutul acestui aprilie (5) s-au împlinit 90 de ani de la nașterea fabulosului scriitor Fănuș Neagu. Scriu despre el deoarece îi admir până la icoană scrisul în limba română. Scriu despre el deoarece lumea aceasta pandemică, războinică, obișnuită cu uitarea valorilor, l-a trecut sub tăcere pe marele Fănuș. Mi-a fost dat ca, în studenție, să-i fiu în preajmă, grație prieteniei mele cu scriitorii Gheorghe Pituț și Mircea Micu, care și-au împletit prietenia și credința în scris cu Fănuș. Scriitorul, care a ridicat Brăila natală în cer, cu vapoare cu tot, era destul de scump vederii. Norocul, de a mă întâlni cu marele proprietar de metafore din limba română, mi-a surâs. Dar eu eram fascinat de scrisul lui, căruia, cred, că un pic îi sunt dator.

Citeam rubrica sportivă din România literară, scrisă de Fănuș, de dragul artei scrisului său. Este asemănat cu Panait Istrati, prin senzualități și exotisme, cu scriitori din proza americană – Faulkner, Steinbeck, Caldwell, prin situațiile stranii create, cât și cu rusul Șolohov, prin culoarea stilistică, lirism, pitoresc, savoare lexicală. Dar Fănuș Neagu seamănă cel mai mult chiar cu Fănuș Neagu. Îi plăceau viața, vinul și literatura. A fost figura teribilă a lumii literare. Avea un umor care îl ajuta să treacă peste obsesiile veacului. Eugen Simion crede că a reinventat literatura, în felul lui inimitabil. Era un personaj la fel de cunoscut pe stadioane și la teatru. Era prieten cu sportivii, dar și cu actorii. A vorbit cu oamenii, dar s-a tutuit și cu sfinții.

La Cluj-Napoca, la Festivalul Internațional de Poezie „Lucian Blaga”, am avut răgazul unor zile de așezare a unui dialog de noapte. Mi-a mărturisit: Cred în artă și în Dumnezeu! Despre România și Europa: „Noi suntem în Europa de atunci de când Ștefan cel Mare apăra Viena de turci. Nu, noi nu suntem în Balcani! Noi suntem în zodia Carpaților, în zodia oamenilor care știu ce vor. România este fundamental în coasta Europei.” L-am întrebat dacă nu a fost ispitit de politică. Nu, mi-a răspuns, politica mi-ar fi stâlcit scrisul. Dar mi-a pus și el o întrebare: cine era prim-ministru în timpul când Mateiu Caragiale scria „Craii de Curtea Veche”? Nu am știut să răspund. Cu gloria învingătorului a continuat: „Ei, asta-i! În primul rând ar trebui să gândească premierii de acum cine erau corespondenții lor pe vremea lui Rebreanu, Caragiale. Nu doresc să jignesc pe nimeni, dar lumea s-ar fundamenta pe alte idei. Lumea se împarte în date istorice și în date literare.”

Era un optimist, deoarece credea în Dumnezeu și în oameni. „Faptul că trăim și că Dumnezeu ne dă gândul să ne bucurăm de un pahar cu vin, să vedem o femeie frumoasă pe stradă, un munte, un copac, o înflorire, astea sunt bucuriile lumii. Lasă, printre toate deznădejdile, să fim noi”, mi-a mai spus. Nu puteam rata ocazia să-l întreb dacă a fost în Maramureș. Mi-a confirmat că, în tinerețe, a trecut prin legenda Nordului. Chiar și-a amintit de partea de peste Gutâi, de văile miraculoase, de casele și porțile care dau farmec Maramureșului. I-am făcut invitația să urce pe trupul țării, la noi. Răspunsul a fost afirmativ, dar mi-a pus două condiții. “Ar fi o mare plăcere să revin pe acolo. Dar vreu să-ți spun ceva: să nu vin cu dumneata. Să vin singur, să nu mă cunoască nimeni. De ce? Îmi place să merg singur. Dacă aș fi singur, să nu mă cunoască nimeni, mi-aș da seama de adevăr. Că orice legendă are un început de adevăr. Auzi, când voi veni în Maramureș, te rog foarte mult să ai vin, că eu nu beau horincă.”

Din păcate, nu mi-a fost dat să-i împlinesc cele două dorințe. Fănuș nu a mai venit în Maramureș. S-a stins din viață pe 24 mai 2011. În ultimii ani de viață a fost suferind. Unii au fost agresivi față de situația sănătății lui. Le-a răspuns direct și fără cruțate: „Vă e foame de moarte, de mă căutați prin toate spitalele? Așteptați-o cu încredere în pragul casei voastre! Va veni, nu a lipsit la nicio întâlnire. Straniu e faptul că, majoritatea dintre voi, vor muri fără să se fi născut.” A fost membru al Academiei Române. Pentru el, limba română era distanța dintre inimă și umbra ei, care se numește suflet.

Acum răspunde la întrebări din tinda raiului, puse în pragul iadului. Citiți, oameni buni, măcar, romanul lui Fănuș Neagu: „Îngerul a strigat.” Și vă veți lămuri de ce a crezut în oameni, artă și Dumnezeu.