PICURI DE ÎNȚELEPCIUNE

 

Cardinalul, împăratul și... mândria

 1. „Lumea aceasta este explicaţia lui Dumnezeu, desfăşurarea Lui. Omul este microcosmos „porvus mundus“. Cunoaşterea pleacă de la finit la infinit. Atotputernicia infinită şi perfecţiunea lui Dumnezeu motivează timpul şi spaţiul infinit. Aşadar, divinitatea este fiinţa extramundană, perfectă, atotştiutoare, omniprezentă, omnipotentă, creatoare, prezentă înlăuntrul creaţiei, păstrătoarea creaţiei, mişcătoare, desăvârşitoare din neliniştea interioară produsă de regret şi libertate, distrugătoare, viaţă, moarte şi nemurire, fericire si nefericire, pace şi razboi, foame şi săturare, iertătoare, bună, iubitoare, mântuitoare şi pedepsitoare, infinită în timp şi spaţiu. Totul în ea şi ea în totul, ca spirit ordonator şi eficace, fără să se confunde cu acest tot, fiindcă este peste tot. Atât în simbolica păgână, cât şi în cea creştină întâlnim: zeu, om, cosmos, cele două lumi şi cele două părţi ale omului: suflet şi corp.”

Nicolaus Cusanus (1401-1464),

cardinal, filosof, teolog, jurist, matematician, astronom, catolic german. Unul dintre primii susținători germani ai umanismului renascentist, el a adus contribuții spirituale și politice în istoria europeană. Un exemplu notabil în acest sens sunt scrierile sale mistice sau spirituale  despre „ignoranța învățată”, precum și participarea sa la luptele pentru putere dintre Roma și statele germane ale Sfântului Imperiu German.

+ + +

 

2. „Orice lucru frumos, de orice fel ar fi, este frumos în sine, este desǎvârşit în sine și lauda lui nu constituie o parte alcǎtuitoare a fiinţei lui. Lauda nu face un obiect nici mai bun, nici mai rǎu. Cele spuse se aplicǎ în orice lucru, care în viaţa obişnuitǎ se numeşte frumos, spre exemplu, la creaţiunile naturii şi ale artei. Ceea ce este frumos într-adevǎr, n-are nevoie de nici o laudǎ, tot atât de puţin ca şi legea, tot atât de puţin ca şi adevǎrul, tot atât de puţin ca şi bunǎvoinţa, ca moralitatea. Cum s-ar putea ca lucrurile acestea sǎ devinǎ bune numai graţie laudei, ori rele, numai în urma blamului? Oare smaraldul îşi pierde valoarea sa dacǎ nu este lǎudat? şi tot astfel, aurul, fildeşul, purpura, o lirǎ, o spadǎ, o floare, un buchet?”

Marc Aureliu (121-180),

politician, filosof stoic, scriitor, împărat roman din dinastia Antoninilor în perioada anilor 161-180.

 

+ + +

 

3. „Mândria este păcatul de moarte prin care a căzut îngerul şi s-a făcut diavol şi din lumină a devenit întuneric. De aceasta se numeşte slavă deşartă, îngâmfare, ipocrizie, aroganţă, înfumurare, lăudăroşenie, neruşinare, ocară şi altele, care toate sunt fiice ale mândriei.

Din mândrie se nasc două surori: îngâmfarea şi neruşinerea. După Sfântul Nectarie al Eghinei îngâmfarea este cea mai rea dintre toate şi pricina tuturor relelor dintre oameni. Aceasta duce la scandaluri, aceasta aduce dezbinările, provoacă schismele, răstoarnă asezămintele, tulbură pacea din lume, aduce lupte şi războaie şi toate nenorocirile dintre oameni.

Mândria naşte neruşinarea, necredinţa, ura , mânia, dispreţul, duşmănia, dispreţuirea aproapelui, împietrirea inimii; pe când cel ce are „SMERENIE” scapă de toate acestea şi le biruieşte. Fericit este cel ce are smerenie, căci acela va moşteni pământul celor blânzi, adică al drepţilor ... căci cel ce se smereşte pe sine se va înălţa. Deci, cel ce are urechi de auzit să audă şi să treacă la treaba  cea plăcută lui Dumnezeu şi oamenilor.

 

P.S. Matei cap. 7, vers. 1-2: „Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura.”

 

Cu dragoste creștină,

Părintele Ilie Bucur Sărmaș, Mureș

Prof.Olimpia Mureșan, Ulmeni, Maramureș