Chemarea la desăvârșirea spirituală nu se adresează unor persoane deosebite, nici unora, nici altora, ci tuturor oamenilor. Din păcate, sunt oameni care cred că îndemnul la desăvârșire, la sfințenie nu este pentru ei, ci pentru niște oameni aleși de Dumnezeu. Ori Domnul Iisus Hristos a venit în lume, tocmai pentru acest lucru, ca fiecare om să aibă posibilitatea de a accede la desăvârșire duhovnicească și la mântuirea personală a sufletului. Dumnezeu dorește ca orice om să ajungă la cunoașterea Sa și să se mântuiască. Omul modern al zilelor noastre, din păcate, nu își mai întemeiază propria-i ființă pe temelia divină, pe poruncile dumnezeiești, pe porunca Mântuitorului, ci își întemeiază propria-i ființare pe sine și pe încredințările, părerile și forțele proprii.
Biserica lui Hristos este îngrijorată și mâhnită de lipsa sfințeniei la început de mileniu. Dar acest gust amar al Bisericii ce relevă viciile și păcatele evidente ale epocii în care trăim, dar nu și virtuțile ascunse, ar putea fi nedrept. Crima, violența, minciuna, nedreptățile de tot felul au fost întotdeauna mult mai vizibile, mai agresiv prezente, decât smerenia, milostivirea, dreptatea, adevărul, iubirea acelora pe care Biserica ii considera sfinți. Pe aceștia nu-i vedem dominând tiranic, îndoctrinați de o propagandă ostentativă, mincinoasă. Ei nu se arată în lumina reflectoarelor, nu-și fac reclamă și publicitate. De aceea, credem că despre sfințenie putem spune ceea ce Sfântul Apostol Pavel afirma despre iubire - virtutea esențială a sfințeniei: „Ea nu se laudă, nu se umflă de mândrie ... ea toate le iartă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le îndură" (I Corinteni 12, 4-7).
Sfântul nu este un supraom; este o ființă liturgică și în același timp comunitară, în ciuda afișării autismului său motivat. Sfântul este mai degrabă „un scafandru ascetic" care explorează necontenit adâncurile pentru a dobândi piscurile. De altminteri, aurul cel mai pur se ascunde la mari adâncimi. Prin rugăciunea sa, sfântul întreține o relație directă și personală cu Dumnezeu, dar, în același timp, conlucrează la mântuirea semenilor, căci rugăciunea lui este altruistă (el se roagă pentru toți oamenii) și dragostea pe care o dobândește ca dar îl dezbracă de orice pornire egoistă sau individualistă. Sfântul este un om simplu, sincer, de o modestie rară, care se comportă în mod firesc, în mod natural. Sfinții, spune gânditorul creștin Petre Tutea, sunt singurii oameni care nu pot fi suspectați că se înfioră în fața morții. A fi sfânt înseamnă a fi suveranul tău perfect. Iar, părintele Arsenie Boca spunea că nu există un biruitor mai mare pe pământ, decât acela care se biruiește pe sine și domnește asupra patimilor sale. De altfel, succesul victoriei asupra patimilor tale nu stă în lupta ta propriu-zisă, ci în iubirea și harul lui Dumnezeu. Părintele Arsenie Papacioc spunea: „tipic, tipic și la inimă nimic”, adică lucrarea duhovnicească fără iubirea de Dumnezeu și de aproapele nostru, nu aduce biruință.
Cine poate deveni sfânt? Orice creștin, care este angajat și implicat în mod conștient și responsabil în planul mântuirii personale, este chemat la sfințenie. Dar pentru a ajunge la sfințenie e nevoie de multă lucrare, multă osteneală, multă rugăciune, multă pocăință... Din fericire, orice om de pe acest pământ poate deveni sfânt. Este nevoie de voință, determinare și implicare. Cum pot deveni sfânt? Această cuvioasă întrebare se naște în chip firesc în mintea fiecărui creștin, ca o urmare a simțământului de șubrezenie și de stricăciune a firii omenești și ca o rămășiță plină de avânt către adevăr și dreptate, sădită în ea dintru început. Orice om care crede în Dumnezeu și în răsplata vieții veșnice se întâlnește fără voia lui cu un gând care îl întreabă: cum să devin sfânt?
„Nu există, frații mei, mai mare binecuvântare, mai mare dar de la Dumnezeu, decât faptul de a ne fi adus la viața monahală. Nu există o vrednicie mai mare, decât aceea de a ajunge omul la sfințenie. Deoarece sfințenia și sfântul sunt exact ceea ce este Dumnezeu. De aceea, pe noi, monahii, Dumnezeu-Cuvântul ne‑a învățat modul in care se face unirea între om și Dumnezeu”, ne spune arhimandritul Efrem. Orice suflet este întărit de Sfântul Duh, înflăcărat de puritate și iluminat mistic de către Sfânta Treime.
„Mulți monahi și fecioare nu au nici o idee despre diferitele tipuri de voință care acționează în om, și nu știu faptul că noi suntem influențați de trei voințe: cea dintâi este desăvârșita și mântuitoarea voință a lui Dumnezeu; cea de-a doua este propria noastră voință umană care, chiar dacă nu este distructivă, nu este nici mântuitoare. Iar a treia voință, cea a vrăjmașului îl învață pe om fie să nu facă nici o faptă bună, fie să le facă din orgoliu, sau să le facă de dragul virtuții în sine și nu de dragul lui Hristos”, ne învață Părintele Efrem.
Fiecare dintre noi îl poartă în sine pe Adam cel izgonit din Rai pentru neînfrânare și neascultare de Dumnezeu. Fiecare din noi, experimentăm prin propria viață sentimentul izgonirii din Rai. Și aceasta o face, zi de zi și ceas de ceas, fie prin îndulcirea cu feluritele păcate lumești, fie prin îndeplinirea permanentă a voii noastre fără a ține cont de glasul vocii interioare prin care ne vorbește Dumnezeu, fie prin întinarea cugetărilor, sentimentelor și a faptelor noastre. Orice om de pe această planetă, își pune problema sfințeniei cel puțin o dată în viață. Cum este să devii sfânt? Omul poate ajunge la sfințenie? Sfințenia e o cale frumoasă, dar tot pe atât de grea și nu este pentru oricine, numai pentru cei aleși de El. De-a lungul istoriei creștinismului, au fost nenumărate persoane, fie bărbați, fie femei, care au demonstrat prin trăirea lor plină de râvnă că este posibilă atingerea sfințeniei, dar după multe nevoințe sufletești și trupești.
Coborârea omului sub toată zidirea lui Dumnezeu - aceasta este cheia de descifrare a sensului vieții, de înțelegere a principiilor existențiale și de viață ale omului. Acesta este Hristos! Omul care își plânge păcatele în fiecare zi, care moare și înviază zilnic, care știe să se bucure de lucrurile cele mici și fără importanță, care se bucură cu cel ce se bucură și care plânge cu cel ce plânge, care se consideră sub toată zidirea lui Dumnezeu, unul ca acesta a ajuns la maturitatea duhovnicească deplină.
Chemarea omului la sfințenie, la îndumnezeire este cel mai firesc dintre lucruri, el înseamnă o revenire la sine și totodată la rațiunile lui Dumnezeu. Omul se întoarce la autenticul său sens, renunțând la dependențele care îl țin departe de el. Fiindcă Adam a fost creat altfel, și natura de asemenea, dar o dată cu evenimentul tragic al căderii în păcatul strămoșesc, totul s-a modificat. Prin Hristos, Dumnezeul-Om, oricine este chemat să redobândească starea paradisiacă de dinainte de cădere, și chiar mai mult decât atât, îndumnezeirea. Dar aceasta presupune lupta. Lepădarea de lume se propune ca o depărtare, ca o luare de distanță față de ceea ce definește lumea, adică față de patimile în întregimea lor și de gândurile care premerg împlinirii acestor patimi, dar și față de oameni (chiar și rudele trebuie ținute la distanță dacă nu merg pe calea lui Dumnezeu), ceea ce totodată reprezintă și o întoarcere la sine, sau mai bine zis o continuare a întoarcerii care a avut deja loc prin conștientizarea dependenței de păcat și prin căință. Prin distanță nu trebuie să se înțeleagă ceva spațial, chiar dacă această formă de retragere în pustietățile cele mai aspre constituie de cele mai multe ori forma văzută a acestei depărtări, pentru că „depărtare numesc nu ieșirea din ea cu trupul, ci depărtarea de lucrurile lumii [...] odihnirea sau golirea cugetării de lucrurile lumii”. Dorința este neîndoielnic aceea de a ajunge la dragoste, în tărâmul anunțat de laconica apoftegmă: „Pe cel în care s-a sălășluit iubirea lui Dumnezeu, nimic din lumea aceasta nu-l mai poate despărți de Dumnezeu”. De aceea, lepădarea de lume reprezintă într-un fel, chiar convertirea, întoarcerea, încercarea de a ajunge la piscul dragostei printr-o „strădanie statornică a voinței întoarsă către Dumnezeu”.
Iată, de pildă, pentru a înțelege cum se comportă sfinții între ei, vă prezint întâlnirea dintre sfinții Paisie și Iustin. La ieșirea din temniță, Părintele Iustin Pârvu a mers acasă, la mănăstire, căci aceea era adevărata casă. A mers la mănăstirea Sihăstria, la duhovnicul Paisie Olaru. Iată secvența mai jos, povestită de Părintele Iustin Pârvu: ”Am stat la rând o jumătate de zi, fără să spun nimic cine sunt, și am așteptat până ce-mi venea rândul acolo; eram cam prăpădit, vai de capul meu! Când deodată, a ieșit el la mine la ușă. S-a uitat la mine așa lung, m-am ridicat și eu de pe scăunel, acolo, și m-a îmbrățișat bătrânul: „Vii de departe, nu? Vii de departe... Hai în chilie”. Și am stat în sfârșit de vorbă cu el și mi-a rămas duhovnic o perioadă de timp”. Iată, cum petrec sfinții între ei: cu simplitate, cu smerenie, cu blândețe, cu iubire, cu bucurie duhovnicească.
Ștefan Popa
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu