Originea poeziei

 

De unde provine fiorul liric? Poate fi o întrebare retorică, pentru că ”de când lumea și pământul” omul a simțit nevoia sufletească de poezie, de înfiorare lirică și de a fi sensibil la armonia lumii. Simțirea poetică e un dar sufletesc general uman. Umanitatea, de la începuturi a reacționat la frumos printr-o exaltare fizică și sufletească. Starea de grație este inefabilă, care excită simțurile. Omul ințial, care trăia prin mituri și legende, a fost sensibil la acordurile și armonia preajmei și sunetelor, care aveau o anumită cadență și sinergie muzicală. Din frumos și sunete, prin vibrația naturii, s-a născut necesitatea interioară de a asculta și a compune poezia. La începuturi, omul vorbea sau cânta poezia, înainte de apariția scrisului. Muzica sunetelor se împletea cu armonia cuvintelor declamate în silabe repetitive și cadențate. Filosoful grec Aristotel în lucrarea ”Poezia”, care a fost primul teoretician al poeziei, considera poemul o formă de ”mimesis” a realității, iar reacțiile sufletești la armonia universală, un principiu de reacții chimice sub influența ”umorilor” fizice. În felul său Aristotel a fost un teoretician al modernității. Aceasă viziune excesiv de fizică și materialist-dialectică a poeziei nu răspundea, de fapt, la necesitatea și nevoia lirică a umanității. Genul liric, înainte de a se naște din balade și doine rostite oral, s-a născut în inima omului primitiv, ca o reacție firească, împletită între suflet și trup la mirările din fața frumuseții lumii necunoscute. Astfel se naște din înălțarea sufletului către frumos și adevăr, acea stare de grație care duce la actul poetic.

Poezia a fost inițial o exaltare a sufletului și o accelerare a inimii dinainte de a deveni cuvânt rostit sau cântec. Lirismul există de dinaintea inventării scrisului și s-a dezvoltat cu mii de ani înainte față de încercarea oamenilor de a scrijeli primele versuri cu mâna tremurândă pe nisip sau cu instrumente primitive pe piatră sau papirus. Poezia nu este umoare cum credea Aristotel, ci o înălțare și o transfigurare sufletească. În antichitatea greacă, poezia se cânta acompaniată la liră, un instrument destul de rudimentar cu coarde, care ni l-a lăsat moștenire Orfeu, fiul zeului Helios. Pentru că de la începuturi poezia s-a născut din mituri și legende, iar poeții au fost ”contemporani cu zeii”. Raportul dintre realitate și necunoscut este poezia. Opera lirică reprezintă trăirea transfigurată a incognoscibilului în realitate. Poezia este o diacronie, limbajul liric reprezintă o totalitate exhaustivă a vieții. Criticul german Wilhem Dilthey considera, la sfârșitul secolului XIX, că de la origini ”creația este însăși trăirea”. Poezia este tocmai această corelație dintre trăire și poezie. Pe poet nu-l interesează banalitatea și ignoră partea materială a lumii, ci doar adevărul ca o revelație a frumosului. Poetul devine cronicarul corelației dintre viață și poezie. Prin creația poetică ne eliberăm de teroarea cotidianului și de excesul letal de diurn, care sufocă viața. Ca să creeze poetul are nevoie de emoții tari, de ispite puternice și seducție. Poetul german Novalis ducea la exces trăirea poetică, considerând-o necesară ca durere și lipsa de speranță, tocmai pentru ca poetul să poată compune poezia. Din această abordare s-a ivit ”poetul neadaptat” la lume după modelul de tip baudelarianism. Căutarea forței tragice din frumosul lumii izvorăște poezia autentică. Doar sufletul cutremurat și transfigurat de neliniștile dureroase ale transcendentului creează opera lirică. Poetul transcede mizeria cotidianului prin trărirea poetică până la capăt. Poetul transformă trăirea diurnă și imanentă în infinit liric. Adevărata trăire supremă, doar poetul și cititorul avizat de poezie o poate ajunge, ca în ”ghețurile” lui Ion Barbu din ”Ryga Cripto și Lapona Enigel”. Poezia transformă vitalitatea și raționalismul poetului. Interiorizarea universului de către poet este cheia creației lirice. Curajul poetului ține de intensitatea forței emoției, care poate fi muzicală sau pictorială, depinzând de înzestrarea ascunsă a talentului fiecăruia.

Poeta Flavia Teoc în lucrarea ”Limbajul poeziei scaldice” (2017) – o radiografie excelentă a originii poeziei vikingilor – consideră după Snorri Sturluson, începuturile ancestrale pentru metaforele kenning și heiti (termenii poetici), atrăgând atenția asupra faptului că fiecare expresie poetică trebuie să fie în deplin acord cu „adevărul și natura lucrurilor”. Poetul dintre fiordurile nordului considera poezia ”vorbirea în versuri” și era un cod după sufletul celui care o rostea. Denumirea de kenning derivă din expresia kenna við, adică a numi, a face cunoscut , a scoate la lumină un mit, un episod legendar sau o calitate uitată, de comportament sau de înfățișare, specifice lumii fenomenale vikinge. Această cunoaștere rămâne activă chiar și în structura metaforelor care ar pune sub semnul întrebării logicitatea sau principiile de funcționare a lumii fenomenale (Skaldic Blends Out of Joint: Blending Theory and Aesthetic Conventions – 2012, Bergsveinn Birgisson). Că erau poeți greci, atunci pe Muntele Olimp în anul 1000 î. Hristos, că existau ca poeți vikingi în sec. VIII –lea al erei noastre, poezia a fost mereu o expresie a contactului sufletului, prin trăirea asumată, cu lumea. Zguduirea transfigurată a trăirii ințiale naște forța emoției lirice, care se exprimă oral și, mai târziu, în scris. Poezia este muzica sufletului îndrăgostit de semnele tainice ale preajmei. Poezia izbucnește ca un izvor din suflet și ca fior din inimă, din acel Eu interior a celui care simte poezia lucrurilor. Despre simțul eului interior, Nichita Stănescu a scris o poeziei despre trăirea ”inițială” poetică: (Eu m-am născut/după ce am murit./După ce am murit/M-a înfiat cuvântul/Eu./Care Eu” (Nichita Stănescu, Knjevna Peć, 10. 11. 1982). Poetul român face legătura prin logos dintre imanent și transcendent. Cuvântul devine astfel un palimpsest al Eului pentru a se rescrie în emoția poetică. Originea liricului nu are legătură cu forma și disonanțele limbajului. Nu este o căutare a rădăcinii cuvântului pur, ci chiar originea poeziei, acea înfrigurată căutare a sensului izvoarelor emoțiilor sufletești și a tenebrelor ascunse ale interiorității. Unde se naște poezia, la contactul trăirii personale cu viața înconjurătoare, ține atât de subiect cât și de impactul preajmei asupra acestuia. Dacă subiectul nu are simț estetic și nu vibrează emoțional la adevărul frumosului, izvorul poetic nu are cum să țâșnească în vibrații armonice ce se transformă în cuvânt rostit și apoi în scris. În primul rând, poezia este funciarmente o legătură intimă a subiectului, o experiență personală cu imanentul și transcendentul. Preajma, ca univers neutru și teluric, este doar un instrument care contribuie la reacția lirică a subiectului. Desigur, fără ca omul să fie însetat de abolut și frumusețe nu se poate descoperi izvorul vieții lirice.

Poezia se ivește din suflet și se înalță prin trăire. Condițiile comprehensiunii poetului cu realitate produce poezia. ”Relațiile de viață stăpânesc fantezia poetică și se exprimă prin ea” scria Wilhelm Dilthey în cartea ”Trăire și poezie” (sec. XIX). În extremis, sufletul este baza poeziei și creuzetul combustiei emoției poetice. Opera lirică se determină din sensibilitatea sufletului impregnat de forța sensibilității. Pasiunile ”omului poetic” sunt în relație cu formele eterne ale celor din jurul său. Poetul este acel ”om întreg” promovat de Goethe, o combinație între imanent și transcedent, dinspre o inefabilă teandrie creatoare de lirism, o devenire fragmentată a expresiei transfigurate a sufletului sensibil. Zbuciumul intern este canalizat de poet spre opera lirică. Combustia poeziei este sufletul ”înfrânat” de creator, care transfigurează stihia interioară, intimistă, pe care ”o-nfrângi doar biruindu-te pe tine” (Goethe). Zeul poeziei este o eliberare a umanității în divinitate, o descătușare a imanentului prin transcendent. Motorul principal al poeziei este iubirea, care determină una dintre temele principale ale lirismului. Iubirea este creatoare. Din iubire se naște acțiunea poetică care se revarsă emoție peste literatura universală. Poezia este o devenire a coeziunii lumii prin iubire. Poetul are conștiința împlinirii umanității cu ajutorul transcendentului prin forța motrice a iubirii care crează emoția și sensibilizează sufletul într-un areal eter și etern. Să înțelegem că Unu descompus devine un întreg. Da, poezia este împărtășire a eului aflat în contact sensibil cu transcendentul. Acea frământare interioară reprezintă o combustie a sinelui, care se cauzează prin idee și intră în contact și conflict cu cuvântul. Din acel conflict dintre ideea născută din sensibilitate și emoție, aflată în conflict cu forma cuvântului, se regenerează opera lirică. Poezia se retrage din intrerioritatea ideii de emoție și sensibilitate a sufletului pentru a se dărui preajmei. Starea de lirism ține de sufletul intrat în contact cu armonia celor înconjurătoare, cuprinse în ritmul dragostei și materiei. ”La origini poezia a fost substanța mitului” scria poetul latin Pindar. Poetul era vestitorul trecutului și originilor pentru antici. Poezia făcea parte din epoca inițială a lumii, așa cum o înțelegeau poeții în starea de veghe a emoției. De aceea, poeții de la origini erau percepuți ca martorii adevărului. De la obârșii, poeții au înțeles că nu pot fi înfrânți de prezent, deoarece ei scriu doar pentru eternitate, chiar dacă de multe ori abordează teme și motive ce pot părea facile sau bucolice. Exilatul Ovidiu de la Pontul Euxin a compus ”Ponticele” și ”Tristele”, ca o răzbunare intelectuală peste timp asupra forței imperiale, atât de autotputernică atunci și demult trecută azi prin praful materiei istorice. Elegiile lui Ovidiu au rămas mărturie a forței peste timpuri a emoției exilatului nedreptățit de o forță politică prea materială, care s-a descompus în veșnicia propusă de poetul devenit ”tomitan”,

Pe lângă iubire și suferința este creatoare de poezie. Hölderlin considera că ”sufletul cunoaște o nouă fericire atunci când îndură și rezistă până în străfundul durerii”. Doar în suferință răsună divinul ca într-un verset biblic. Pentru destui îndrăgostiți de muze, poezia este legată de suferința vieții mai mult decât de bucuria ei. Sacrificul este la baza vieții. Jertfa este creatoare. Așa cum nu există evoluție în poezie, ca în știință, putem afirma că nu există progres infinit în poezie, ci doar emoție cântată ce transformă sufletul care înalță umanitatea spre adevăr și frumos. În poezie, transcendentul unește și salvează umanitatea de durere, printr-o stare de grație a lirismului vindecător și mântuitor, de agresiunea angoasei cotidianului. Starea de grație a poeziei inspiră o evadare din spleen-ul preajmei. Suis-generis putem spune răspicat că poezia este o religie a frumosului și armoniei, chiar dacă își extrage temele și motivele din anarhia diurnă a cotidianului. Poetul caută febril și transfigurat să se dăruiască frumusețe lumii. Poetul culege nestemate lirice arghezian din ”mucegaiuri și noroi”. Poate de aceea poeții trăiesc trecutul și nu înțeleg viitorul, fiind de fapt profeții unei nostalgice ”epoci de aur”. Viitorul poeților este trecutul pe care l-au trăit cutremurător și asumat. Poeții profețesc viitorul ca utopie a propriului trecut. În acest context epic, poezia este istoria sufletului poetului. Originea poeziei poate fi definită ca emoție a poetului mirat de frumusețea celor cerești și pământești. Firicelele izvorului liric se hrănesc din emoția unirii sufletului cu metafizica.

 

Ionuț Țene