,,Paștele
ce va să vină,,
La Poarta Raiului mă pune
Să-ți fiu cireșul înflorit,
De toți pe-acolo îndrăgit.
Iar în mireasma ceea dulce
Vecie lungă să m-apuce,
Ca toți ce-acolo vor veni
Și-n prag de Rai s-or osteni,
La umbra
mea să se oprească
Cât Domnu-o sta să hotărască,
De-acol’ mi-l va primi cumva,
Sau se vor duce-altundeva.
Oriunde-or merge, rând la rând
Pe mine toți m-or ține-n gând,
C-au stat, la fel ca fiecare
O clipă scurtă-n așteptare,
La umbra mea răcoritoare.
*
De-aceea-n rugă lăcrimată,
Cireș cu floare parfumată
Aș vrea Mărite să mă șiu
La poarta Ta, străjer să-ți fiu.
&
SUB
A TALE TĂLPI
Doamne, sub a
Tale tălpi e cerul
Și pământul
nost’ cu toate,
Unde noi ne
ducem greul
Sub povara de
păcate.
Doamne, sub a
Tale tălpi sunt stele
Și luceferii din
noapte,
Infiniturile
cele
Ce au viață fără
moarte.
Doamne, sub a
Tale tălpi e viața
Ce-ai făcut-o
din nimic,
Negrul nopții,
dimineața,
Nesfârșitul, eu,
cel mic.
Doamne, sub a
Tale tălpi sunt toate,
Universuri, cela
Timp,
Viața, Moartea,
Zi și Noapte,
Eu pe humă, Tu-n
Olimp.
Doamne, sub a
tale tălpi e visul
Ce mă nalță-n
cer, pe rând,
Să pot ține
necuprinsul
Într-o țandără
de gând.
Doamne, sub a
Tale tălpi ne ține
Fim în umbra Ta
în toate,
Dă-ne ce Tu știi
că-i bine
Și ne iartă din
păcate.
*
Suntem, cum ne
știi de-acuma,
Oameni păcătoiși
dar buni,
Și în oastea Ta
într-una
Noi am stat, de
la străbuni.
ÎNTREBĂRI DE
PĂCĂTOS
Din humă zici, Tu, Doamne, că
ne-ai făcut pe noi?
Și ne-ai turnat suflare de viață
din ceresc?
N-ai pus prea multă tină și mâzgă
și gunoi
De am rămas nimicuri aicea în lumesc?
N-avut-ai la-ndemână măcar un
strop de aur?
Un bob de nestemată din celea
lucitoare?
Să-l încununi pe creștet puteai,
cu-n fir de laur
Frumos să-mi faci Tu, OMUL, ca
rupt fie din soare.
El nu e rău Mărite, dar tina
lipicioasă
Mi-l leagă de pământul ce-l ține
ferecat,
Cu greu mi se înalță spre zarea
luminoasă
Că-l țin aici păcate ce-n timp a
adunat.
El de, ca omul încă o rugă mai înalță
Spre Tine, Iertătorul, ce l-ai
iertat mereu,
Apoi mi-l strică iară cea
mincinoasa viață
Că dulcile păcate îmi cântăresc
mai greu.
De ce nu faci Mărite, să uite
lăcomia,
Minciuna, dușmănia, cea ură și
trădarea,
Împăunarea, fala, trufia, măreția
Și alte câte toate îi tot încurc
cărarea.
De ce nu-i dai doar cinste,
onoare și virtute,
Smeritul, bunătatea, iubirea și
iertarea,
Și toate ale Tale să-i fie
cunoscute
Ca să-și urmeze singur, cum Tu ai
vrut, cărarea.
De ce mi-l lași ca singur să caute-adevărul
Și drumul către Tine atât de
încurcat?
Dacă acolo-n ceruri ai spus că
este Raiul
De ce îi faci aicea cel trai
indurerat?
Doar pentr-o judecată atâta
suferință
Îi faci Mărite Doamne, când știi cât e de slab?
N-ar fi mai bine oare să tai spurcata
viță
Pe care cresc păcate de-alungul
ei și-n lat?
Și-n locul ei Tu pune flori vii
și pafumate
Culoare și mirosuri divine de
ceresc,
Așa să-mi fie omul, ca ele să-mi
arate
Și Rai va fi atuncea, aicea în
lumesc.
ÎNVĂŢAŢI DIN CARTEA SFÂNTĂ
La un muc de lumânare, în
chilia lui ce-a strâmtă,
Îngânându-se cu noaptea, un
călugăr ostenit
Tot citeşte să-nţeleagă din
bătrâna carte sfântă
Adevărurile-ascunse, în
cuvântul cumpănit.
El, deşi citit-a cartea zile-n
şir şi-n lungă noapte
Tot găseşte-n ea când cată
tăinuite înţelesuri,
Ce-n iuţeala tinereţii i-au
trecut neobservate
Că pe-atuncea alte gânduri
luminau a vremii mersuri.
Astăzi anii îl apasă, dară
mintea-i e uşoară
C-a păstrat din ce-a dat viaţa
doar ce fost-a de folos,
Iar de-ar fi ca după moarte să
învie-a doua oară
Doamne câte n-ar mai face, din
făcute-le pe dos.
***
Aşa-i omul, la-nceputuri
se-ndulceşte în păcate,
Mai apoi se oboseşte şi o lasă
mai domol,
Ca la urmă-n coada vieţii, din
greşelile-adunate
Înţelept se face-n toate şi
ce-i greu, pare uşor.
Bătrâna parohie ce-mi tot
îngână veacul
Cu-a ei bisericuţă din
gârbovitul deal,
Ţinutu-ne-a-n iubire şi-a tot
iertat păcatul
Făcut de trăitorii cinstitului
Ardeal.
Toţi popii şi diecii ce s-au
rotit într-una
Şi-acuma-s amintire în
ţintirim, pe deal,
Cu lacrima credinţei au
însfinţit ţărâna
Să ţină veşnicia frumosului
Ardeal.
S-a înegrit de vreme argintul
din odoare,
Rărit e patrafirul şi strana-i
subrezită,
Iar la icoana Maicii, de-atâta
sărutare
S-a şters demult feşteala din
vremea învechită.
În fumul de tămâie
s-a-nmiresmat altarul
Cu sfinţii cei cucernici din
lumea de apoi,
Tu-n rugă prea sfielnic
speranţe-ţi pui cu carul
Când ceri să te ajute că treci
prin mari nevoi.
Un muc de lumânare spăşit îmi
priveghează
Altaru-n care timpul i-acuma
cuibărit,
Ţinând cu-a sa lumină în
linişte şi pază
Biserica, pămânul şi cerul
nesfârşit.
***
Când seara pune vălul pe lumea
ostenită
Şi umbra ei se-ntinde
lăţindu-se mereu,
Un clopot îmi vesteşte, că ziua
ce-a sfârşită
Ne-o da-o iarăşi mâine,
Slăvitul Dunnezeu.
IN
RUGĂ DE
IERTARE
Motto: În biserica gătită ca-nt-o zi de sărbătoare,
Din cădelnița-argintată, fumul
smirnei dintr-un jar,
Cerne sfintele icoane și c-o
dulce sărutare
Se-așează pe obraji zugrăviți
de-un iconar.
Mai peste tot la mine, pe coama unui
deal ,
Să fie mai aproape de raiul din ceresc,
S-au rânduit în vreme pe-ntinsul meu
Ardeal
Biserici purtătoare de har dumnezeiesc.
Cărarea înierbată, din vale îmi aduce
Suflarea păcătoasă a unui cuib de sat,
Ce-n rugă temătoare sărută sfânta cruce
Și vechile icoane cu chip străluminat.
Apoi, bătrânul preot, cu vorba lui cea
blândă
Înalță rugi la Domnul, să fie de iertare
La multele păcate, ce stau să se intindă
Ca umbra cea lungită, la vreme
de-nserare.
Ei încă, păcătoșii, jura-vor ascultare
Poruncilor știute din vremuri de demult,
Numai le deie Domnul, de vrea, a Lui
iertare
Și-or fi
creștini cum fost-au, atunci, la început.
C-așa e rânduiala la noi, din
străvechime,
Să ne spălăm păcate în rugă de iertare,
Să fim sub umbra crucii, cu gândul la
Treime
Și-atunci cu siguranță, primi-vom îndurare.
*
Că doar așa pe toate, în fumul de
tămâie
Și-n ruga tăinuită din țandără de gând,
Spre cerurile ‘nalte, încet smert se
suie
A sufletului slavă, din locul ăsta sfânt.
Și-a noastre fapte bune vor ține-n
vrednicie
Biserica și neamul mereu n-același loc,
Vor umple de iubire clipita de vecie
Ce viața ne-o va ține, sub umbră de
noroc.
CERESCUL
FIE-N SUFLETELE VOASTRE
De
la Adam încoace, acum ca și-altădată
Îl
tot cătați pe Domnul prin cerurile-nalte,
Cu
ochii și cu gândul, în rugi înlăcrimate
De-acolo
vreți vă vină iertarea așteptată.
Și
tot acolo credeți că-i raiul veșniciei
Și
tronul judecăți la toate ce-ați făcut,
Răsplata
celor fapte ce Domnul le-a trecut
În
cartea vieții voastre, că El de toate știe.
Și-apoi,
de-acol’ în viață, cu frică așteptați
Nenorociri
să vină la multele păcate,
Pe
care le făcut-ați în gândul vost’ și-n fapte,
Când
ați uitat pe Domnul în viață să-l
urmați.
*
Eu cred că-n gândul vostru-i greșită judecată
Când
credeți că în ceruri sunt cele aste toate,
Sortitul
vieții voastre din naștere la moarte,
Cu
clipa ce-a din urmă, când viața vi se gată.
CERESCUL
Sfânt cu Domnul AtoateIertătorul
În
SUFLETELE VOASTRE ar trebui să fie,
Și-atunci
trăi-veți viața și-apoi, lunga vecie
Sub
ocrotirea umbrei, AtoateVeghetorul.
Cu
ceru-n al vost suflet sunteți în raiul care
E-n
sufletul și-n fapta ce-o faceți orișicând,
Îmbucurat
de toate va fi al vostru gând
C-aveți
aici comoară, ce-n lume nimeni n-are.
FALȘI
ÎNCHINĂTORI
Te-am căutat cu gându-mi prin cerul
înstelat
Când la a Ta icoană sfios m-am închinat,
Când
pentru-ai mei și mine cerut-am sănătate
Și pace, fericire să faci, le fie-n
toate.
Tu, Doamne, Iertătorul, nu da la toți
pomeni
De nu-ți
suntem supusă armată de oșteni,
Nu farisei smerelnici cu vorbe
mincinoase,
Cu gândul la păcate și firi alunecoase.
Lor dă-le cît pot duce necaz și
suferință
Să vadă de la sine, că doar cea pocăință
Va merita iertarea la cele câte-s toate
În tine, om nevolnic, de-o viață
adunate.
Așa că la icoană să vii cu gând curat,
Să vrei să mi te lepezi de dulcele păcat
Și-n locul lui de-acuma n-atale
toate fapte
Iubire cât cuprinde să pui, până la
moarte.
Așa doar Iertătorul ți-ascultă a ta
rugă,
Îți cântărește fapta și-n așteptarea
lungă
Adânc El chibzuiește de bine-i merita
Iertat să fii în parte, de toată vina
ta.
*
Bisericile-s pline de falși închinători
Ce n-au în ei smeritul și ce de-atâtea
ori
Tot
Ți-au promis, în vorbe, că de le dai iertare
De mâine a lor viață va merge spre-ndreptare.
Așa zic mulți și-acuma în față la
icoane,
Apoi, ca-n a lor viață, toți mint Mărite
Doamne,
Creștini sunt în biserici, apoi de-acol’
de iasă
Îmi uită ce promis-au și nici că le mai
pasă.
ȘI NOI AM FOST CA IUDA, TRĂDĂTORI
Iisuse
dragă, trădători
Am
fost ca Iuda, toți de-o seamă,
Atunci,
n-avut-am tată, mamă,
Și-n
chin, ca vieții să dai vamă
Lăsatu-te-am
cu toți să mori
Ca
orice om ce-i este teamă,
Ca un
proscris să dai Tu seamă
La
moarte-n chinuri, și-n răcori.
N-a
mai păsat că înainte,
Prin
mari minuni ne-ai arătat,
Că Tu
ești fiu de Împărat,
Și
chiar de-atâtea-i îndurat
Mi-ai
tot cetut l-al Tău Părinte,
Pe
toți ne ierte de păcat,
Și-așa
te du-s-ai împăcat
Spre
moarte, să re-nvii, Mărite
Noi,
trădători am fost cu toții,
Că
n-am sărit să te-apărăm,
Măcar
speranțe să îți dăm
C-am
înțeles să ne-adăpăm
Din
spusa Ta în fața morții
Și urma ta
să o călcăm
Și-n
umbra Ta mereu să stăm
În
veacuri ce-or veni, cu toții.
Acum,
la mii de ani de-atunci,
Când
spusa Ta în greu și-n chin
În
mari dureri și-ntr-un suspin
Din
’naltul sfintei Tale cruci,
Vedem,
că încă ne ferim
Ca
între noi, să ne iubim,
Și
oameni cum ai vrut să fim,
Urmând
îndemnul Tău, de-atunci.
ARDEALUL MEU IUBIT
Când s-o sfîrşi cea viaţă şi fi-voi mântuit,
Mi-ţi semăna-n ţărâna Ardealului iubit,
În urma mea s-o naşte vremelnic muritor,
Să ducă astă viaţă spre veacul următor.
M-oi face-n timp ţărâna Ardealului iubit
Să fiu a lui nădejde şi-amar de pătimit,
Mă pună-n a lui suflet un vrednic născător,
Să fie pe vecie strămoşilor dator.
Mereu voi fi un mugur Ardealul meu iubit
C-o să renasc perpetuum din tine înmiit,
Să urc în primăvară spre cer odat cu lanul
Şi să cobor la toamnă sub brazdă, pân la anul.
Când faci cărarea vieţii s-ajungă la sfârşit
Pe toţi ne ţii la tine Ardealul meu iubit,
Vom veşnici-n ţărâna de plug mereu întoarsă,
Că-n viaţă şi-n cea moarte, aici e-a noastră casă.
De-aceea cu ţărâna Ardealului iubit
Mereu noi suntem una de la-nceput de timp,
Că ea din moarte viaţă se face în rotire,
Când Domnul duh îi suflă, cu-a Lui Dumnezeire.
Mircea Dorin Istrate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu