Evanghelia de Duminică: Când cerem cu credinţă, primim ajutorul lui Dumnezeu

 

În vremea aceea a venit un om la Iisus, zicându-I: Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. Şi, oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut. Atunci Iisus, răspunzând lor, a zis: O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l la Mine. Şi l-au adus la El. Dar duhul, văzându-L pe Iisus, îndată l-a zguduit pe copil, iar acesta, căzând la pământ, se tăvălea spumegând. Şi l-a întrebat pe tatăl copilului: Câtă vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a răspuns: Din pruncie. Şi de multe ori l-a aruncat şi în foc şi în apă ca să-l piardă. Dar, dacă poţi să faci ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi. Iar Iisus i-a zis: Dacă poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede. Şi îndată, strigând, tatăl copilului a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele! Iar Iisus, văzând că mulţimea dă năvală, a certat duhul cel necurat, zicându-i: Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: Ieşi din el şi să nu mai intri în el! Şi, răcnind şi zguduindu-l cu putere, duhul a ieşit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulţi ziceau că a murit. Dar Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat, iar el s-a sculat în picioare. După ce a intrat Iisus în casă, ucenicii Lui L-au întrebat, de o parte: Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim? El le-a zis: Acest neam de diavoli cu nimic nu poate ieşi decât numai cu rugăciune şi cu post. Şi, ieşind ei de acolo, străbăteau Galileea, dar El nu voia să ştie cineva. Căci învăţa pe ucenicii Săi şi le spunea că Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorî, iar după ce-L vor omorî, a treia zi va învia. Ei însă nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-L întrebe.

Evanghelia celei de-a patra duminici a Postului Mare ne istorisește despre vindecarea unui tânăr ce era stăpânit de un duh rău. Este cert că de această dată copilul ce a fost vindecat nu suferea de o boală fizică obișnuită, ci fusese victima unei lucrări demonice a celui care vrea să piardă atât sufletele, cât și trupurile oamenilor.

În mod obișnuit, o mare mul­ți­me de oameni Îl urmau și ascultau pe Mântuitorul Hristos, însă dintre toți cei prezenți acolo vocea unui tată ce-l avea pe fiul său stăpânit de diavol capătă rezonanță. El era trist, deprimat și venea înaintea lui Iisus cu nădejdea că va fi vindecat fiul său, așa cum primiseră vindecare mulți alți bolnavi. La prima vedere, s-ar putea crede că o persoană stăpânită doar nu poate vorbi, însă aflăm de la Evan­gheliștii sinoptici că tânărul avea și tendințe de suicid și a fost aruncat în apă sau în foc spre a fi ucis, căci demonul urmărea probabil ca trecerea în viața veșnică să-l prindă pe acest copil în starea aceea de nesuportat, spre a fi pierdută orice șansă de mântuire. Vedem deci că cel care știe că darul vieții vine de la Dumnezeu luptă fără sorți de izbândă, voind ca oamenii să-și piardă atât viața aceasta, cât și pe cea veșnică. Deși nu avea manifestări grave permanent, în momentele și locurile când influența demonică ajungea la aspecte culminante, tânărul afectat pierdea controlul propriei voințe. Era aruncat la pământ, scrâșnea din dinți, făcea spume la gură și nu se mai putea mișca.

Un amănunt interesant pe care îl aflăm de la tatăl acestui tânăr după ce descrie starea fiului său este că inițial nu a îndrăznit să se adreseze direct Mântuitorului, ci a apelat la ucenici, care nu au reușit să-l vindece pe tânărul său fiu. De altfel, aceștia L-au întrebat ulterior pe Învățător de ce nu au putut să-l izgonească, iar El le-a răspuns cu claritate: „Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieși decât numai cu rugăciune și cu post” (Marcu 9, 29). Din aceste cuvinte ale ­Mântuitorului observăm că atât rugăciunea, cât și postul sunt vitale în protecția împotriva lucrării diavolului care este lăsat să încerce pe om, dar nu să-l piardă, atât timp cât omul ascultă și practică îndrumările dumnezeiești.

Hristos consideră necesar ca în acel moment să evidențieze necre­dința oamenilor într-un strigăt spre conștientizare prin care se întreabă: „Până când voi fi cu voi, până când vă voi răbda pe voi?” (Marcu 9, 19). El, Cel ce cunoaște toate cele ascunse din sufletul fiecărui om, știa de bună seamă cât de multă credință aveau cei pre­zenți acolo. Prin aceste cuvinte arăta că ar fi dorit să simtă mai multă credință în sufletele conaționalilor Săi, mai ales după ce aceștia au auzit cuvintele pline de înțelep­ciune dumnezeiască și au fost martorii multor minuni cum nimeni nu mai făcuse vreodată.

Iisus niciodată nu rămâne insensibil la suferința oamenilor și cere să fie adus copilul, inițiind un dialog cu tatăl acestuia, din care aflăm că suferința aceasta era una veche, din pruncie. De bună seamă că mare era durerea tatălui, pe de o parte fiindcă știa că de mulți ani fiul lui era stăpânit de cel rău, ceea ce necesita grijă sporită, permanentă, spre a fi contracarate îndemnurile către suicid din partea diavolului, și pe de altă parte, fiindcă manifestările au repărut imediat ce a fost apropiat copilul de Hristos, cu o violență sporită. Momentul acesta al aducerii înaintea lui Dumnezeu devine unul de cotitură, când chiar și duhul mut se cutremură de prezența lui Dumnezeu, cunoscând că acțiunea sa îndreptată împotriva copilului nu va mai dura decât foarte scurt timp, ceea ce nu l-a determinat însă la a renunța în mod pașnic, fără a-și arăta pentru o ultimă oară scopul său distructiv prin orice mijloace. Iisus a lăsat astfel să se vădească ce urmărea duhul necurat înaintea mulțimii prezente, ca să știe toți și să se ferească pe viitor de lucrarea lui perfidă.

Dragostea de părinte este fără margini și ea reiese din cuvintele tatălui copilului către Mântuitorul: „De poți face ceva, ajută-ne, fie-Ți milă de noi!” Așa cum a afirmat și cu alte ocazii, Iisus reiterează că toate sunt cu putință pentru cei ce pot să creadă (Marcu 9, 23). În acel moment, are loc în omul nostru „cu ochii plini de umbra tăinuitelor dureri” o schimbare interioară ce a fost surprinsă magistral de poetul Mihai Eminescu prin versul „dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deșteaptă”. El conduce discret pe omul care venise înaintea Lui spre o mărturisire publică a credinței ce avea să capete valențe geniale asupra cărora vom insista în cele ce urmează.

„Cred, Doamne, ajută necre­dinței mele!” – strigă sufletul îndurerat, mărturisindu-și credința interioară, semnalând semenilor că omul poate primi puterea ­vindecătoare a lui Dumnezeu arătând cu smerenie puțina credință, dar concomitent și necredința care se poate transforma cu ajutor divin. Este poate cea mai frumoasă rugăciune din Postul Mare, pe care o putem repeta în orice clipă, în orice situație, dar mai ales în momentele grele sau când avem îndoieli. Cea de-a doua parte a exclamației arată smerenia de care era capabil acel om, căci el spune că nu se socotește îndeajuns de credincios spre a-i fi împlinită cererea, dar cu ajutor divin, soco­tește că omului care își recunoaște nimicnicia, Dumnezeu îi poate împlini toate. Lacrimile ce exprimă descătușarea după ani și ani de chinuri, care deveniseră proprii și părintelui ce le trăia împreună cu copilul și poate chiar mai intens, din prisma celui ce conștien­tiza gravitatea situației la un nivel profund, arată că apropierea de Dumnezeu eliberează interiorul uman de orice apăsare.

Observăm în Sfânta Evanghelie și un alt detaliu, anume că întotdeauna duhurile necurate Îl identificau pe Hristos, știau clar cine este El, se tem, se cutremură și se miră de ceea ce văd, dar nu admiră faptul că Însuși Creatorul cerului și al pământului a venit la făptura Sa cea căzută, spre a o elibera. Imaginea aceasta a cuprinderii și a desprinderii de duh ilustrează ce înseamnă viața ­înainte de Hristos, întâlnirea cu El și viața în El.

Dialogul dintre tatăl copilului și Iisus a stârnit o curiozitate sporită a mulțimilor care au început a da năvală, ceea ce L-a determinat pe Mântuitorul Hristos să-l certe numaidecât pe duhul necurat. În înțelepciunea Sa dumnezeiască, Iisus nu numai că a vindecat copilul, ci poruncind duhului să iasă din acesta, i-a trasat și o altă sarcină, aceea de a nu se mai întoarce niciodată să-l afecteze. Aceasta arată că grija pentru creație este una permanentă și nu se restrânge la niște acte de moment.

Strigătul către Mântuitorul este dovada faptului că singuri nu ne putem ridica. Doar cu ajutorul harului dumnezeiesc ființa omenească poate ieși din dispersie, din fluctuație. Imaginea tatălui înfricoșat de ideea că fiul său nu s-ar mai putea face bine niciodată este întâlnită în contemporaneitate. Nu doar din constatările Bisericii și observațiile preoților duhovnici, ci și din constatările psihologilor și ale sociologilor se remarcă o creștere în forme subtile sau agresive a activității demonice, a asaltului acestor forțe în rândul tinerilor. De la imaginile ce apar pe dispozitivele electronice la îndemnurile unora de proliferare a păcatului ce este prezentat ca firesc sau chiar bun și necesar, de la criza identitară caracteristică vârstei la diferențele de opinie între generații, de la lipsa comuniunii, a socializării și comunicării reale la tentativele de suicid, izolare, copiii și tinerii vremurilor noastre se confruntă cu situații diverse, extreme, adesea dureroase, iar părinții caută soluții și trebuie să știe că din orice situație, oricât de gravă s-ar dovedi a fi, se poate ieși cu ajutorul Bunului Dumnezeu.

De aceea, fiecare părinte are a face câțiva pași alături de Dumnezeu, esențiali pentru protejarea copiilor de cel rău. Începând cu Taina Botezului, continuând cu Taina Mirungerii și a Euharistiei, pe care copiii în vârstă de până la 7 ani o pot primi cât mai des fără a se spovedi, cu rugăciunile zilnice și prezența la Sfânta Liturghie a întregii familii, participarea la cateheze și orele de religie, practicarea unei vieți creș­tine autentice în sânul comu­nității parohiale, promovarea tradițiilor creștine legate de marile sărbători, toate acestea feresc copiii de acțiunile diavolilor care caută de bună seamă să piardă suflete.

O istorioară din Pateric ne amintește despre un pustnic ce a fost asaltat la propriu de demonii care voiau să-l scoată din chilia nevoinței sale, să-l alunge din ­pustie. Lupta era grea, puterile pustnicului scădeau și, văzându-se aproape biruit, acesta a strigat: „Doamne, ajută-mă!” În acea clipă demonii au dispărut. Ulterior, ­istovit, pustnicul L-a întrebat pe Dumnezeu de ce nu a intervenit mai devreme și răspunsul a fost acesta: „Pentru că nu M-ai chemat dintru început. Ai crezut că te poți descurca singur cu demonii. Cheamă-Mă și întotdeauna vei primi ajutorul Meu!”

 

 Pr. Gabriel Joița – 26 Martie 2023