Într-o atmosferă plină de generalități și opinii aproximative despre educație, mi-am propus să nu intervin. Mulți îmi cer însă o declarație privind greva actuală din învățământ. O fac în trei observații.
Prima este aceea că se înțelege greu că organizarea
învățământului și politica educației sunt altceva decât experiența pe care
fiecare a dobândit-o trecând prin școală. Ele cer o cultură instituțională.
Aceasta este tot mai puțină la noi, de la reforma din 1997-2000 încoace.
Atunci, în vederea reformei cuprinzătoare a
educației, a fost realizată formarea prealabilă a peste 3000 de „reformatori”,
pe un proiect de reformă viabil, cu plasarea la conducerea reformei a celor mai
buni cunoscători ai domeniului, iar dezbaterea publică a fost la obiect. De
aceea, educația din România a fost adusă în 1997-2000 la nivelul reformelor din
Polonia, Ungaria, Austria și alte țări – o spun relatările și evaluările
internaționale, păstrate în arhive, care se pot consulta și astăzi. Bunăoară,
miniștrii educației din Europa se reuneau în semn de prețuire la București
(1999), iar rectorii europeni la Cluj-Napoca (2003). De altfel, „Educația și
formarea profesională” au constituit primul capitol încheiat de România în
negocierile de aderare la Uniunea Europeană, deja în mai 2000. Iar exponenții
României aveau un cuvânt respectat în evoluția educației în Europa.
După 2001, în România au fost numiti miniștri
activiști de partid cu o cultură precară, inși cu dificultăți psihice,
diletanți recrutați de generali de securitate sau de demnitari spre a le
rezolva odrasle, simpli servitori de grupuri. Legea învățământului adoptată în
2011, sub aparențe înșelătoare, a rupt în privințe esențiale educația din țară
de progresele timpului. Rezultatele se văd. România are azi cel mai mare abandon
școlar, cel mai ridicat analfabetism funcțional, cea mai joasă educație în
periferiile orașelor și satele neglijate, cea mai extinsă neșcolarizare în
pandemie, peste 45% dintre gimnazieni nu înțeleg texte, cea mai mare corupție
din istorie în universitățile și instituțiile ei academice, cel mai amplu
import de patente și, desigur, de produse de strictă necesitate. România
trăiește azi zilnic pe datorie, cu cea mai mare îndatorare din istorie, lovită
de o confuzie a valorilor ce împiedică din capul locului asanarea.
Asemenea indicatori sunt alarmanți. Personal, am
arătat la timp (Ieșirea din trecut, 2002; Speranța rațiunii. Interviuri,2006;
România actuală. O diagnoză, 2011) că necontinuarea reformei cuprinzătoare a
educației din 1997-2000, distrugerea unor piese de către diletanți vor avea
efecte funeste și vor costa. Starea de azi a educației dovedește că, din
nefericire, am avut dreptate.
A doua observație este aceea că profesorii au fost
păcăliți. Mulți, obosiți de soluțiile greșite venite de sus, nu s-au mai
interesat de învățământ, ci de salarii. Nu este bine că discuția de acum se
reduce la salarii, dar așa stau lucrurile. Orice lucru prost făcut se răzbună
cândva – cum este cazul și cu legea din 2011, ale cărei efecte destructive se
trăiesc din plin.
Nimeni calificat corespunzător, confirmat de analize
făcute publice, nu este printre autorii proiectului „România educată”, vânturat
în zilele noastre. Spre a trece prin voturi dăunătorul proiect, li s-a promis
celor din învățământ, într-un articol al proiectului, mărirea de salarii.
Dascălii au crezut în promisiune, dar articolul a fost eliminat de guvern, iar
parlamentul a adoptat o încropeală ce nu servește, la drept vorbind, nici unui
curent din societate și va trebui abolită. Cu cât mai devreme, cu atât mai
bine!
Revendicarea financiară a greviștilor este
justificată și legitimă. În definitiv, așa numitele „guverne ale mele” au
încălcat mai toate prevederile legale în materie de creșteri salariale și
compensări pentru inflație și crize. Direct spus: creșterile de salarii cu 25%,
noile salarii ale debutanților și celelalte revendicări financiare ale
profesorilor se pot satisface imediat. Pot invoca multe considerente, dar fac
aici doar o analogie. În 1999, ca ministru al Educației Naționale, cum se numea
atunci instituția, am spus public că vrem reformă, dar dacă nu se măresc
salariile dascălilor, demisionez. Am demisionat. Am revenit când s-a stabilit
prin lege mărirea cu 50% a salariilor, care a fost decisă de guvernul,
președinția și parlamentul de atunci. Procentual, până acum, aceasta a rămas
cea mai mare mărire de salarii în educația din România. Mărirea a fost decisă
într-o situație dificilă a bugetului, cu datorii scadente și rapturi cunoscute.
Nu rezistă argumentul că nu sunt bani. Aceștia există,
dar sunt mai prost chibzuiți ca oricând. Nu rezistă afirmația că bugetul nu
permite. Bugetul are nenumărate cheltuieli aberante. Pot intra în detalii, dar
nu acestea sunt acum importante. Rezistă, din păcate, argumentul nepriceperii
administrative, de sus până jos.
A treia observație este că propaganda oficializată
apără ceea ce profesional, civic, democratic nu se poate apăra decât ocolind
realitatea. „România educată”, „România lucrului bine făcut” sau „România
normală” sunt formulări bombastice și gratuite de păcălit naivii, ale unora
fără cultură și fără pregătire în materie.
Ce-i de făcut? Greva ar trebui încheiată rezolvând
revendicările. Dar să nu ne facem iluzii că se va rezolva și altceva. În joc
pot fi puși totdeauna și bani pentru infrastructură și pentru tot ce are nevoie
educația. Dar fără o concepție și o organizare modernă a educației, rezultată
dintr-un proiect de reformă elaborat de oameni care se pricep și au capul pe
umeri nu iese nimic. Nu poate fi educație competitivă în regim prostocratic.
Trebuie revenit la profesionalism și devoțiune.
Educația din țară trebuie redeschisă cu pricepere spre lumea zilelor noastre.
România are azi cea mai mare emigrație dintr-o țară a lumii în timp de pace.
Știm prea bine că se emigrează din motive economice, din neîncredere în
instituțiile statului actual și în decidenții lor, din varii motive. Dar se
emigrează și din neîncrederea în educația care se oferă noilor generații. Dacă
nu intervine o reformă a educației făcută nu de politruci, de falșii
intelectuali și specialiști și de trepădușii lor actuali, ci de oameni
competenți și cultivați, emigrarea va fi și mai mare.
Autor:
Andrei Marga
Sursa:
http://www.andreimarga.eu“
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu