În așteptarea Marii Sărbători

 

,,Paștele ce va să vină,,

         Tu Doamne, când mă iei din lume,

La Poarta Raiului mă pune

Să-ți fiu cireșul înflorit,

De toți pe-acolo îndrăgit.

 

Iar în mireasma ceea dulce

Vecie lungă să m-apuce,

Ca toți ce-acolo vor veni

Și-n prag de Rai s-or osteni,

                          La umbra mea să se oprească

Cât Domnu-o sta să hotărască,

De-acol’ mi-l va primi cumva,

Sau se vor duce-altundeva.

 

Oriunde-or merge, rând la rând

Pe mine toți m-or ține-n gând,

C-au stat, la fel ca fiecare

O clipă scurtă-n așteptare,

 La umbra mea răcoritoare.

                     *

De-aceea-n rugă lăcrimată,

Cireș cu floare parfumată

Aș vrea Mărite să mă șiu

La poarta Ta,  străjer să-ți fiu.

                                              

 

                        &

 

SUB  A  TALE  TĂLPI

 

Doamne, sub a Tale tălpi e cerul

Și pământul nost’ cu toate,

Unde noi ne ducem greul

Sub povara de păcate.

 

Doamne, sub a Tale tălpi sunt stele

Și luceferii din noapte,

Infiniturile cele

Ce au viață fără moarte.

 

Doamne, sub a Tale tălpi e viața

Ce-ai făcut-o din nimic,

Negrul nopții, dimineața,

Nesfârșitul, eu, cel mic.

 

Doamne, sub a Tale tălpi sunt toate,

Universuri, cela Timp,

Viața, Moartea, Zi și Noapte,

Eu pe humă, Tu-n Olimp.

 

Doamne, sub a tale tălpi e visul

Ce mă nalță-n cer, pe rând,

Să pot ține necuprinsul

Într-o țandără de gând.

 

Doamne, sub a Tale tălpi ne ține

Fim în umbra Ta în toate,

Dă-ne ce Tu știi că-i bine

Și ne iartă din păcate.

                  *

Suntem, cum ne știi de-acuma,

Oameni păcătoiși dar buni,

Și în oastea Ta într-una

Noi am stat, de la străbuni.

 

  

  ÎNTREBĂRI  DE  PĂCĂTOS

 

Din humă zici, Tu, Doamne, că ne-ai făcut pe noi?

Și ne-ai turnat suflare de viață din ceresc?

N-ai pus prea multă tină și mâzgă și gunoi

De am rămas nimicuri  aicea în lumesc?

 

N-avut-ai la-ndemână măcar un strop de aur?

Un bob de nestemată din celea lucitoare?

Să-l încununi pe creștet puteai, cu-n fir de laur

Frumos să-mi faci Tu, OMUL, ca rupt fie din soare.

 

El nu e rău Mărite, dar tina lipicioasă

Mi-l leagă de pământul ce-l ține ferecat,

Cu greu mi se înalță spre zarea luminoasă

Că-l țin aici păcate ce-n timp a adunat.

 

El de, ca omul încă o rugă mai înalță

Spre Tine, Iertătorul, ce l-ai iertat mereu,

Apoi mi-l strică iară cea mincinoasa viață

Că dulcile păcate îmi cântăresc mai greu.

 

De ce nu faci Mărite, să uite lăcomia,  

Minciuna, dușmănia, cea ură și trădarea,     

Împăunarea, fala, trufia, măreția

Și alte câte toate îi tot încurc cărarea.

 

De ce nu-i dai doar cinste, onoare și virtute,

Smeritul, bunătatea, iubirea și iertarea,

Și toate ale Tale să-i fie cunoscute

Ca să-și urmeze singur, cum Tu ai vrut, cărarea.

 

De ce mi-l lași ca singur să caute-adevărul

Și drumul către Tine atât de încurcat?

Dacă acolo-n ceruri ai spus că este Raiul

De ce îi faci aicea cel trai indurerat?

 

Doar pentr-o judecată atâta suferință

Îi  faci Mărite Doamne, când știi cât e de slab?

N-ar fi mai bine oare să tai spurcata viță

Pe care cresc păcate de-alungul ei și-n lat?

 

Și-n locul ei Tu pune flori vii și pafumate

Culoare și mirosuri divine de ceresc,

Așa să-mi fie omul, ca ele să-mi arate

Și Rai va fi atuncea, aicea în lumesc.

 

 

ÎNVĂŢAŢI  DIN  CARTEA  SFÂNTĂ

 

La un muc de lumânare, în chilia lui ce-a strâmtă,

Îngânându-se cu noaptea, un călugăr ostenit

Tot citeşte să-nţeleagă din bătrâna carte sfântă

Adevărurile-ascunse, în cuvântul cumpănit.

 

El, deşi citit-a cartea zile-n şir şi-n lungă noapte

Tot găseşte-n ea când cată tăinuite înţelesuri,

Ce-n iuţeala tinereţii i-au trecut neobservate

Că pe-atuncea alte gânduri luminau a vremii mersuri.

 

Astăzi anii îl apasă, dară mintea-i e uşoară

C-a păstrat din ce-a dat viaţa doar ce fost-a de folos,

Iar de-ar fi ca după moarte să învie-a doua oară

Doamne câte n-ar mai face, din făcute-le pe dos.

 

                            ***

Aşa-i omul, la-nceputuri se-ndulceşte în păcate,

Mai apoi se oboseşte şi o lasă mai domol,

Ca la urmă-n coada vieţii, din greşelile-adunate

Înţelept se face-n toate şi ce-i greu, pare uşor.

 

 

 BĂTRÂNA  PAROHIE

 

Bătrâna parohie ce-mi tot îngână veacul

Cu-a ei bisericuţă din gârbovitul deal,

Ţinutu-ne-a-n iubire şi-a tot iertat păcatul

Făcut de trăitorii cinstitului Ardeal.

 

Toţi popii şi diecii ce s-au rotit într-una

Şi-acuma-s amintire în ţintirim, pe deal,

Cu lacrima credinţei au însfinţit ţărâna

Să ţină veşnicia frumosului Ardeal.

 

S-a înegrit de vreme argintul din odoare,

Rărit e patrafirul şi strana-i subrezită,

Iar la icoana Maicii, de-atâta sărutare

S-a şters demult feşteala din vremea învechită.

 

În fumul de tămâie s-a-nmiresmat altarul

Cu sfinţii cei cucernici din lumea de apoi,

Tu-n rugă prea sfielnic speranţe-ţi pui cu carul

Când ceri să te ajute că treci prin mari nevoi.

 

Un muc de lumânare spăşit îmi priveghează

Altaru-n care timpul i-acuma cuibărit,

Ţinând cu-a sa lumină în linişte şi pază

Biserica, pămânul şi cerul nesfârşit.

 

 ***

Când seara pune vălul pe lumea ostenită

Şi umbra ei se-ntinde lăţindu-se mereu,

Un clopot îmi vesteşte, că ziua ce-a sfârşită

Ne-o da-o iarăşi mâine, Slăvitul Dunnezeu.

 

                      

 

IN RUGĂ  DE  IERTARE

 

  Motto: În biserica gătită ca-nt-o zi de sărbătoare,

              Din cădelnița-argintată, fumul smirnei dintr-un jar,

              Cerne sfintele icoane și c-o dulce sărutare

              Se-așează pe obraji zugrăviți de-un iconar.

 

Mai peste tot la mine, pe coama unui deal ,     

Să fie mai aproape de raiul din ceresc,

S-au rânduit în vreme pe-ntinsul meu Ardeal       

Biserici purtătoare de har dumnezeiesc.

 

Cărarea înierbată, din vale îmi aduce

Suflarea păcătoasă  a unui cuib de sat,

Ce-n rugă temătoare sărută sfânta cruce

Și vechile icoane cu chip străluminat.

 

Apoi, bătrânul preot, cu vorba lui cea blândă

Înalță rugi la Domnul, să fie de iertare

La multele păcate, ce stau să se intindă

Ca umbra cea lungită, la vreme de-nserare.

 

Ei încă, păcătoșii, jura-vor ascultare

Poruncilor știute din vremuri de demult,

Numai le deie Domnul, de vrea, a Lui iertare

Și-or fi  creștini cum fost-au, atunci, la început.

 

C-așa e rânduiala la noi, din străvechime,

Să ne spălăm păcate în rugă de iertare,

Să fim sub umbra crucii, cu gândul la Treime

Și-atunci cu siguranță, primi-vom îndurare.

                              *

Că doar așa pe toate, în fumul de tămâie 

Și-n ruga tăinuită din țandără de gând,

Spre cerurile ‘nalte, încet smert se suie

A sufletului slavă, din locul  ăsta sfânt.

 

Și-a noastre fapte bune vor ține-n vrednicie

Biserica și neamul mereu n-același loc,

Vor umple de iubire clipita de vecie

Ce viața ne-o va ține, sub umbră de noroc.

 

                             

 

 CERESCUL  FIE-N  SUFLETELE   VOASTRE

 

De la Adam încoace, acum ca și-altădată

Îl tot cătați pe Domnul prin cerurile-nalte,

Cu ochii și cu gândul, în rugi înlăcrimate

De-acolo vreți vă vină iertarea așteptată.

 

Și tot acolo credeți că-i raiul veșniciei

Și tronul judecăți la toate ce-ați făcut,

Răsplata celor fapte ce Domnul le-a trecut

În cartea vieții voastre, că El de toate știe.

 

Și-apoi, de-acol’ în viață, cu frică așteptați

Nenorociri să vină la multele păcate,

Pe care le făcut-ați în gândul vost’ și-n fapte,

Când ați uitat pe Domnul  în viață să-l urmați.

                              *

Eu  cred că-n gândul vostru-i greșită judecată

Când credeți că în ceruri sunt cele aste toate,

Sortitul vieții voastre din naștere la moarte,

Cu clipa ce-a din urmă, când viața vi se gată.

 

CERESCUL Sfânt cu Domnul AtoateIertătorul

În SUFLETELE  VOASTRE ar trebui să fie,

Și-atunci trăi-veți viața și-apoi, lunga vecie

Sub ocrotirea umbrei, AtoateVeghetorul.

 

Cu ceru-n al vost suflet sunteți în raiul care

E-n sufletul și-n fapta ce-o faceți orișicând,

Îmbucurat de toate va fi al vostru gând

C-aveți aici comoară, ce-n lume nimeni n-are.

                      

FALȘI  ÎNCHINĂTORI

 

Te-am căutat cu gându-mi prin cerul înstelat

Când la a Ta icoană sfios m-am închinat,

Când  pentru-ai mei și mine cerut-am sănătate

Și pace, fericire să faci, le fie-n toate.

 

Tu, Doamne, Iertătorul, nu da la toți pomeni

De nu-ți  suntem  supusă armată de oșteni,

Nu farisei smerelnici cu vorbe mincinoase,

Cu gândul la păcate și firi alunecoase.

 

Lor dă-le cît pot duce necaz și suferință

Să vadă de la sine, că doar cea pocăință

Va merita iertarea la cele câte-s toate

În tine, om nevolnic, de-o viață adunate.

 

Așa că la icoană să vii cu gând curat,

Să vrei să mi te lepezi de dulcele păcat

Și-n locul lui de-acuma n-atale toate  fapte

Iubire cât cuprinde să pui, până la moarte.

 

Așa doar Iertătorul ți-ascultă a ta rugă,

Îți cântărește fapta și-n așteptarea lungă

Adânc El chibzuiește de bine-i merita

Iertat să fii în parte, de toată vina ta.

                               *

Bisericile-s pline de falși închinători

Ce n-au în ei smeritul și ce de-atâtea ori

Tot  Ți-au promis, în vorbe, că de le dai iertare

De mâine a lor viață va  merge spre-ndreptare.

 

Așa zic mulți și-acuma în față la icoane,

Apoi, ca-n a lor viață, toți mint Mărite Doamne,

Creștini sunt în biserici, apoi de-acol’ de iasă 

Îmi uită ce promis-au și nici că le mai pasă.

 

                        ȘI  NOI  AM  FOST  CA  IUDA,  TRĂDĂTORI

 

Iisuse dragă, trădători

Am fost ca Iuda, toți de-o seamă,

Atunci, n-avut-am tată, mamă,  

Și-n chin, ca vieții să dai vamă

Lăsatu-te-am cu toți să mori

Ca orice om ce-i este teamă,

Ca un proscris să dai Tu seamă

La moarte-n chinuri, și-n răcori.

 

N-a mai păsat că înainte, 

Prin mari minuni ne-ai arătat, 

Că Tu ești fiu de Împărat, 

Și chiar de-atâtea-i îndurat 

Mi-ai tot cetut l-al Tău Părinte,

Pe toți ne ierte de păcat, 

Și-așa te du-s-ai împăcat

Spre moarte, să re-nvii, Mărite

 

Noi, trădători am fost cu toții, 

Că n-am sărit să te-apărăm,

Măcar speranțe să îți dăm

C-am înțeles să ne-adăpăm 

Din spusa Ta în fața morții 

 Și urma ta  să o călcăm

Și-n umbra Ta mereu să stăm

În veacuri ce-or veni, cu toții.

 

Acum, la mii de ani de-atunci,

Când spusa Ta în greu și-n chin

În mari dureri și-ntr-un suspin

Din ’naltul sfintei Tale cruci,

Vedem, că încă ne ferim

Ca între noi, să ne iubim,

Și oameni cum ai vrut să fim,

Urmând îndemnul Tău, de-atunci.

    

    ARDEALUL   MEU    IUBIT

 

Când s-o sfîrşi cea viaţă şi fi-voi mântuit,

Mi-ţi semăna-n ţărâna Ardealului iubit,

În urma mea s-o naşte vremelnic muritor,

Să ducă astă viaţă spre veacul următor.

 

M-oi face-n timp ţărâna Ardealului iubit

Să fiu a lui nădejde şi-amar de pătimit,

Mă pună-n a lui suflet un vrednic născător,

Să fie pe vecie strămoşilor dator.

 

Mereu voi fi un mugur Ardealul meu iubit

C-o să renasc perpetuum din tine înmiit,

Să urc în primăvară spre cer odat cu lanul

Şi să cobor la toamnă sub brazdă, pân la anul.

 

Când faci cărarea vieţii s-ajungă la sfârşit                          

Pe toţi ne ţii la tine Ardealul meu iubit,

Vom veşnici-n ţărâna de plug mereu întoarsă,

Că-n viaţă şi-n cea moarte, aici e-a noastră casă.

 

De-aceea cu ţărâna Ardealului iubit

Mereu noi suntem una de la-nceput de timp,

Că ea din moarte viaţă se face în rotire,

Când Domnul duh îi suflă, cu-a Lui Dumnezeire.

 

                                             Mircea Dorin Istrate