Medalion literar - Mircea Dorin ISTRATE

 

MĂ  UITĂ  DOAMNE-N  RAIUL  DE  COPIL

 

‘Napoi să-mi dai Tu, Doamne, din anii mei plecaţi

Şi pune-mă de-apururi aşa cum este-mi pofta,

Să potcovesc cu aur căluţi înaripaţi

Şi-n cuie de luceferi să pironesc iar bolta.

 

În lumea de poveste Mărite mă întoarce

Şi pune pe-a mea frunte coroanele de lauri,

Ilene Cosânzene să scap de zgripţuroaice

Şi Făt Frumos în lupte să tot răresc balauri.

 

Şi fă-mi te rog Mărite a mea împărăţie

Din lunca înflorită şi codrul cel umbrit,

Sub tălpi cărare moale să-mi creşti din colilie

Şi-un pârâiaş mângâie-mi auzu-n clipocit.

 

Şi fă să am armată din turma de mioare

Iar câinii fie-mi încă cei căpitani vestiţi,

Să cuceresc costişa cu brusturi şi cicoare

Şi valea de sub dâlmă cu zarzări-nfloriţi.

 

Şi fă, cum mai făcut-ai, să ne robească-n vară

Pe-un umăr de Târnavă cel joc făr’ de sfârşit,

Cu alţi copii de-o seamă în lunga zi de ceară

Topiţi în fericirea clipitei de-asfinţit.

 

Şi-apoi în toamne fă-ne bogaţi între bogaţi,

Stăpâni peste pomişte şi-al viei îndulcit,

Haiduci să fim cu toţii şi-n prădăciune fraţi,

Ne blesteme toţi care mereu i-am tâlhărit.

 

Şi-aşa mă ţine Doamne vecie de vecii

În vieţi fără prihană ca ziua de april,

La alţii dă averea, puterea, bogăţii,

Pe mine Tu, mă uită, în raiul de copil.

 

 

 

 

 

VIS   DE   NOAPTE

 

Când ceasul bate gongul pătrarelor din noapte

Şi luna văl îşi pune pe lumea obosită,

Când dornica iubire se îndulceşte-n şoapte

Eu chem în vis să-mi vină, făptura mult iubită.

 

Şi-atunci, în miez de noape, a sufletului taină

Păstrată ca icoană din vremile de-atunci,

Dezmeardă pentr-o clipă cea neînchisă rană

Să simt ce tot simţit-a în timpurile dulci.

 

Mă doară ce pierdut-am cândva demult, odată,

Pe neîntoarsa  cale a vieţii ce-a trecut,

Iubirea care fost-a în toate preacurată,

Privirea rugătoare, cuvântul cela mut,

 

O strângere de mână, timida-mbrăţişare,

Căldura urcătoare din inimă pornită

Şi-apoi, ca niciodată dorita sărutare

De suflete cerută, voită, neoprită.

 

Trăirea în plutire, divină, urcătoare

Spre raiuri ce deschis-a clipa-nfiorată,

Cea lacrimă de fată, în toate rugătoare,

Cerşind iertări la Maica de fost-a vinovată.

 

                             ***

Departe-s cele timpuri ce-au fost adevărate

Păstrate cu sfială în tainiţă de gând,

Cu ele îndulci-voi visări înfiorate

Ce-n nopţile de-acuma mi-or face somnul blând.

 

 

 

STÂLPI  DE VEŞNICIE

 

Când greul vieţii-apasă ai noştri umeri slabi

Şi frigul deznădejdii în suflete-nserează,

Când un pustiu de gheaţă înlănţuie în alb

Al nostru trai de-acuma şi-al celor ce urmează,

 

Când nu mai sunt modele de bravi şi mari bărbaţi

Ce facă ’nalte fapte pe-a timpului cărare,

Pe care noi să mergem de ei îmbărbătaţi

Să împlinim cu dânşi mărita lor visare,

 

Atunci, cătăm cu gândul spre vremile trecute   

Trezindu-i din uitare pe cei de-odinioară,

Ce-au stat cu mintea trează duşmanul să-l înfrunte

Ca nimeni vamă vieţii de-aicea  nu mai ceară.

 

Doar ei în al nost’ suflet sunt stâlpi de veşnicie

Ce-or dăinui în vreme urmaşi după urmaşi,

Ca numele şi fapta de-apururi să ne fie

Cărări pe care calce mereu ai noştri paşi.

 

                       ***

Acuma vremea-i tristă, amară, mincinoasă,

Că cei din fruntea ţării au numai grija lor,

De-aceia idealuri, speranţe, mor sub coase

Aflate-n mâini străine ce-adună tot ce vor.

 

Tâlhari ne-nconjoară, ne fură din avere,

Ne umilesc în toate şi ne vorbesc de rău,

Trădarea prea se iartă şi nu-i precum se cere

Pe eşafod să-mi steie în faţa la călău.

 

Alegem fruntea ţării din cei ce mint mai mult

Vânzându-ne himere în vorbe îndulcite,

Iar noi, ca prostovanii nu ştim că dedesubt

Doar ei şi-a lor se-ngraşă cu-averi ce-s nesimţite.

 

Ne merităm ce-a soartă şi răul ce ne-ncearcă

Că lenevim în spirit şi-n suflet suntem goi,

Tot repetăm într-una greşeala ce ne-ncarcă

Desagii vieţii noastre, cu-amaruri şi nevoi.

 

 

 

 

  ÎMBIETOARE  TIMPURI,

SMERIT  VĂ  CER  IERTARE

 

     Motto: ,,Prea de mult a mele simţuri mă îndemn să merg acasă,

                  Prea de mult a mele treburi mă opresc şi nu mă lasă.

                  Dar acum sfârşit-am toate chiar de încă mi-a fost greu,

                  Iar de mâine fi-voi sigur, c-am să merg, în satul meu.’’

 

Ca să scurtez spre casă las pasul să să-mi apuce

Prin iarba încâlcită crescută pe cărare,

 

Ce dă în drumul ţării, iar de acol’, ,,La Cruce’’

Scobor pe după garduri pe urmele de care.

 

Mă simt de-acuma câini lătrându-mă cu ciudă

Că le-am stricat hodina la umbra răcoroasă,

Eu nici că-i bag în seamă de ce fac ei cu trudă

Să-şi merite cel nume de gură sândăcoasă.

 

Pe punte trec cu grijă, că podina-i mâncată

De vremi, de ploi, de toate cât timpul le adună

Şi-ajung pe drumul morii la uliţa-nfundată

Cu case mici, ochioase, crescute ca din humă.

 

Aicea în umbrare mi-e cuibul de născare

În care soarta vrut-a să vin şi eu pe lume,

Să-mbucur scurta viaţă, la fel ca fiecare

Din cei pruncuţi ce fost-am a satului minune.

                               *

În fulgerarea clipei mă văd ca-ntr-o oglindă

Copil în raiul lumii cu toate preacurate

Şi-i văd pe-ai mei de-acuma cum stau cuminţi în tindă

Îmbucurându-şi ochii în lacrimi adunate.

 

Şi-n veri mă văd la scaldă pe maluri de Târnavă

Cu alţi copii la joacă, uitaţi în voia sorţii,

Mâncând grădini de poame întinse ca pe-o tavă

De merii cei văratici, de pruni din faţa porţii.

 

În ierni urcam pe Coastă cu săniile-n spate

Să coborâm la vale pe-o urmă bătucită,

Şi-n lungă hărmălaie a noastre glasuri sparte

Îmi răscoleau tot satul şi clipa-n loc oprită. 

                                  *

Din dulcea mea visare mă reîntorc spre casă

Şi-nfioratul suflet o clipă stă pe loc,

Că n-am mai fost pe-aicea de când am stat la masă

Cu cei ce-s azi un nume, pe cruci făr’ de noroc.

 

Cu grijă bat în poartă, dar nimeni nu-mi deschide

Că timpul mi-i luat-a pe bunii mei părinţi,

Ce de acum îs humă în dealul ce-i cuprinde

Pe toţi ce-au fost în viaţă măriri, ori pătimiţi.

 

Căzut îi şoşul porţii şi înierbată-i curtea,

Fântâna-i nămolită iar cumpăna-ntr-o parte,

S-a tot micit târnaţul de îl ating cu fruntea,

Ferestele orbite au ochiurile sparte.

 

Deschid cu grijă uşa în scârţâit a jale

Şi nimeni nu îmi zice de-acum un  bun venit,

Doar Maica Născătoare, iconă-ntre ştergare,

Zâmbeşte întristată din timpul rătăcit.

 

E rece jaru-n sobă, iar pe blidar o cană

Îmi pare că mă-mbie cu lapte muls, curat,

În ler aşteaptă încă să facă o tocană

Ce-a cratiţă ce încă pe toţi ne-a săturat.

 

Pe laghiţă-i sucala din vremea cea uitată

Cu ţevile făcute ’nainte de culcare,

Iar patul plin de perini îmi spune că m-aşteaptă

Să-mi de-a la osteneală, hodina dumisale.

 

                             *

Nimic nu-i ca ’nainte şi nici n-o să mai fie

Că veacu-i dus de-acuma cu toate ale sale,

Aşa că doar în minte mai poate să re-nvie

Ce-a lume rătăcită pe-a sufletului cale.

 

Acum, aceia lumea ce-i fum şi e visare

O pun în al meu suflet icoană lăcrimată,

Şi-n tainiţă de minte va sta spre neuitare

Cât inima mai poate să-ndure şi să bată.

 

 

 

 

 

 

ASFINŢITUL  ZILEI

 

Coborând spre dunga zării către-o margine de deal

Înroşindu-şi şi scurtându-şi ne-ncetat a sa lumină,

Soarele în pâlpâire pune iară pe Ardeal

Vălul serii, ca să-ndemne truditorii la hodină.

 

La bătrâna mănăstire  toaca bate  jeluită

Iară dangătul de clopot îmi mângâie înserarea,

Slobozind din jugul trudei ziua asta înrobită

Ca să de-a răgaz la fire, să-şi mai stâmpere lucrarea.

 

Pe hotare, ostenitul mai încheie-o zi de sapă

Mulţumindu-i la Măritul că mi-l ţine-n sănătate,

Într-o cruce el cuprinde cerul tot, pământul roată

Tot sperând că poate mâine, ce-a postate o s-o gate.

 

Moleşită de căldură ciurda vine însetată

Să se-adape-n valea rece într-o clipă de visare,

Făcând larmă-n neastâmpăr, câinii s-au pornit şi latră,

Iar pe cer s-aprin de grabă, stelele din Carul Mare.

 

                                   ***

Acum noaptea stă să cadă peste lumea obosită

Şi-n visările de miere se adună taine sfinte,

Până mâine dimineaţă, când o rază răzvrătită

Iar întoarce astă lume, cum ea fost-a mai înainte.

 

 

 

 

MIRESUCA

 

        Motto:’’Toamna-şi pune peste umeri mantii albe, vălurite

                     Şi cu punţi de ceţuri sure leagă maluri aburite,

                     Soarele mi le destramă, dezgolind belşug în toate

                     Fericindu-şi truditorul cu pometuri şi bucate.’’

 

Sub o tufă de scaiete, dup-o noapte răcoroasă

Amorţită-n frigul nopţii, tremurând încetişor,

Scoate capul de sub frunze gâza mică, sperioasă

Vrând să treacă ce-a cărare cu-al său pas, încetişor.

 

Are-n partea ce-a de lume o cumnată bolnăvioară,

Mai bătrână decât dânsa, mi se pare cu o lună,

Ce-a răcit acum sărmana, tocmai când plăcuta vară

A plecat spre alte locuri, mai acum o săptămână.

 

Ieri, găsit-a pe-un scaiete, mai la deal de Valea Seacă,

Patru fire lungi de lână, dintr-un smoc bălai de oaie,

I le-ar duce la cumnată, ca-mpreună să îşi facă

O scurteică pentru iarnă, să le ţină cald şi moale.

 

Auzit-a de la alţii că în anul ăsta vine

Fi-va iarnă friguroasă ce va ţine-o vreme lungă,

Şi de-aceea-n gând sărmana, vrând de-acum să-i fie bine

Tot socoate cum să facă, toate cele să-i ajungă.

 

A pus muşchi şi-o frunză groasă peste casa ei din iarbă

Şi grămezi a strâns de boabe ca de foame să nu rabde,

Pat făcutu-şi-a de-o lună din boboci şi flori de nalbă

Să viseze vis ferice, că-i prin ţări cu ţărmuri calde.

 

Ce va fi în an ce vine? Va vedea, acum nu-i pasă,

Poate va găsi un june, gândăcel care să-i placă,

Şi de-o fi cum e acuma să mai aibă casă, masă,

Auzi-vom cum la anul, poate fi-va şi mireasă.

 

 

 

CUVENITA  CE-A  DREPTATE

 

Motto: ’’De o vreme, mult prea lungă, tot mă rog la ceruri ’nalte,

               La Măritul, la Fecioară şi la sfinţii care-i ştiu,

               Să ne facă mai degrabă cuvenita cea dreptate

               Pentru neamul meu trudalnic, ce-i cu sufletul pustiu.’’

 

Când aici ne-ai pus, Slăvite, în cuibar de veşnicie

Să ne facem zilnicitul sub o umbră de noroc,

Ne-ai lăsat averi cu carul să le-avem drept bogăţie

Câte zile sorocit-ai, să trăim în ăsta loc.

 

Şi bărbaţi ne-ai dat, ca unul, să păzească moştenirea

Şi hotarul ce pe-atuncea se-ntindea în necuprins,

Noi trăit-am bună vreme tot lăţindu-ne moşia

Şi urcând în fala lumii, al nost’ nume-n lauri prins.

 

Dar veniră, într-o vreme, de la margine de zare

Roi de neamuri călătoare hămesite şi-nsetate,

Ce ca marea de lăcuste tot luară fiecare

Din averea ce-am trudit-o de cu zori şi până-n noapte.

 

Prea puţini ne-ai dat în vreme domni cu dragoste de ţară

Ce cu viaţa pusă vamă au făcut moşiei scut,

Cu norodul dimpreună fost-au dânşi foc şi pară

Când nevolnicii de-afară peste noi stăpâni s-au vrut.

 

Azi, suntem săracii lumii într-o ţară prea bogată,

Umiliţi la noi acasă de vecinii dimprejur,

Înşelaţi în văzul lumii, cumpăraţi cu slabă plată

Şi ţinând cu munca noastră alte neamuri în huzur.

 

De-asta cer, ne fă dreptate, Doamne, că de-acuma neajunge

Nedreptatea şi minciuna cu ce fost-am înşelaţi,

Vamă cât am dat din toate, de la aur pân’ la sânge,

Şi obol de vieţi curmate pentru câte-am fost furaţi.

 

Fă-ne să uităm amarul ce ca umbra ne-nsoţeşte

Şi mai dă-le bucurie când trudalnicii te chem,

Mulţumi-te-om Preamărite, şi cum încă-i creştineşte

Ne-om sili în fapte bune câte zile mai avem.

 

                      

           

 

ÎN  VISUL  TĂU

 

În nopţi, sub bolţi cu stele ninse

Şi vii luceferi luminând,

Mă cuibăresc ’n-atale vise

În picuri de plăceri prelinse,

       Să fiu mereu, în al tău gând.

 

Te-oi îmbia c-o sărutare

Că doară n-o fi un păcat,

Tu, cum ar face orişicare,

Vei stinge sfânta lumânar

      Şi-mi da-vei mii, la cumpărat.

 

Vom târgui în miez de noapte

Cedări şi căi de împăcat,

Eu, îndulcit cu mere coapte

Mă voi ruga în calde şoapte

      La ceruri, ca să fiu iertat.

 

Tu, încă te-i sili în rugă

La  buna Maică Născătoare,

Blesteme încă nu te-ajungă

Şi în smerenie, pe fugă,

    Vei mulţumi pentru iertare.

 

                   ***

Când zorii s-or miji în zare

În mângâieri te vor trezi

Şi-un tainic gând, ca o chemare

Ţi-o aminti, că la-nserare

     În gândul tău din nou voi fi.

 

Doar luna şti-va dulcea taină

Ascunsă-n umbra unui gând,

Dar ea va fi de piatră stană

Şi-n picuri pune-va pe rană

Al nopţi leac, înfiorând.

 

 

 

 

TOT  MAI  GRĂBIT  E  TIMPUL

 

Tot  mai grăit e timpul acum în toamna vieţii

Şi tot mai des vin norii cernindu-mi bucuria,

Iar noaptea-i tot mai lungă şi ceasul dimineţii

Mai repede mă scoală, sfârşindu-mi reveria.

 

Şi Doamne, nici clipita nu vrea să mai asculte

Să-şi domolească pasul pe drumul cât mai este,

Bătaia să-şi lungească, iar zilele trecute

Aducă-mi-le-n minte, ca file de poveste.

 

Să mai trăiesc odată, cum inima îmi cere,

În raiul cu de toate din ce-a copilărie,

Acele timpuri care au fost ca dulcea miere,

Sublimul dar al vieţii, avere să îmi fie.

 

Din ea, la ceas de taină, mai iau, cât se mai poate,

Un strop de bucurie să-mi amăgesc sfârşitul

Şi-atunci,  a mele simţuri se înfioară toate

Că retrăiesc idilic, de-apururi  începutul.

 

Şi-n lacrima uitării mă văd copilul care

Cu alţii ca şi mine furam din rai clipite,

Să ne-ndulcim cu ele, şi-apoi, cu grijă mare

Să le păstrăm curate de-aducere aminte.

 

Atunci erau a noastre gădinile cu mere

Şi maluri de Târnavă cu mura neagră coaptă,

Frăguţe din fâneţe, iar inima de-ţi cere

Puteai să furi în voie, pomiştea popii toată.

 

Prea scurtă era ziua, prea lungă ceia noapte

Iar jocul şi hârjoana n-aveau nicicând sfârşit,

Puteam trăi o lună cu nuci, şi pere coapte

Iar pe-o privire-n fugă, zăceam în pat bolit.

 

S-au dus acele timpuri, nicicând n-or să mai vină

Că viaţa nu se-ntoarce de unde a plecat,

De-acum în jur ce-a lume n-i tot mai mult străină

Că cei mai mulţi de-ai noştri, la cer s-au înălţat.

                              ***

Mai des de-acum ne-ntoarcem în clipa miruită

Ce ţine-n ea de-apururi curatul ăstei lumi,

În ea îmi facă Domnul vecia nesfârşită

De anii ce trecut-am, socoate c-au fost buni.