lumina s-a-mplântat în sol până la douăzeci de
centimetri adâncime.
ca s-o îndepărteze de acolo, vor trebui să aducă plugurile.
vor nimeri și peste mușuroiul din care veghez
asupra unor lucruri mai adânci.
muzica dată la maximum, geamurile închise,
țăranii morți în microbuz.
niște brazde fulgerate se vor întoarce atunci afară
bărboase și pline de brumă,
ca pentru a recrea seminția
unor barbari ce ară pe dedesubt,
sumbri și cu ochii plini de lacrimi.
muzica dată la maximum, geamurile închise,
țăranii morți în microbuz.
stăm acolo, la green hours,
cu niște ceasuri primitive în față,
măsurând a cui singurătate e mai mare.
pe la patru după-amiaza, pleacă domnu’ suciu,
marele alfa al mesei, cu motanul sub braț,
dezamăgit că nici de data asta n-a găsit
vreo explicație la marea întrebare.
spre cinci, se pregătește adilă,
vinul nu-i mai place, gura nu-i mai tace.
nu se ridică tocmai ușor, dar când reușește,
se vede de la o poștă: la el
sângele apă nu se face.
iar pe la șase pleacă groșan,
marinar de uscat, care se-ndepărtează
împletind sub tălpi patru cărări în una,
ca orice brav om din est.
cu ceasul întins pe opt octave,
tiberian frânează la șapte:
realitatea lui începe după asfințit,
la fel ca a mea, care puțin după aceea
sar în picioare și-alerg soldățește,
căci trebuie să ajung la intermacedonia,
să nu se închidă-n lipsa mea –
și sunt aproape fericit că ziua următoare
vom fi iar împreună, și tot așa luni și ani la rând,
de parcă aici, la green hours,
singurătatea s-ar preface-n nemurire
pentru măcar încă zece ani.
tăurașule, la optsprezece-douăzeci de ani,
e grozav să-i spui: aș vrea să fiu rujul tău de buze
sau ceva de felul acesta,
însă după treizeci parcă ți-ar fi mai greu,
iar după cincizeci n-ai mai vrea să fii
nici măcar crema ei de pantofi.
mai târziu, promisiunea de la douăzeci va deveni o povară.
te vei împotmoli în fiecare rid al ei.
lasă că nici tu n-o s-o mai faci să te-adore,
cu farurile și eleroanele tale slăbite
și cu țeava de eșapament pe ducă –
dar, firește, asta-i o altă poveste.
am trecut ani de zile ferindu-mă de acești pensionari
și jurând că nu voi sta niciodată pe băncile
pe care stau ei zi de zi
și n-am stat până-ntr-o seară
când și amărât, și plin de osteneală,
m-am lăsat biruit.
cel care s-așază lângă mine acum
nu mai e vecinul de la doi, care a plecat, săracul,
ci unul cam de-o vârstă cu mine.
i-aș zice: se vede treaba că nici ușorul nu mai e atât de ușor ca ieri
și nici greul atât de greu ca mâine,
dar el se uită-n altă parte,
poate spre propriul trecut,
poate spre propria moarte.
cu fiecare pahar, casa se îndepărtează.
bine însă că aici, la cort, e deschis tot timpul.
la cort, cu fiecare pahar, sticla luminează mai tare,
ca o supernovă, chit că nu mai are în ea
decât cincizeci de grame de combustibil.
cu puțin noroc, însă, am putea supraviețui și acestei explozii
și mutându-ne în alt local,
ar fi ca și cum am muta viața-n alt sistem solar,
cu o altă sticlă, plină, pe masă,
ca un soare nou la întruparea noii sale galaxii.
și la fel ca pentru orice cosmonaut care știe
că nu mai e drum de întoarcere,
și pentru noi, cu fiece pahar,
casa ni se tot îndepărtează.
iar de acum, deși se pot face multe,
chiar nu se mai poate face nimic.
„cât mai avem?” „optzeci și două de minute.”
„aproape cât un meci de fotbal. dacă
nu ne-ar grăbi atât de tare secundarele,
minutele ar însemna aproape o eternitate.”
„deh, nici ceasurile nu mai sunt ce-au fost pe vremuri.”
„păi ne mai trebuiau oare secunde?”
„și se spune că acum nici secundele nu mai sunt de ajuns.
au mărunțit secundele în milisecunde.”
„adică e mai mult, sau mai puțin?”
„în milisecunde, e mult mai mult.”
„și dacă spargem secundele în milionimi,
câștigăm câteva miliardimi de secundă?”
„da, da, numai că mai sunt doar patruzeci de minute,
deși, da, mai rămân totuși câteva miliardimi de secundă.”
„of, nu-i chiar rău, nu-i chiar rău,
mă pot întinde să dorm puțin –
sper să nu ajungi să mă trezești.“
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu